Poveste de iarna

Cred ca lumea moderna a ramas fara povesti de Craciun. Peste tot aceleasi filme despre Mos Craciun, asa cum ne-a fost el bagat pe gat, un gras cu nasul rosu de bautura, fost vizitiu la Coca-Cola.
Ah, dar de cativa ani incoace mai apare foarte des o alta imagine, personajul negativ al acestei perioade, Scrooge si fantomele care-i vin pe cap.

E OK, lumea are nevoie de simboluri si reprezentari... Dar oare cu atat am ramas, cu aceste 2 personaje care apar obsesiv in filmele americane?

Vreau sa ma intorc la perioada in care ieseam sa ascult colindatorii si cand intram in casa cadourile apareau pur si simplu sub brad, fara sa fie aruncate pe horn dintr-o sanie. Si totusi stiam ca le-a adus Mos Craciun.
Vreau sa fie Craciunul din Campina, sa ne strangem 10 prieteni, cu chitari, orga, tamburina, sa ne luptam cu nametii si sa ne colindam semenii. Oamenii cu fetele luminate de bucuria sarbatorilor si zambete laaaargi sa ne rasplateasca cu covrigi, nuci, portocale si paharele de tuica, palinca, vin, fiecare ce are prin casa.
Odata am nimerit la un baiat cam de varsta pe care o aveam atunci (15-16 ani), care vroia sa ne asculte, dar era singur acasa si nu ne putea “omeni”. I-am cantat si am stat cu el la baute si cozonac, ce stransesem si noi de pe la alte case… vorba aia, cum sa fii singur de Craciun?
Vreau sa aud din nou urarea preotului "De la mine mai putin, de la Domnul mai mult!" si replica lui Neli "Multumim, si dumneavoastra la fel!". Sa incurc versurile colindelor de la prea multe paharele si sa ma trezesc dupa o bataie buna cu zapada.

Asa era atunci, oamenii aveau dorinta de a ne asculta si nimeni nu spera la bani, doar distractie.
Ce-mi pot dori mai mult de la anul viitor, decat sa am parte de “fantome” la fel de minunate?!

Sarbatori fericite tuturor!

Inainte de Craciun, la Raul Sadului in Cindrel

Planuita demult, petrecerea de Craciun a carpatistilor pe care a organizat-o Mihai la Raul Sadului in muntii Cindrel, s-a transformat in 2 nopti de distractie super faina.

De fapt eu am inceput petrecerea de joi seara, cu colegii de munca, cu care, dupa ce ne-am baut berea oferita de firma la Taverna Sarbului, am plecat in El Grande (mda, stiu, eu… in club…), ca na, daca-i bal, club sa fie. Dimineata la plecare, viscol de nu vedeai la 2 metri in fata si taxi ioc. Si totusi, la 4 dimineata pe asa vreme, Bucurestiul e mirific: pustiu, alb, curat.
Am ajuns acasa putin dupa 5 dimineata, iar la 5.15 m-a sunat Marius, pe care tot timpul il rog sa-mi fie ceas desteptator. M-am asigurat ca tura se mai tine, ca suntem destul de inconstienti sa plecam pe asa o vreme, si m-am pregatit de plecare. Ne-am miscat repejor insa la locul de intalnire am intarziat o ora, pentru ca am stat mai mult decat prevede legea in blocaj la Lujerului.
Drumul mi s-a parut lung cat o zi de post negru, mai ales pana in Pitesti, pe varianta veche a drumului (autostrada nu inspira incredere). Atat de lung incat ne-am apucat sa ne jucam un joc putin cam imbecil de recunoastere a melodiilor pe care Claudiu ni le canta la chitara. La urechea mea de tabla si la cultura muzicala de care debordez, normal ca am pierdut. Mai nasol e ca a castigat Vlad, care mai si conducea. Acum ca-s acasa in siguranta, nu vreau sa stiu la ce era atent :)

La Raul Sadului am ajuns prea tarziu si s-a luat decizia de a nu mai face niciun traseu vineri. Yey, nu raman singura! Din cauza oboselii nu prea mai tin minte ce am facut pana cand m-am dus la culcare, in cancerul ala din camera; dar in principal am stat in sala de mese la cantare si Jagermeister.

Sambata a avut grija Mihai sa ne trezeasca pe toti la o ora infernal de matinala. Am mancat cu ochii impaienjeniti de (ne)somn si am plecat in traseu. Da, si eu, nu m-am putut abtine. Vremea era superba, asa cum ne-am obisnuit in turele lui Mihai. Planul era sa urcam 14 km cu masinile pe un drum forestier inzapezit, pana la barajul Negovanul si apoi omuletii sa-si continue traseul pe jos, iar eu si Florin (alt accidentat) sa ne intoarcem catinel la cabana, pe jos.
Din pacate, 2 masini s-au dus aiurea-n balarii pe niste drumuri forestiere secundare si s-au pierdut de noi, iar Bogdan si-a spart baia de ulei. Asadar ne-am hotarat sa ne intoarcem toti la cabana. Ghinionul unora e intotdeauna norocul altora, adica al meu, ca nu am mai ramas singura sa fac toti km aia pe jos prin zapada si ger cumplit. Nu ca m-am bucurat de ceea ce au patit ei, dar mi-a prins bine plimbarea cu masina inapoi la cabana.

Fiind doar ora 13, fiecare si-a gasit distractia preferata. Cum toate dealurile erau pline de copaci, varianta de a ne da cu punga pe partie a cazut din start. Nu-i nimic, lumea moderna a inventat scaunul de plastic, cablul de tractat si Vlad a fost destul de receptiv la a-i plimba cu masina. Eu m-am postat in portbagaj sa filmez chiraiturile celor care se distrau ca la 10 ani.

Stiu ca unii au fost tristi din cauza lipsei de traseu, dar pe fetele celor mai multi s-a citit totusi bucuria momentului, a jocului in zapada si a gratarului la un pahar de tuica.

Sambata seara a inceput “balul mascat”, adica 31 de omuleti imbracati haios, diplome pentru diverse merite si cadouri. L-am avut pe Mos Craciun, si noroc cu Alina care a fost foarte inspirata si s-a costumat in brad impodobit; a fost si “Cezar” acolo, care a rezistat cu stoicism pe cancerul ala, sa stea in papucei mai toata seara; o hippioata cu ciorapi de PNA ca sa nu degere; o familie de tigani si catelusul lor; pe “Dorel” si lopata sa (poate de aia ne-a si picat curentul la un moment dat); un inginer care nu avea pe cine masura cu metrul lui; pe “capitanul nostru” si discursurile lui interminabile; am avut si “gripa aviara” (cica era doctorita, dar stim noi ca vroia sa ne insele); a venit “Robin Hood” in varianta feminina; “Cat Woman si gasca de matze”; pe “Achmed”, care a stat cumintel la coltul lui toata seara cu ochii pe coasa “mortii” (unde ai gasit bre Bogdane, ustensila aia?). A, si Razvan a mai fost p-acolo… Cam toti au raspuns insistentelor organizatorului de a se costuma, dar astia mi-au ramas in cap, probabil pentru ca au facut cea mai mare galagie :) Cat despre bautura… apa nu am avut deloc, cola abia am simtit-o, iar vinul a fost cam putin. In rest, super visinata lui Ovex si Jagermeister mi-au facut seara perfecta. Astea si tricoul de la Petra :)

Duminica, drumul spre casa a trecut prin Sibiu, unde l-am tractat cu chiu cu vai pe Bogdan. Vorba aia, “Mai avem 18 km pana la service… AMR 5 shufe”. In centrul vechi mirosea a alune caramelizate, a placinte fierbinti si a lana.
Am ajuns seara acasa, super rupti de somn, si cu promisiuni de a ne revedea la anu’. Cu traseu sau fara, asteptam urmatoarele ture…

Cat de blonda sa fii....

