Din intamplare, creasta Iezer Papusa

Muntii Iezer-Papusa
Traseu: sambata: cab. Voina-cab. Cuca (masina) -stana din Gradisteanu - vf. Papusa TG, BA 3,5h
vf Papusa - Sleul Batranei BR 2h; Sleul Batranei  - vf. Rosu - vf. Iezerul Mare BR 3h
vf. Iezerul Mare - ref. Iezer nemarcat 1h
duminica: ref. Iezer - cab. Voina PA 3h
_____________________________________________________________________________
Pai asta chiar a fost o intamplare, pentru ca miercuri cand am stabilit traseul, ma gandisem sa urcam in creasta Iezerului prin Plaiul lui Patru si de acolo pe sfertul de creasta ramas, pana la refugiul Iezer. Chiar imi faceam "probleme", ca in refugiu e soba si nu o sa apuc sa testez noul sac de dormit. Asta era acu'...
 
Vineri seara am inceput tura cu calvarul rutier din Bucuresti, apoi ceata pe autostrada si in final, craterele de la Mioveni. In schimb drumul pana la cabana Voina e superb!! Aviz amatorilor de curbe stranse si asfalt ca-n palma :) Doar ca pe ici pe colo se cam darama muntele peste sosea si sunt portiuni cu noroi si bolovani. Acu' nah, depinde de norocul fiecaruia.

Pe la 10 seara ne-am pus cortul in poiana din fata cabanei Voina si am bagat somn de voie pana la 7 dimineata. La 8 si ceva deja terminasem de mancat si intindeam cortul la soare sa se usuce, cand ne abordeaza un nene simpatic, sa ne intrebe daca nu vrem sa ne duca cu masina la Cuca. Traseul nostru nu era pe acolo, dar ma gandesc: de la Cuca in creasta 4 ore, apoi 2 pana in Batrana, inca 2 (? nu stiu de unde am scos timpul asta, dar ma rog...) pana pe Iezerul Mare si tup tup, din piatra-n piatra in jos spre refugiu. Salvamontul pe care l-am sunat vineri mi-a zis ca nu-s probleme pe traseu, cu zapada. Ma pune dracu sa-l intreb pe Vasile ce parere are de plan, sa facem creasta aproape toata, sambata, ne-ar lua 8 ore; oricum in creasta nu se innopteaza la 4, ca jos. Evident ca nimanui nu i-a dat prin cap ca vom cobori pe partea sudica a muntelui si soarele la apus nu se mai vede p-acolo, de Fagaras. Asa ca am pus cortul in portbagaj asa cum era, si tusti in dubita omului pana la Cuca.
Pe drum ranjim entuziasmati la niste varfuri inzapezite, facem poze si ne mandrim cum o sa ajungem noi acolo... Am ajuns, dar atunci parca n-am ranjit cu toti dintii.

Cat ne-am mai invartit pe la cabana, la 9 fix am plecat in traseu spre Papusa. Am aflat ca in fata plecasera de vreo jumatate de ora inca 4 oameni. Mi-a mai venit inima la loc, gandindu-ma ca nu o sa mergem singuri la frontala. Sentimentul mi-a fost repede anihilat de faptul ca dupa nici 15 minute de urcat, i-am intalnit, si chiar depasit pe cei patru. Ne-am mai intalnit cu ei la iesirea din padure, am impartit impresii despre sacul de dormit Nahanny (doar impresii bune!) si am plecat inaintea lor. Pacat, pareau oameni de treaba.


Urcusul ce sa zic, e ca oricare inceput de traseu care duce, in doar 3 ore jumate, in varf. E abrupt, dar daca ai un pic de antrenament, nu-ti versi plamanii. La stana din Gradisteanu am facut o pauza de ceai si ceva de-ale gurii si-am continuat urcarea spre Papusa. Am admirat muti inconfundabila creasta a Pietrei Craiului, care pur si simplu iti taie rasuflarea, pentru ca, vazand-o asa, de la departare, imi iti valmasag in minte toate intamplarile petrecute in acest masiv, glumele spuse si auzite, simti fiecare picior alunecat prea la stanga de poteca si fiecare unghie rupta in piatra, fiecare intepatura de genunchi, ceaiul de la Curmatura si salata de rosii de la Garofita Pietrei Craiului.

