Povestile Lui invaluie mintea calatorului, precum un sir de diapozitive proiectate pe peretele salii de mese, seara, cand focul semineului te arde-n spate, iar ceaiul, elixirul florilor culese din poiana cabanei, iti primeneste sufletul cu pacea stancilor si vuietul padurii.
Trascaul… un spatiu rupt din realul cotidian, un masiv ce te cuprinde in subiectivul trairilor, mai intense cu fiecare pas ce te-adanceste pe potecile sale.
E locul in care motii te primesc senini in casa lor – asta daca treci de dulaii de statura puilor de urs – te omenesc cu bucate puse la pastrare peste iarna in pod, branza de oi, slanina cu ceapa, carnati grosi ca mana mea, palinca – sa nu pice greu la stomac; mancaruri pe care noi, orasenii, le numim atotstiutori “bio” si pentru care platim bani grei in pietele volante din centrul Bucurestiului. Seara te culca in camera din fata, cu pernele lor brodate cu fir de lana, paturi tari si plapumi groase de te intorci de pe stanga pe dreapta doar daca ai dat la coasa o vara intreaga. Dimineata ‘nea Petrica rade de “apa noastra de ploaie” din sticla de whisky (cumparata din Teius din benzinarie), pe care i-o daruim in schimbul afinatei, zice ca parca-i ceaiul maica-sii, o femeie careia nu-i mai numara nimeni iernile de cand a ajuns la 90.
Sus pe Piatra Secuiului, munte rasarit parca din intamplare in campia dintre satele Rametea si Coltesti, localitati ce au apartinul de Scaunul Secuiesc al Ariesului, se duce o lupta acerba intre sentimentele de nationalitate: odata la ceva vreme, piatra ce marcheaza punctul cel mai inalt, e vopsit in diverse culori. Ba in rosu, galben si albastru, ba te trezesti ca albastrul e de fapt verde, iar galbenul e mai mult alb. Insa astfel de “discutii” se poarta doar la nivel inalt, cam la 1100 de metri, niciodata la targul de duminica sau in carciuma din sat.
Oleaca mai la vest din satul Sub Piatra, sa tot mergem cale de vreo 2-3 ore si ciocanim la Poarta Zmeilor pentru a patrunde in masivul Bedeleu. In vremuri de altadata, aici isi inaltasera zmeii un castel. Cateodata, luand infatisare de om, cate unul dintre ei venea la horele satesti. Dansa cu cea mai mandra dintre fete, iar, la miezul nopiii, o rapea, disparând in munte. Intr-o zi, satenii au aflat naravul zmeilor, iar flacaii din satele invecinate au pornit la drum, hotarati sa se razbune, dand foc tuturor padurilor imprejmuitoare si doborand castelul din munte. Din acesta a mai ramas doar poarta, care mai asteapta sfidatoare si astazi, doar, doar ii mai calca pragul vreo fata frumoasa. (sursa: http://alba24.ro)
De partea cealalta a satului te intampina pestera Huda lui Papara, casa conducatorului religios, in traducere libera, pentru ca aici s-ar fi aflat salasul lui Zamolxe. Lui, vechii daci ii sacrificau cei mai buni luptatori ai lor, cele mai bune gene ale poporului, fiind astfel cel mai scump bir platit vreodata in istoria religiilor… pentru cateva picaturi de ploaie.
Intr-una din verile trecute am avut placerea sa gust superlativele acestui loc, demne de Cartea Recordurilor: cea mai mare sala, Sala Minunilor, cu inaltimea record in Europa de 120 de metri, ce adaposteste si cea mai numeroasa colonie de lilieci si vreo 60 de vagoane de chiropterit (guano fosilizat); stalactite de pana la 8 metri; cascade cu inaltimi record (este pestera cu cea mai mare diferenta de nivel). Acum pestera nu mai e deschisa, ci ferecata cu grilaj, insa am fost norocoasa sa vad aceasta lume unde lumina zilei nu patrunde, vantul inceteaza sa adie si muzica apelor cazand in cascade iti astupa mintile, sa simt ca intr-adevar am intrat in alta lume, una aflata la ani lumina distanta de familia, cunostintele si viata ta de zi cu zi.
Tot in Trascau am vazut pentru prima data un sat devenit muzeu in mod natural, unde niciun locuitor nu mai traieste, insa este perfect conservat datorita pozitiei sale. Este vorba despre catunul Cheia. Ca sa ajungi in valea sa, mai intai pleci capul smerit si multumesti cui crezi de cuviinta, in fata altarului manastirii Ramet, ctitorie cu hramul Izvorul Tãmãduirii, una dintre cele mai vechi asezaminte calugaresti din Transilvania. Mai apoi, pui incaltamintea la spinare si strabati, cale de vreo 3 ore, raul inghetat ce strabate abrupturile neiertatoare ale rezervatiei naturale Cheile Rametului. Dincolo de minunatia naturii, cheile sunt, parca, o piatra de incercare in calea vizitatorilor catunului, primindu-i doar pe cei demni de asemenea privelisti. Insa odata ajuns, te imbratiseaza linistea si frumuseseta: casute din lemn, cu o singura camera si acoperisuri din paie, inalte pana la cer, biserica si cimitirul cu sufletele sale odihnite. Scoala, ce odata vuia de strigate sanatoase de copii, este acum ingrijita si transformata in refugiu pentru calatori de Asociatia Trascau Corp din Zlatna.