... sa stergi TOATE pozele din calculator, fara sa ai nici macar un backup facut?!!??!

Apas DELETE, picasa ma intreaba "Are you sure you want to delete folder Poze from the disk?" si eu apas OK... De ce? Habar nu am, blank pe creier :((

Daca stie cineva un program cu care le pot recupera, mi-ar fi de maaaaare ajutor!!!! Please help!

l.e.: Pana sa primesc comentariul, am apucat sa pornesc un program... a recuperat cam 40% din poze. Not too great. Asa ca am pornit altul, "poate am noroc" mi-am zis intr-un moment de sinapsa... ei bine, asta a ajuns la 6500 de poze scanate si nu pare sa se opreasca. De cati ani am calculatorul si cate poze am sters? E clar, ma duc sa ma culc, maine tot asa il gasesc :)

l.e. reloaded: Gata, le-am recuperat, si par sa fie toate. Daaaa, dar acum am program de recuperat date, plus backup la poze :)

Cand te roade frustrarea stand acasa...

Povestind de curand intamplari de munte, mi-am adus aminte prima mea intalnire cu Piatra Craiului.
Treceam a 10a; pe munte mai fusesem de 2 ori, la Diham si la Padina; deci subtire de vara.
Intr-o vineri am ajuns in Campina, cum mi-era obiceiul pe atunci. Peter si Ene propun sa-mi arate Craiul… eu, nestiind cum e, normal, accept.
Nu mai stiu exact cum si cand am plecat, dar tin minte asa: aveam aparatul de fotografiat Zenith la mine, niste bocanci maro in picioare, am imprumutat un cort mic si verde, de mancare pentru toti 3 aveam o supa instant la plic, o paine si o cutie de margarina, nasul ne-a dat jos din tren in halta Cristian (parca asa-i zice, nu?) si am luat autostopul pana in Zarnesti, un Aro alb, vai mama lui.  De aici si pana in Plaiul Foii ne-a dus o masina de gunoi care avea o mare platforma albastra in spate. Sau daca nu era masina de gunoi, oricum, retin ca a asta duhneam cand am coborat din ea :)
Ei si acum vine partea frumoasa. Cum stateam noi trei pe platforma, titicarul ne legana de mama focului si ne tineam de niste cabluri (sau erau tevi?), baietii au vrut sa-mi faca o surpriza si m-au pus sa stau cu spatele la munte, sa nu apuc sa vad peisajul treptat. Si i-am ascultat. Am stat o lunga bucata de drum cu ochii la copaci si chestii neinteresante.
Apoi, cand m-am intors, eram deja demult in dreptul masivului; am vazut brusc imensitatea aia de piatra, cu hornurile inguste care spintecau peretele, creasta inalta si perfect orizontala, stanca alba care credeam ca o sa ma inghita… tin minte ca am ramas fara cuvinte si ca imi era frica sa respir, atat de minunat era totul. Am ramas atat de impresionata, incat fiecare senzatie pe care mi-o readuc in minte, le culege pe celalalte si se combina perfect in reprezentarea intregului moment. Totusi nu mai retin daca era la apus sau la rasarit...
Bun, a urmat urcarea, infernala pentru mine pe atunci si minunata ca si “experienta de dupa”.  Fie vorba intre noi, acum ar fi cam la fel, cred :)
Marcaje in traseu nu am gasit ioc pana sus, dar era soare; jos la cort ploua. La cabana se asculta Andre si noi auzeam din creasta. Nici acum nu stiu pe unde am fost si cum am reusit sa ajungem direct din Ascuns in Ascutit. In Diana ne-a prins apusul. Seara stateam pe jos turceste, toti trei in fata cortului, ne-am facut supa la primus, am pus in ea multa paine (lasata in timpul zilei de cineva langa cortul nostru. Multumim!) plina de apa de ploaie, dar vroiam sa ne saturam oleaca. Si ma uitam la munte: nu-mi venea sa cred pe unde fusesem. Apoi a inceput sa ploua si ne-am bagat la somn, personal, eram rupta de oboseala.

Si fiind aici, acasa, imbuibata cu analgezice si miscandu-ma cu viteza melcului turbat…cum sa nu-mi doresc sa fac revelionul in Ascutit?
Amintirea muntelui care credeam ca o sa pice si o sa ma striveasca in masina aia de gunoi, cum sa nu ma faca sa iubesc Craiul cel mai mult si mai mult?

Ciucas de iarna

Vineri, Mihai vine cu ideea unei ture duminica asta in Ciucas. Fie ca s-au obisnuit cu atmosfera faina din turele lui sau pur si simplu pentru ca nu aveau ce face, pana sambata seara gradinita numara in total 26,5 omuleti voiosi; jumatatea este Ilinca, maimuta de numai 5 anisori.
Dimineata ne intalnim la ASE, ne imbarcam in masini si mergem drum intins pana la cabana Muntele Rosu. Tot drumul sunt cu ochii la kilometraj, si stau cu gura pe Vlad, cum mi se pare mie ca merge prea repejor pentru inima mea :)
La Muntele Rosu surpriza… ceata e cam prea deasa, iar pe platoul ala vantul suiera asurzitor si se simte direct in oase si in creier. Eu, una, abia stateam in picioare si aud vociferari cum ca ziua asta nu tine cu noi. Asta ar fi o noutate pentru turele organizate de Mihai.
In sfarsit, dupa ce punem toate hainele pe noi, ne alimentam cu apa de la cabana Silva si adoptam 3 caini, incepem urcarea spre vf. Ciucas, cu un ocol “mic” prin Muntele Rosu si creasta Gropsoarele.
Pana la saua Chirusca mergem doar prin ceata, iar frigul si vantul naprasnic ne ingheata fetele intr-un rictus ce dezvaluie toata dragostea noastra pentru Mihai si vremea buna de pe "site-urile reprezentative". Nu ma pot gandi decat la cagula pe care tocmai mi-am cumparat-o si care zace singurica, uitata acasa.
Cu totii am fost incantati si uimiti de Ilinca: fetita a mers cu noi fara sa clipeasca (si nu pentru ca era inghetata), pana la cabana Ciucas. Bravo ei si felicitari parintilor, care o invata activitati atat de frumoase!
foto: Florea Marius Catalin
Din fericire, inainte de pranz iese soarele si ne face pofta de o pauza de masa; cautam un loc de belvedere, scoatem sandwich-ul, ciocolata, biscuitul. Deja e mai bine, comunicam articulat si zambim mai mult. De la cabana Ciucas incepem urcarea pe zapada inghetata. Ne miscam la pas lejer, facem poze si mancam bomboane in varf.
foto: Florea Marius Catalin
Pentru mine distractia s-a terminat pentru o perioada destul de lunga, odata cu coborarea spre Tigaile Mici. Meniscul mi-a cedat, la fel si eu, dar nervos. As povesti cat de frumos se vedea apusul, dar as minti, in momentul ala nu-mi doream decat sa ajung la Silva si sa beau ceai. Asa ca l-am rugat pe Marius sa faca o poza, sa am ce admira cand sunt in siguranta :)
Pe la ora 18.30 il aveam... pe el... mare, dulce, fierbinte si satisfacator… ceaiul cu lamaie pe care l-am servit la Silva a meritat efortul de a nu ramane sa inghet in creasta; iar distractia care s-a intins pana la inchiderea cabanei, ne-a facut foarte grea decizia de a pleca si noi spre Bucuresti.
Nu stiu daca am avut ocazia sa le multumesc din inima lui Radu, lui Marius (care s-a dat barbat si mi-a carat rucsacul… bietul de el!), lui Vlad, Laurei si Madalinei, pentru ca au ramas in urma dupa mine si sper ca mi-am cerut scuze celorlalti copilasi pe care i-am intalnit la cabana Ciucas si cu care mi-am continuat drumul la lumina frontalei.
A, multumiri lui Marius ("cel mai tare fotograf"... na, ca am zis-o, sa nu ma mai faci nerecunoscatoare!) si pentru poze, dar mai ales pentru header :) 

Al 27-lea an: "I did it my way"

Din 2008 si pana hat in 2009 timpul s-a scurs in graba mare catre week-end si distractie; mi se pare ca nici nu am avut vreme sa-l “diger” cum trebuie pentru ca a fost cel mai surprinzator, cel mai plin de locuri si de oameni noi.
Au mai fost ani haotici, dar numarul 27 mi-a aratat (prea) multe locuri pentru prima data si mi-a reamintit, daca mai era nevoie, ca oamenii, mai ales cei de munte, fie ca fac trekking sau sunt cataratorii, sunt oameni foarte faini.

Daca ar fi s-o iau cu inceputul logic si nu cu cel cronologic, prima noutate este blogul asta, pe care mi l-am facut pe baza cunostintelor mele (egale cu zero) de programare in html, intr-o seara de plictiseala, cu intindere crunta la gambe.

Cat despre locurile noi... pai ce mai tin minte este ca am vazut Oradea si Iasiul, Transfagarasanul, masivele Parang, Latoritei, Ciucas, Capatanii, Buila-Vanturarita, Fagaras, Trascau, Valea Morarului si Cheile Horoabei (Bucegi) si am facut poze la Tyulenovo. Mi-am implinit visul de a merge in Cheile Nerei unde, pentru prima data, am alergat singura pe un traseu atat de lung.

Am prins rasaritul de soare din traseu de munte, am vazut floare de colt in natura, capra neagra (sincer, nu tin minte sa mai fi vazut vreuna pana acum), vidra, salamandra, bursuc, si am auzit raget de cerb.

A, si sa nu uit… m-am suit in Smart si am plecat in Vama cu Rebeca, intr-o dupa-amiaza caniculara de sambata, pentru ca nu ne-am putut hotari unde sa bem seara respectiva. Am mai plecat asa, dar niciodata nu am condus eu pana la mare, cu atat mai putin cutiuta mea de conserve :) Si ca tot vorbeam de Vama, am baut pentru prima data Jagermeister :)

Pana acum nu mi-a placut sa alerg, dar vara si toamna asta am iesit de 2 ori pe saptamana in parcul Carol, am dat muzica tare la mp3 player si, concentrandu-ma doar pe respiratie si alergare, m-am “izolat” pentru cateva minute de realitate. In restul zilelor fara febra musculara am mers la panou la catarare. Acolo am invatat sa las la o parte frustrarea pe care o simt cand scap cate o priza, pentru ca important nu e sa ajung in varful panoului; la sala, scopul e sa ma relaxez dupa o zi de munca, sa-mi placa miscarile pe care le fac pe traseu, si mai ales sa-mi placa sa fiu acolo, indiferent cat de sus sau de jos este acel “acolo”.

Ar mai fi cateva intamplari noi, pozitive sau nu, care mi-au fost date sau pe care mi le-am “facut” cu mana mea, dar dupa cum spunea si Frank Sinatra, prea putine pentru a fi mentionate.

Maine, voi fi sus, in Vf. Ciucas cu vreo 25 de omuleti… prima zi de nastere in varf de munte!
Acum fix 10 ani eram jos, in pestera Ratei din Leaota… cel mai frumos majorat din lume!
Nici varful nu e prea sus, nici pestera prea jos, dar conteaza frumusetea miscarii pana acolo :)

Povesti

“     - Dorothy, Dorothy, unde te-ai ascuns iar?! Of, doamne, mereu dispare copila asta… Henry, n-ai vazut-o pe Dorothy? Incepe furtuna si fetita asta nu-i pe nicaieri… Dorothy!
-  Em, Em draga mea nu te mai framanta asa, se-arata ea, ca doar nu a-nghitit-o pamantul! In pustietatea asta unde sa se fi dus. Dorothy, fetito, unde te-ai pitit?
-  Hihihi, sunt aici, sub caruta, ma joc de-a v-ati ascunselea cu Toto.
-  Dorothy, fetito, nu vezi ce furtuna vine? Ia-ti catelul si fugiti in pivnita. Henry, repede, aduna vitele, dezleaga caii si adu-i in grajd… stai ca te-ajut si eu […]”
"Sunt pitic de neam voinic,/Nascut dintr-un siretlic./Am barbuta aurie,/Nu ca altii colilie, /Ciubotele ascutite, /Sosetele potrivite,/Am si nume de pitic./Cum iti zice?/Pai... Tic Tic"
 “     - […] Pana la Oz trebuie sa pornesti pe Cararea Galbena.
                  - Cararea Galbena? Dar unde mai e si cararea asta galbena, si cum sa dau de ea?
                 - Nimic mai simplu, Cararea Galbena e-n fata ta!
                  - In fata mea?
                  - Da. Dar… ca sa apara, e de ajuns sa-i canti:
Carare, carare,/Batuta de soare,/Carare frumoasa,/Din piatra lucioasa/Du-ma-ndepartari,/Catre alte zari,/Spre un tarm frumos,/Stapanit de Oz”
 ... Over the rainbow e supraestimat :)
Vrajitorul din Oz in doua discuri pe care le stiam pe dinafara; o inregistrare radio din 1976, “made in Romania. Impreuna cu alte cateva povestiri ale lui Hans Christian Andersen, le ascultam la picup-ul din sufragerie, in fiecare zi dupa ce ajungeam de la scoala, in timp ce-mi faceam lectiile.
"Asa! Carevasazica, vrei o fetita... Eh, fetite gata n-am. Dar pentru ca te vad saraca lipita si pentru ca pari sa fii o femeie cumsecade - sper ca n-ai vorbit niciodata de rau vrajitoarele si nici nu le-ai maimutarit prin oglinzi! - ei bine, iti daruiesc un bob de orz!" (Randunica spune o poveste)
"Cica demult, un vrajitor faurise o oglinda fermecata, in care lucrurile pareau strambe, urate. Ucenicii lui nu mai puteau de bucurie uitandu-se in ea. De aceea, cand vrajitorul pleca de acasa, ei luau oglinda si se jucau in fel si chipuri, fie iesind pe strada sa sperie oamenii cu ea, fie se duceau in vazduhuri sa strambe cerul, soarele, pasarile" (Craiasa zapezilor)

Cam atat m-a ajutat memoria acum :)