Nu poti parasi aceste meleaguri fara juramant solemn de reintoarcere. Si in fiecare an incerc, macar o data, sa ma tin de cuvant.
Trascaul… un spatiu rupt din realul cotidian, un masiv ce te cuprinde in subiectivul trairilor, mai intense cu fiecare pas ce te-adanceste pe potecile sale.
E locul in care motii te primesc senini in casa lor – asta daca treci de dulaii de statura puilor de urs – te omenesc cu bucate puse la pastrare peste iarna in pod, branza de oi, slanina cu ceapa, carnati grosi ca mana mea, palinca – sa nu pice greu la stomac; mancaruri pe care noi, orasenii, le numim atotstiutori “bio” si pentru care platim bani grei in pietele volante din centrul Bucurestiului. Seara te culca in camera din fata, cu pernele lor brodate cu fir de lana, paturi tari si plapumi groase de te intorci de pe stanga pe dreapta doar daca ai dat la coasa o vara intreaga. Dimineata ‘nea Petrica rade de “apa noastra de ploaie” din sticla de whisky (cumparata din Teius din benzinarie), pe care i-o daruim in schimbul afinatei, zice ca parca-i ceaiul maica-sii, o femeie careia nu-i mai numara nimeni iernile de cand a ajuns la 90.
Sus pe Piatra Secuiului, munte rasarit parca din intamplare in campia dintre satele Rametea si Coltesti, localitati ce au apartinul de Scaunul Secuiesc al Ariesului, se duce o lupta acerba intre sentimentele de nationalitate: odata la ceva vreme, piatra ce marcheaza punctul cel mai inalt, e vopsit in diverse culori. Ba in rosu, galben si albastru, ba te trezesti ca albastrul e de fapt verde, iar galbenul e mai mult alb. Insa astfel de “discutii” se poarta doar la nivel inalt, cam la 1100 de metri, niciodata la targul de duminica sau in carciuma din sat.Oleaca mai la vest din satul Sub Piatra, sa tot mergem cale de vreo 2-3 ore si ciocanim la Poarta Zmeilor pentru a patrunde in masivul Bedeleu. In vremuri de altadata, aici isi inaltasera zmeii un castel. Cateodata, luand infatisare de om, cate unul dintre ei venea la horele satesti. Dansa cu cea mai mandra dintre fete, iar, la miezul nopiii, o rapea, disparând in munte. Intr-o zi, satenii au aflat naravul zmeilor, iar flacaii din satele invecinate au pornit la drum, hotarati sa se razbune, dand foc tuturor padurilor imprejmuitoare si doborand castelul din munte. Din acesta a mai ramas doar poarta, care mai asteapta sfidatoare si astazi, doar, doar ii mai calca pragul vreo fata frumoasa. (sursa: http://alba24.ro)
De partea cealalta a satului te intampina pestera Huda lui Papara, casa conducatorului religios, in traducere libera, pentru ca aici s-ar fi aflat salasul lui Zamolxe. Lui, vechii daci ii sacrificau cei mai buni luptatori ai lor, cele mai bune gene ale poporului, fiind astfel cel mai scump bir platit vreodata in istoria religiilor… pentru cateva picaturi de ploaie. Intr-una din verile trecute am avut placerea sa gust superlativele acestui loc, demne de Cartea Recordurilor: cea mai mare sala, Sala Minunilor, cu inaltimea record in Europa de 120 de metri, ce adaposteste si cea mai numeroasa colonie de lilieci si vreo 60 de vagoane de chiropterit (guano fosilizat); stalactite de pana la 8 metri; cascade cu inaltimi record (este pestera cu cea mai mare diferenta de nivel). Acum pestera nu mai e deschisa, ci ferecata cu grilaj, insa am fost norocoasa sa vad aceasta lume unde lumina zilei nu patrunde, vantul inceteaza sa adie si muzica apelor cazand in cascade iti astupa mintile, sa simt ca intr-adevar am intrat in alta lume, una aflata la ani lumina distanta de familia, cunostintele si viata ta de zi cu zi.
Tot in Trascau am vazut pentru prima data un sat devenit muzeu in mod natural, unde niciun locuitor nu mai traieste, insa este perfect conservat datorita pozitiei sale. Este vorba despre catunul Cheia. Ca sa ajungi in valea sa, mai intai pleci capul smerit si multumesti cui crezi de cuviinta, in fata altarului manastirii Ramet, ctitorie cu hramul Izvorul Tãmãduirii, una dintre cele mai vechi asezaminte calugaresti din Transilvania. Mai apoi, pui incaltamintea la spinare si strabati, cale de vreo 3 ore, raul inghetat ce strabate abrupturile neiertatoare ale rezervatiei naturale Cheile Rametului. Dincolo de minunatia naturii, cheile sunt, parca, o piatra de incercare in calea vizitatorilor catunului, primindu-i doar pe cei demni de asemenea privelisti. Insa odata ajuns, te imbratiseaza linistea si frumuseseta: casute din lemn, cu o singura camera si acoperisuri din paie, inalte pana la cer, biserica si cimitirul cu sufletele sale odihnite. Scoala, ce odata vuia de strigate sanatoase de copii, este acum ingrijita si transformata in refugiu pentru calatori de Asociatia Trascau Corp din Zlatna.Nu poti parasi aceste meleaguri fara juramant solemn de reintoarcere. Si in fiecare an incerc, macar o data, sa ma tin de cuvant.