Padina


A fost week-end. Si, dupa cum mi-e obiceiul, dupa ce toata saptamana m-am dat de ceasu’ mortii ca iar “petrec” sambata in Bucuresti, ma hotarasc in ultimul moment sa merg la ziua de nastere a doi prieteni. Locatia: Padina; populatie: cat cuprinde; transport: Suzi, dacia nova lui Bogdan, o “chestie” cu volan, roti, motor si personalitate, care pierde diverse piese si lichide mai mult sau mai putin importante; activitate de baza: pai… baut, dar imi iau si bocancii, parazapezile, sahul si cartea, asa, pentru orice evetualitate.
Intalnirea s-a dat sambata dimineata la 7 la pasajul Lujerului. N-am inteles exact dupa ce logica taman acolo, cert e ca exact copilasii pe care trebuia sa-i luam din zona, inca visau frumos la ora aia. In sfarsit, dupa ocolisuri bezmetice prin Buftea, Mogosoaia si ce alte catunuri cu pretentii de cartiere rezidentiale mai sunt pe acolo, reusim sa ajungem in DN1 si mergem drum intins pana in Ploiesti, de unde adunam omuletii veniti din Valeni, punem benzina si ulei (pentru a cata oara, oare?).
La dus, drumul din Moroeni pana la Padina mi s-a parut lung (putin spus), dar am ajuns cu toate organele interne in aceeasi ordine logica, cel putin asa sper. Padurea de foioase de la inceput mai avea, inca, ce scutura, sub adierea usoara a vantului, iar soseaua, acolo unde nu era rupta, era acoperita cu un strat gros de frunze colorate. Incepem sa urcam, asfaltul se termina, dispare si rosul, galbenul, locul lor e luat de verdele coniferelor si albul zapezii. Deja peisajul devine de poveste, este iarna lui Hans Christian Andersen, iar eu incep sa stresez lumea cu pauzele de poze.
La Padina fulguia cand am ajuns, dormitorul era incalzit, dar sala de mese nu. Sunt rapida de picior si imi pun sacul de dormit “satanic” (vorba lui Edi) pe patul cel mai din margine, de langa soba. Dupa frigul de afara si drumul cu multe pauze, unii au adoptat varianta somn de voie, eu deja vizualizam cafeaua, ceaiul, cartea si linistea... la munte, bleah!
Din fericire Bogdan propune un traseu subtire, de 2-3 ore si incep sa trepidez de nerabdare pana ce trei omuleti din toata gasca ne echipam, care cu ce avem. Trebuie sa recunosc ca am fost “cam” pantofari tura asta, pentru ca fiecaruia ne lipsea cate ceva important din echipament: Diana nu avea bocanci dar avea manusi, eu si Bogdan nu aveam manusi, dar aveam bocanci, eu parazapezi, Bogdan suprapantaloni… ce sa zic, impreuna strangeam un echipament de baza, chiar si pentru o tura asa scurta :)
Pe la 2 am plecat in Valea Horoabei, o minunatie de chei, o poteca ce urca si coboara de-a lungul a cateva cascade, sapa tunele in piatra uda, se intrerupe cu cateva traversee si te poarta de-o parte si de cealalta a raului, urmarind stanca.
Odata cu ingustarea canionului la Ponorul Horoabei, am fost nevoiti sa ne intoarcem, pentru ca era prea multa apa si piatra de curatat de zapada, iar mainile ne ajunsesera la o culoare nedefinita si parca nu ne mai apartineau.
Daca urcarea a fost acceptabila, chiar incitanta, coborarea pe stanca inghetata a scos ce-i mai “bun” din vocabularul autohton, iar Diana biata, a lasat la o parte mersul biped pentru tehnica saniuta.
Cu plimbarea facuta, mi-am gasit in sfarsit linistea la cabana. Am pus toate hainele pe mine, pentru ca in sala de mese era ingrozitor de frig, mi-am turnat visinata in pahar, si da-i cu sah. Am avut placerea (pana la un moment dat) sa intalnesc un “sahist”, dupa cum s-a autointitulat domnul Catalin. Baiatul m-a bagat in deschideri ca la carte, mi-a numit pana si variatiile deschiderilor pe care le jucam. Pentru mine a fost OK pentru ca am invatat ceva, desi mi s-a parut prea “robotizat” totul; dar ma intreb care a fost placerea lui din toata povestea asta… pacat ca replica lui de la sfarsitul meciurilor a stricat tot amuzamentul: “ Oricum, sa stii ca joci bine pentru o fata”… mda, misoginu’ e pe camp, uraaa draguta mea, misoginu’ e pe camp.

Pentru ca frigul m-a cam indispus, m-am bagat in pat la caldurica pe la 9.30, asa, ca pensionarii, cu gandul sa citesc pana se face focul de tabara afara. Dar cine pleaca de la bine la ger? In orice caz nu eu, asa ca de pe la 1 noaptea am adormit ca un pruncusor, fara macar sa aud concertul de sforaituri care cica a durat toata noaptea.
La intoarcere am avut cateva dubii cum ca as scapa intreaga de pe drumul pana in Moroeni. Se inserase, se lasase ceata. Inceputul a fost fascinant, padurea si ceata subtire erau placute privirii si ne starnea imaginatia la filme de groaza si lighioane care mai de care mai ciudate; dupa cateva sute de metri, poate chiar un km, puteam inca sa intuim formele brazilor care margineau rapa. Dar la un moment dat gluma s-a ingrosat, si vizibilitatea a scazut pe la 2-3 metri si pe jos se formase gheata. Nimeni nu se mai hlizea, nu mai vorbea, stateam cu ochii pironiti pe geam, doar doar vede vreunul mai bine pe unde-i cotitura. Am mers incet de tot, mai mult pe ghicite, incercam sa ramanem pe mijlocul drumului, iar curbele le vedeam doar dupa cate o movilita de pamant sau un trunchi de copac. Trebuie sa spun ca Bogdan cu Suzi au facut o super echipa :)
Acum mi-e pur si simplu lene sa-mi desfac bagajul, si ma gandesc la luna asta, in care mi-am promis ca stau acasa cuminte. Am anulat plecarea in Ceahlau de week-endul viitor si probabil asa voi face si cu Retezatul/Vatra Dornei din ultimul week-end; asta pentru ca am fost destul de isteata la cabana sa cobor 2 scari de-o data pe gheata si mi-a pocnit ceva pe la genunchi. Asa patesc tot timpul: pe traseu n-am nimic, la destinatie (eventual cabana) imi sucesc, busesc si julesc cate ceva…
Pozele urmeaza pe picasa, cand va binevoi Doru sa mi le dea.

Acum

Am toate motivele sa iubesc toamna.
Anotimpul perfect pentru munte, pentru fotografie, pentru o ciocolata calda in barul cu jazz, pentru o narghilea si o carte buna cand afara ploua, pentru un pahar de vin rosu, rece.

Toamna nu ninge, toamna nu e caldura insuportabila… insa ma bag in pat sub pilota pufoasa si mananc inghetata cu caramel.
Toamna e ziua mai scurta si totusi am mai mult timp pentru viata. Si zambesc, descoper ca de fapt strada pe care merg zilnic e chiar frumoasa.
Pot fi trista, pentru ca na, am astenie si asta face cumva ca totul sa para OK doar pentru ca starea mea are un nume. Sau pot fi in al noualea cer, sa-mi doresc sa ies la plimbare la 12 ziua sau la 3 dimineata; oricum de obicei n-am stare, iar cand e toamna se spune ca tot de la vreme mi se trage.

Am toate motivele sa iubesc toamna, pentru ca este anotimpul perfect oricine sunt, oriunde m-as afla.

Marti, 13

Incapatanata si retine apa (nu, nu grasa)... dar a fost cel mai dulce rottweiler din lume! :(



Muntii Trascau, Cheile Rimetului

Inceput de octombrie, culori, stanca si week-end. Ce-ti mai poti dori pentru a programa un traseu in Apuseni?
Paginile internetului tipa ca vin ploile, apa din Cheile Rimetului cica e rece si te uda pana la brau, o locomotiva se defecteaza in Comarnic si intarzie trenurile cu orele, biletele VSD nu sunt valabile la cuseta… dar noi “nu-i nimic, plecam!”. Mihai a avut ideea unui traseu “subtire de vara” (unii nu au aprobat expresia) pe chei – prin apa, pe brana – pe stanci, deci cam tot ce-ti poti dori de la o sambata de toamna. Si uite-asa, 21 de omuleti cu tot atatea aparate foto de forme variind de la sapuniera la aragaz, am prins sambata asta rasaritul la manastirea de maicute Rimet, in muntii Trascau.
Cativa am plecat din Bucuresti, care pe la cuseta cu cearceafuri cu floricele, care in compartiment neluminat. In Teius ne-am vazut si cu lugojenii si clujenii, la o vorba, biscuiti, poze si muuuulta cafea, pana a venit teleguta sa ne duca in Valea Manastirii.
La cabana manastirii ne-am lasat bagajele si, in general, cam tot ce nu avea voie sa se ude, si am plecat prin Cheile Rimetului, avand ca tinta satul Cheia, Cheile Pravului, cu intoarcere pe Brana Caprelor, o potecuta pe stanca exact pe deasupra Rimetului. Am plecat pe la 10, incaltati in sandale, cu gandul la efort fizic, multe treceri prin raul rece care ne ajungea pana peste genunchi (sau pana la brau in cazul unora), saritori, cabluri, fotografierea peisajului de toamna, distractie si nu in ultimul rand visinata care ma astepta seara la cabana.

Drumul prin chei ne-a luat cam 3 ore; am facut multe pauze din cauza faptului ca pe multe portiuni nu putea trece decat o singura persoana de-odata, altfel riscam sa se rupa si mai rau sarmele alea ajutatoare… si pana trec 20 de oameni, dureaza. Am incercat sa mergem in ritmul fiecaruia, cu multe regrupari cum prindeam un mal putin mai lat sau un cablu mai sanatos infipt in stanca. Nu-i nimic, am avut timp de poze, pana ne revenea culoarea picioarelor de la nuanta “fuchsia” (am aflat de curand cuvantul asta si imi place cum suna) la normal.

Catunul nelocuit Cheia se afla intr-o vale luminoasa si se intinde pana la poteca spre Intregalde si Pravului. Primele case apar chiar la iesirea din chei, numai bune de admirat cat te usuci si schimbi sandalele pentru bocanci. Este un mirific “muzeu al satului” in cadru natural: casute cu acoperis de paie si pamant, bisericuta cu clopotnita ruginita si cele 3 cruci de langa, ce tin loc de cimitir, troita reconditionata, scoala si bancuta de lemn din curte.
Aici am pranzit repejor inainte de plecarea spre cheile Pravului. Traseul nemarcat am reusit sa-l scurtam pe “panta injuraturilor” – cum i-a ramas numele – pe care am coborat-o care pe picioare, care pe rucsac, din copac in copac; si asta numai pentru ca Mihai a fost destul de convingator cand ne-a pacalit ca nu trebuie sa o urcam la intoarcere…
Noroc cu frumusetea padurii galben-portocalie, care te facea sa uiti ca te-ai dus aiurea pe coclauri. Au urmat bolovanii verzi, alunecosi, acoperiti complet de muschi ud, bursucul “zburator in paradisul bursucesc” si in sfarsit cascada Pravului. Admiram, facem poze, ne pregatim psihic pentru urcusul pieptis pe patura groasa de frunze colorate care depasea glezna, Alina culege un saculet de nuci si lasa veveritele nemancate in iarna asta, si pornim spre stanca in pas alergator si raget de cerb.
Inceputul Branei Caprelor a fost la fel de aventuros ca si restul zilei, cu urcus “aiurea-n grohotis” si muscaturi de viespi pentru cei care nu au fost cuminti si s-au dus sa caute poteca.
Pana jos in chei am avut parte numai de stanca, saritori, poteca ingusta cat talpa bocancului meu 36, cabluri, prize doar pentru varful piciorului si iar saritori… superb! Iar ultimul horn a meritat tot efortul… Lung de “x” metri, cablu si prize sanatoase, l-am coborat toti, pe rand, intr-o ora si ceva. De aceea, restul cheilor pana la cabana l-am facut la lumina frontalelor, iar de departe aratam ca niste licurici veseli si topaitori.
Seara ne-am delectat cu ceva mancare calda, ceai si supita facute la primusul lui Radu, visinata si vin de casa. Unii au stat la caldura in sala de mese, fumatorii afara. Nu era foarte racoare (… spun eu, care aveam pe mine un dulap de haine, plus o geaca de iarna sechestrata prin bunavointa lui Cosmin), muuulte stele (in functie de cat si ce bause fiecare), rasete si planuri de Sf. Mihail si Gavril.
Distractia s-a incheiat pentru unii pe la 5 dimineata, asa ca la 7 cand Mihai a dat trezirea, eram chiauna de somn, si nu am auzit decat “… asa ca intr-un sfert de ora e plecarea”. Am decis sa beau cafeaua in liniste, in loc sa alerg la manastire. Ma uit pe poze mai tarziu, nicio problema :)
Intoarcerea acasa… 8 ore pe tren, mancat nuci, conserve si branza cu salam, condus haotic de la gara, descarcat poze, dus si somn de voie. Banuiesc ca asta au facut toti, cu exceptia celui mai “norocos”, care s-a mai ocupat si de scos capusa din picior… asta asa, dupa sufletul omului :)

Cheile Nerei

Week-endul asta am ajuns sa vad Cheile Nerei . In sfarsit!! Era si cazul, de la 1 Mai ma chinui sa gasesc oameni destul de zanateci care sa mearga sau sa conduca mai mult de 1000 km pentru o zi de traseu. Noroc cu colegii de munca :)
Am plecat vineri la 1 de la serviciu, 11 oameni cu trei masini, 3 walkie-talkie si multa vorbarie si bunadispozitie. Nu stiu cum am reusit, dar pana in Sasca Montana am facut fix 13 ore. Dupa cateva opriri in benzinarii, balaurit prin Metro Craiova pentru mancare, apa, suc si whisky, am oprit in Sipotu Nou sa cerem indicatii despre drum pentru ca ne plictisisem de atata du-te vino inutil prin sat. Ce supriza, la 12 noaptea nici carciuma satului, nici discoteca de la caminul cultural (daca exista asa ceva in vagauna aia) nu erau "functionale". Dar am dat de primarie... Usa holului era larg deschisa, data de perete si nici urma de paznic. Am aprins luminile, am incercat sa intram prin birouri, era spooky rau, parca ajunsesem in zona crepusculara. Cum n-am gasit nici macar un caine jumulit care sa ne latre, am dat cu banu’ si soarta ne-a bagat pe un drum forestier amarat. Dupa 16 km facuti in 2 ore, m-am vazut, in sfarsit cu cortul montat in curtea pensiunii. Datorita sacului de dormit imprumutat de la Vio si a afinatei Roxanei (si fata nu s-a zgarcit deloc la alcool), am avut cel mai dulce somn de 3 ore posibil :)
Din inconstienta sau pentru ca nu aveam stare, sambata dimineata la 8.30 am ignorat raceala, febra, alcoolul pe care il aveam inca in sange si ploaia mocaneasca (mi-am luat geaca de ploaie noua si trebuia incercata, nu?) si am plecat pe traseu. Singura, pentru ca Daniel, care imi promisese ca merge cu mine, s-a dat ranit.
Mi-am propus sa merg pana la Lacul Dracului, dar placuta de la cantonul Damian indica 6 ore pana la lac; am vrut sa ma las pagubasa, sa incerc doar sa vad cat mai mult din chei, fara tinta fixa decat ora de intoarcere.
Ploaia s-a oprit pe la 11, asa ca am luat-o la fuga… la propriu. Aveam chef de mai mult efort fizic, poteca ce merge pe langa Nera fiind prea dreapta, fara pante, saritori si alte nebunii. Asa ca am alergat jumatate de traseu la dus, cu opriri doar pentru cateva poze si cam tot drumul la intors. Si pentru ca altcumva nu se putea, doar sunt eu, m-am cam ratacit de vreo 3 ori. Prima data pentru ca nu am fost atenta la marcajul de pe celalalt mal al apei si am urmat o poteca aiurea in loc sa trec Nera. Nu-mi dau seama cat de rece era raul, pentru ca aveam picioarele putin amortite de la ploaia din bocanci. Pe unde am trecut eu, apa mi-a ajuns pana la genunchi. Ar fi fost interesant sa-mi fi suflecat pantalonii, nu sa-i storc pe malul celalalt. Dar sunt sigura ca, la norocul meu, probabil putin mai la stanga apa nu trecea de glezne. In celelalte 2 dati cand am crezut ca m-am dus aiurea, o luasem bine de fapt, dar, din lipsa marcajelor, m-am tot intors din drum sa vad daca nu cumva sunt prin balarii iar. Desi peturile imi confirmau ca nu…
Nu stiu cum au calculat aia 6 ore de la canton Damian pana la lac, mie drumul mi-a luat 4 ore jumate dus-intors. Adevarat e ca am ajuns “langa” Lacul Dracului, la vreo 20 de minute de el, pentru ca nu am gasit marcajul. Pe cuvant, m-am uitat, m-am invartit, am urcat de chiauna o vale care pe harta imi arata ca ar duce la lac, dar nimic, nici picior de cruce albastra. Mai tarziu m-am intalnit pe traseu cu 2 omuleti care stiau drumul si am aflat ca marcajul era in varful unui deal mic, fix locul de la care eu m-am intors pentru ca se facuse prea tarziu. Asta este… praf, pulbere fina! Macar am vazut partea frumoasa a cheilor, traseul a fost suuuuuperb. Iar culorile de toamna si vidra curioasa care mi-a pozat, au dat tot farmecul.
Dupa 9 ore jumate de mers, alergat, cantat, vorbit singura, ma asteptau la pensiune un gratar, ceaiul fierbinte, afinata, Haruki Murakami si sacii de dormit. Cu toata oboseala, la 1 noaptea m-am trezit de durere de picioare si febra. Mi-am gasit colegii in sala de mese jucand carti pe porunci, “killer” mai exact. E simpatic sa vezi baritai oamenii distrandu-se ca la 11 ani. Nu stiu ce le placea mai mult: sa-si faca cu ochiul, sa se auda cantand sau sa vada fetele cum dansau la stalpul de sustinere al camerei :))) Si ca sa fie tacamul complet, Mihai, singurul care dormea cu usa de la camera descuiata (mare greseala), a fost pictat cu inimioare si tinte, “x si zero” in frunte (care dimineata arata a desen tribal), machiat, acoperit cu hartie igienica si cam cu tot ce s-a gasit prin camera, inclusiv un fotoliu. Bietul baiat nu s-a trezit nici de la blitzul aparatului foto, nici de la rasete, galagie, lumina frontalei, doar s-a foit putin la un moment dat si ne-a cerut un foc. Daca are un somn atat de adanc, e clar ca sta bine cu nervii :)) Pacat ca nu ne da pozele…
Excursia s-a incheiat in liniste, cu (prea) multe fotografii pe Dunare, apus superb in Strehaia si luna plina maaaare si rotunda ca o gogoasa glazurata cu inghetata de vanilie.

De week-end

E miercuri dupa amiaza…
Ieri eram OK, ma intorsesem de la munte de 2 zile si nu simteam altceva decat o durere surda de genunchi.
Azi e alta poveste. De obicei la ora asta deja incepeam sa ma gandesc unde plec in week-end… dar macar stiam ca plec. Aveam planuri si de data asta, dar de dimineata am aflat ca sunt nevoita sa le abandonez si sa stau in Bucuresti… singura... BLEAH!!!!!
Incep sa am “trepidatii” si sa caut solutii… nu gasesc, asa ca ma resemnez. Oricum maine va fi mai rau, la ziua vineri nici nu vreau sa ma mai gandesc. Cat despre sambata si duminica…
Ce face omu’ in oras, in afara de semnat condica in carciumi, vizionat filme, curatenie, cumparaturi, ingrijit copii? A, da, unii culeg via pentru must :)
Daca trece timpul prea repede pentru voi, pe mine sa ma injurati, o sa ma rog sa vina odata ziua de luni :(

Ciucas


Sfarsitul asta de saptamana am plecat, din nou, la o tura de munte. Nu puteam sa stau locului, asa ca vroiam un traseu solicitant si lung.
Ideea de a mai vedea o creasta inainte sa vina frigul si zapada, mi-a venit in cursul saptamanii, asa ca am inceput sa caut doritori pentru Piatra Craiului. Dupa lungi discutii cu diversi (parca ii chemam la cules cartofi, nu la munte), vineri pe la 12 eram deja 8 oameni si hotarasc ca plecarea sa fie in Ciucas. Mi s-a zis ca are trasee usurele, lungi dar frumoase. Ma apuc sa caut harti si sa ma interesez de rute si obiective interesante. Vio, care cunoaste masivul, m-a ajutat foarte mult cu idei si mi-a scutit cateva ore bune de cautat pe net (multaaaaaam!:)). Odata traseul facut, incep sa anunt oamenii cand, unde, cum mergem. Dar, surpriza… in loc de “ok, asa ramane”, incep sa primesc tot felul de mesaje cum ca fiecare s-a razgandit din diverse motive si asa, vineri la 13.30, ma trezesc ca am mai ramas doar 2 oameni. Nu-i nimic, macar plec undeva… dar simt cum incep sa ma enervez din ce in ce mai tare si imi promit ca este ultima oara cand incerc sa organizez o iesire. Vorbesc cu Vio si Lili si ce sa vezi, o conving pe saracuta fata sa dea la schimb o restanta la facultate pentru o tura de munte :)
Si asa, dupa filme la calculator, multi struguri si 2 ore de (ne)somn, sambata la 6 dimineata, ne intalnim toti 4, eu, Lili, Vio si Bogdan in autogara IDM si plecam spre Cheia. Drumul a fost cat de cat liber, maxi-taxi scartaia din toate balamalele si era plin de diversi omuleti, unii cu “aer” de Cheia sau cabana Muntele Rosu, altii echipati corespunzator pentru tura. In Valeni am avut parte de o alta surpriza neplacuta: cand am deschis aparatul foto am observat ca uitasem sa schimb acumulatorii. Minunat, in excursia asta toate imi merg “ca pe roate”… patrate! Cumpar 4 baterii Toshiba (singurele pe care le aveau in magazinul din autogara), care m-au tinut fix 6 poze… noroc cu Bogdan, care se pare ca nu a fost la fel de adormit ca si mine cand si-a facut bagajul.
Daca am retinut bine, pe la ora 10 am intrat in traseul spre cabana Ciucas prin creasta Zaganu-Gropsoarele. Pe indicator scrie 5-51/2 ore pana la cabana; facem un calcul scurt si ajungem la concluzia ca ne putem permite destule pauze de fotografii. Totusi Vio se gandeste ca ar fi simpatic din partea lui sa ne fugareasca putin si isi pune in cap sa ajungem in jumatate de ora in saua Buzaianu. A fost o idee bunicica pana la urma, pentru ca panta prin padure era abrupta, urata si plictisitoare. In primul gol alpin un anunt sec, vopsit pe un lemn batut in cuie de copac, ne avertizeaza “atentie, caini rai!”... Ca si cum am fi putut merge prin alta parte, traseul era fix pe langa stana. Dar avem noroc, locul era parasit si facem un mic popas de masa, inainte de urcusul pieptis pana in creasta.
Pe traseu, aproape de Zaganu, ne face cu ochiul un mic perete care parea usor de cocotat. Buuuun, ne mananca palmele asa ca eu si Bogdan cerem pauza, lasam rucsacii pe poteca si incepem urcusul. Dupa primii metri, pe partea dreapta a peretelui, pe unde urcam eu, incep sa se rupa din ce in ce mai multe pietre; pe stanga nu puteam trece pentru ca si Bogdan desprindea pietricele, asa ca in final ma gandesc mai bine sa stau eu cumintica si sa fac poze, decat sa-mi rup gatul, si cobor. Pe langa peretele asta am vazut, pentru prima data in viata mea, o floare de colt. Chiar si uscata cum era, tot am fost incantata sa vad, in sfarsit, una in realitate :)
Traseul pana-n saua La Rascruce, pe toata creasta Zaganu-Gropsoarele l-am facut in 4 ore si ceva, iar de acolo pana la cabana Ciucas am mai mers vreo 40 de minute. Asadar timpii de pe indicatoare sunt bine calculati, cu toate ca am urcat incet si am facut multe pauze. Am fost putin dezamagita de portiunea “La Lanturi” care avea, de fapt, un singur cablu rupt, dar nimic care sa-ti pompeze macar putin adrenalina :)) Panorama este superba in aceasta perioada. Brazii, pamantul, iarba inalta si uscata si tufele de afine nuanteaza culmile in culori de la galben, verde, maro pana la rosu inchis... si eu nu aveam baterii la aparat :(
Cabana Ciucas este un mare santier si am coborat la Silva pentru somn. Asta a fost un drum odios, care ne-a terminat nervii. Am avut de coborat pe un drum forestier foarte abrupt, bine tasat, plin de praf si pietricele mici, care ne dezechilibrau la absolut fiecare pas. Si ca sa fie tacamul complet, a urmat un urcus enervant, gen Gura Diham-Poiana Izvoarelor. Clar, a doua oara nu mai trec pe acolo.
La Silva era placut, cabanier super de treaba, mancare calda, vin fiert, casute curate, foc de tabara si chitari. Dupa masa ne-am bagat in casuta la un joc de carti; un whist rapid si planificarea zilei urmatoare: plecarea in traseu la 7, cu urcare in vf. Ciucas si de acolo sa facem restul creastei, partea de nord-vest a masivului. Vin fiert nu mi-am mai luat pentru ca iar nu dormeam noaptea, nu aveam nimic de citit la mine si nici pe cine sa tin de vorba pana dimineata :)
Alta surpriza “draguta” am avut seara. In casuta in care am dormit geamul nu era bine inchis, inauntru niciun fel de incalzire si aveam doar 2 paturi sa ne invelim… acum chiar ca am intrat in panica, nici macar nu-mi luasem sacul de dormit; “de ce sa-l car daca stiu ca dorm la cabana?”, m-am intrebat in istetimea-mi nemarginita, vineri noapte pe la 2 cand faceam bagajul. Deja prevedeam cu disperare o alta noapte alba. Din nou, noroc cu Bogdan care avea 2 saci de dormit si mi l-a dat mie pe cel mai gros; dar tot m-am trezit noaptea de cateva ori de frica sa nu alunece paturile din pat, si sa inghet… am si eu o problema cu frigul :)
Trezirea de duminica dimineata am dat-o la 5.45. Veranda casutei noastre dadea spre est, asa ca rasaritul l-am vazul la o cana de lapte cu biscuiti si miere. Asta m-a pus pe picioare pentru ca noi, fetele, ne-am trezit putin cam “bushite”; pe mine ma dureau genunchii, gleznele, stomacul si simteam cum ma paste o raceala crunta, iar Lili avea febra si nivelul calciului mai mic decat prevede legea, probabil. Nu credeam sa fim in stare sa vedem ceva, dar am zis sa incercam macar sa ajungem in vf. Ciucas. Am plecat cu jumatate de ora intarziere fata de ora stabilita si am pornit din nou spre creasta Gropsoarele. Am ocolit ca bezmeticii e adevarat, dar macar am evitat drumul ala forestier imbecil. Oricum a meritat, privelistea era minunata si dupa un urcus cam brusc, drumul pe curba de nivel ne-a ajutat sa ne revenim din somn, raceala, dureri, chiar daca am urcat saua Muntelui Rosu cu soarele in fata, prin tufe de afine trecute, vant si frigul de 8 dimineata. In 3 ore si ceva de la plecare eram deja pe vf. Ciucas, dupa multe pauze de poze si batoane energizante.
Traseul prin Tigaile Mici, creasta Bratocea si cheile Cheitei a fost simpatic, desi lung, friguros si muuult prea usor. Probabil de aceea mi s-a parut ca aduce a ceva intre cascada Urlatoarea, Gura Diham si mall. Aici am pierdut cel mai mult timp din traseu si nu neaparat pentru poze, ci pentru ca trebuia sa facem loc pe poteca oamenilor in tenesi, copiilor hiperactivi si "cetatenelor" (vorba unui prieten) cu teama exagerata pentru manichiura. Dupa energizantul baut in vf. Ciucas m-a apucat un somn crunt de abia imi tineam ochii deschisi si ma indoia durerea de stomac.
Dupa 7 ore jumate de balaurit am ajuns in Cheia si primul lucru pe care l-am facut dupa ce am cautat statia de maxi-taxi, a fost sa-mi cumpar un mar… mare… rosu… acrisor… si mi s-a parut cel mai bun mar pe care l-am mancat vreodata. Totdeauna simt lipsa fructelor pe munte, dar niciodata nu-mi vine sa le car. Am vrut sa luam o masa rapida la Complexul Turistic Cheia (parca asa se numea, nu m-am obosit sa retin) dar chelnerii aveau, se pare, altceva in minte, si n-au catadicsit sa ne bage in seama sau sa ne serveasca in timp acceptabil. Totusi copiii au mancat ciorba, dar eu visam in continuare doar la fructe si cafea. Am comandat o salata de fructe, si m-am trezit cu un pahar pe jumatate plin (hai sa fim optimisti), numai cu mango si un stegulet sec infipt intr-o bucatica de fruct.
Drumul de intoarcere mi s-a parut scurt pentru ca am dormit din Valeni pana in Bucuresti si in final, cu toate ghinioanele de care am dat, am avut parte de o iesire minunata, cu trasee frumoase, rasarit de soare, flori de colt, vreme perfecta, si oameni super faini.
Acum ce urmeaza? Sper la Cheile Nerei.

Copilarie

Melicesti, sau ce a mai ramas din casa strabunicii mele…

In copilarie am mers la Melicesti in fiecare vara si stateam de cand se culegeau fructele, pana cand era gata tuica.

Prima amintire legata de acest loc este strabunica. Statea pe patul din bucatarie cu spatele la geam si torcea. Eram la picioarele ei, intr-o copaita din lemn cu fundul rotund, pe care ea o legana cu picioarele. O vedeam doar ca pe o umbra, dar stiu sigur cum arata: o femeie batrana, vesela, frumoasa, cu parul foarte lung, alb si maini magice care faceau fusul sa se invarta in aer.

Pe atunci totul pentru mine era simplu...
Diminetile incepeau invariabil cu sor-mea, chiauna de somn, aruncand cu ce avea la indemana dupa gainile care cotcodaceau de pe la ora 7. Apoi un ceai de tei, fiert pana devenea rosu, in care strabunica ne punea cam 2 linguri de zahar (de atunci nu mai beau ceaiul indulcit…), cu paine prajita pe soba si branza foarte sarata.
Cat era ziua de lunga eu si verisoara mea ne jucam. Luam pernele bune din casa (tesute de strabunica), cate un celofan, si ne dadeam pe iarba din varful ceaierului (un deal mare din fundul gradinii) pana aproape de curte. Inainte sa pornim la vale, ne agatam de crengile unui cires negru si mancam fructe. Cu tot cu pernele alea, seara aveam vanatai si zgarieturi din cap pana-n picioare si, e clar, nu mai puteam sta decat in picioare sau pe burta.
Cateodata ne “inarmam” cu bete, mere si paine si plecam pe coclauri, pe rape si prin padure sau saream parleazuri din curte in curte pana in capatul celalalt al satului la casa strabunicului. Nu interesa pe nimeni daca am mancat destul, daca ne-am imbracat bine, sau ce faceam cand ne prindea ploaia…
In fiecare zi coboram “in drum” de cateva ori si beam apa din papuc: era o fantana din care scoteam apa rece si buna, cu o prajina cu capatul in forma de sabot; "ne adapam" numai de dragul de a mai scoate o data si inca o data apa. O nebunie…
Serile… serile erau cele mai frumoase. Se strangea tot familionul, respectiv cam un sfert de sat, si ne jucam, “supravegheati” atent de pe o bancuta din lemn de strabunica. Erau oameni de toate varstele, frati, veri, cumnati, parinti, care inca mai stiau ce-i aia “pititea”, “un-doi-trei la perete stop”, “cat e ceasul imparate?”, “tara-tara vrem ostasi”… oameni care radeau. S-a intamplat ca sor-mea sa statea ascunsa 2-3 jocuri in butoiul pentru tuica pentru ca toti am uitat de ea, sau o verisoara sa cada in tufa cu urzici si sa se planga o noapte intreaga de basici. Dar din nou, pe cine interesa, viata era frumosa…

Ultima amintire pe care o am cu acea casa, este din aprilie anul asta, cand am fost sa fac cateva poze. O casa darapanata, un zarzar uscat si bancuta de lemn de sub el, bucataria de vara, atelierul si butoiul de tuica; o curte pustie, care mai poarta, inca, imaginea clara a strabunicii, o femeie batrana, vesela, frumoasa, cu parul foarte lung, alb si maini magice care faceau fusul sa se invarta in aer.

Vama

A fost odata ca niciodata, Vama Veche...

Asa cum am fotografiat-o in 2000 cu un aparat Zenit si asa cum o am eu inca vie in minte.
Pana anul asta, nu mai mersesem in Vama de ceva ani, multi. Am tot auzit, ba ca Vama s-a dezvoltat, ba ca s-a stricat, depinde de cine facea afirmatia, presa sau adolescentul teribilist de carciuma.
Gata, prin iunie m-am hotarat sa ajung acolo, sa vad si eu ce s-a schimbat, pentru ca toti cunoscutii, prietenii, colegii imi povesteau cat de urata si de Mamaia_wannabe e acum Vama. Mai sa fie! Locul era minunat, cat de rau poate fi acum? Asa ca ne-am suit frumusel in masina si dusi am fost.
De cum am ajuns, mi-am pus cortul intr-un camping, astfel incat dimineata sa am umbra. Super, pana pe la 10 nu aveam probleme cu soarele. Si acolo l-am pus de fiecare data.
Am aruncat izoprenul si sacul de dormit in cort si am iesit pe "strasse". Reactia mea cand am ajuns pe plaja? Eram atat de dezorientata, ca nici macar nu am avut timp sa fiu dezamagita. Un singur lucru stiam: mi-am propus sa ignor oamenii care credeam eu ca nu au ce cauta acolo (si pentru ca nu aveam criterii de selectie am cam ignorat pe toata lumea), pista de biciclete, voleiul pe plaja si sezlongurile. Umbrelele de paie nu, ca au fost bune :)
Culmea, mi-a iesit de minune, si una peste alta m-am simtit super. Am inteles repede ca nu trebuie sa am nimic cu "mamaiotii" care vin acolo, ci, daca chiar as detesta pe cineva, aceia ar trebui sa fie patronii care pun muzica de Mamaia la terasa lor. Era doar un exemplu...
Am ocolit locurile in care nu-mi placea muzica si, deci, pe oamenii invizibili pentru mine, dar de care stiam ca trebuie sa misune pe undeva pe acolo. Si asa am descoperit ca mai sunt inca, terase cu super atmosfera, ca Heroes, Tequila Sunrise, Hand, Pirati; si cel mai important, ca apusul si rasaritul de soare sunt la fel de minunate, daca ai o companie faina si un vin bun :)

Nu retin de cate ori am fost anul asta in Vama, tot ce stiu este ca de fiecare data am gasit acel "ceva" care sa ma binedispuna si care sa ma faca sa ma intorc si in alt sfarsit de saptamana.

p.s. cred ca prin '98 nu exista categoria de oameni numita "vamaioti"... oare ce inseamna?

Bicicleta

In seara asta am iesit in parc sa alerg. Subtire de vara, 2 ture de Carol prin spatele mausoleului, 2 ture prin fata lui - cati km? you do the math... maine nu mai merg nici pana la bucatarie (pentru cafea), dar am pretentii sa ajung seara la panou. Vedem.
OK, am alergat, now what? De cateva zile mi-a venit o idee nastrusnica, sa incerc sa merg pe bicicleta. Si asa am mers doar pe jos pe munte, poate incerc ceva nou. Apelez la singurele persoane care cred ca s-ar risca sa-mi dea bicicleta pe mana: Vio si prietena lui, Lili.

Pasul 1: apare Vio, mai chiaun decat mine, doar cu bicicleta, fara prietena, fara bicicleta pe masura mea. Buuuun, sa ne orgnizam putin...

Trecem la pasul 2: odihna dupa alergare, Vio scoate surubelnita sa lase saua cat de jos se poate, doar na, am picioare de manechin. Toti biciclistii umbla cu surubelnite la ei, dar fara apa?

Pasul 3 si cel mai important pentru plimbaretii nocturni: imi acordez tignalul sa auda lumea cand vin si incep sa pedalez - nu se poate numi "mers pe bicicleta".
Prima curba, primul canal, le iau din plin, nicio intentie de a le ocoli. Ma panichez putin si merg mai catinel, in zig-zag. Fixez un punct nu prea departe in spatiu pornesc catre el.

Pasul 4 si cel mai fericit: aflu care-s franele si cum se tine mana pe ghidon. Putin cam tarziu, deja tremur.
Am mai spus ca am mers doar o singura data pe bicicleta cand eram mica? Una peste alta, dupa cateva ture, am reusit sa franez.
Data viitoare promit sa invat sa iau curbe si gata, plec pe munte cu bicicleta :)
In seara asta mi-a ajuns, dupa aceasta experienta am mai dat o tura de alergare si am plecat acasa la un film clasic ("12 oameni furiosi"), o narghilea si niste Fastum Gel pentru gambe.

l.e. (dupa trei zile): vineri am reusit cu greu sa pun picioarele jos; sambata m-am tarait prin casa (cu multumiri Andreei pentru ca mi-a adus paine); azi, duminica sunt chiar OK, am sanse sa ajung in timp sa raspund la telefonul fix si interfon...