In 3 ore jumatate, cu tot cu pauza de ceai, am ajuns in varful Papusa, exact cum scrie pe marcajul de la Cuca. Cei 4 pe care ma bazam ca stiu traseul abia acum se vedeau la stana din Gradisteanu, dar mai erau cu ei inca 3 oameniin plus. E clar, erau la vreo ora jumatate in spatele nostru; refugiul parea ca va fi plin, stiam ca vom gasi acolo alti 5 oameni, cel putin. Asa ca am luat-o la trap, sa nu fim ultimii la refugiu sa trebuiasca sa impart si sa aranjez oameni ca asta vara in Caltun. Mai catinel am luat-o pe Spintecatura Papusii pentru ca pe partea nordica poteca era toata o limba de gheata. Urat si greu de coborat pe gheata.

In general, de la vf. Papusa la vf. Batrana, creasta merge aproape drept, pe langa varfuri, si pe vreme buna nu pune probleme de orientare. Noi am ajuns la Izvorul din Plai, la intersectia cu traseul TR ce vine de pe Plaiul lui Patru (traseul initial pe care trebuia sa-l facem), pe la ora 3, deci in 2 ore si ceva din Papusa. Am pierdut timp pe gheata aia. Si apropos de izvoare: nu-s... Am gasit unul intamplator, in sleul Batranei (pana in vf. Piscanu), numai bine, ca eram lihniti de sete.

Pana in acest punct al turei, in afara de setea groaznica, nimic special. Traseu frumos, simplu, poze, glume, uitat permanent in urma dupa cei 7 din spatele nostru si pe care ultima data ii vazusem cu tele-ul pe Papusa. Chiar ma intrebam unde-s.

Dar lucrurile aveau sa se schimbe de aici in colo, si nu in extraordinar de bine. Ii zic lui Vasile ca am impresia ca e tarziu, ca mai avea vreo ora jumatate, hai doua de lumina, nu stim traseul si mai bine ar fi sa ne retragem la stana din Plaiul lui Patru, unde am fi ajuns cam intr-o ora. Era ora 3 dupa amiaza; nici mie nu imi suradea sa stau in stana de la 4, dar si mai urate mi se pareau varfurile pe care le aveam in fata, acum foarte aproape, vf. Rosu si Iezerul Mare... alea la care radeam de jos si care ni se inaltau in ciuda, abrupte si pline de gheata. Vasile mi-a promis ca mergem pana la ele, vedem daca putem urca, poate soarele care batuse toata ziua a topit zapada si putem face scari. Eu arunc o privire in dreata si vad niste pietre mari, ce formau un fel de grote mici. Le retin, cine stie cand imi trebuie un adapost de vant.
Asa am inceput urcarea pe vf Rosu. Din piatra-n piatra, smoc de iarba si scarile sansei de a nu aluneca la vale inapoi. Traseul merge cumva pe partea nordica a varfului, insa noi am urcat de-a dreptul, poteca era impracticabila din cauza ghetii. Cred ca mai mult de 2 cm de gheata nu se depusesera, dar imi era imposibil sa sap vreo scara. in varf facem poze, admiram apusul. Indicatorul de aici spune 0,5h pana pe Iezerul Mare. Stau si ma intreb ce inseamna asta, 30 de minute sau 50?? Ce mai conteaza, incepem coborarea intr-o sa dintre cele 2 varfuri, pe poteca ingusta ca in Crai, doar cat sa-ti incapa latul bocancului. Mai era un set de urme pe drum, facute de niste bocanci masura 37, maxim 38 (?!).

De aici a inceput CALVARUL meu. Lumina nu mai aveam foarte multa, dar inca nu era de frontala. Din pacate poteca ce merge spre vf. Iezerul Mare si care il si ocoleste, merge pe partea nordica. Aici nu batuse soarele deloc. Gheata era bocna, poteca in urcare, dar si inclinata spre hau in dreapta. Scari in gheata nu puteam face, incercam doar sa alerg la deal, sa merg mai mult din inertie. Bineinteles ca la un moment dat mi-a alunecat piciorul drept spre rapa. Am vazut haul de sub mine, vreo 2400 de metri, Fagarasul, apusul. Asta a fost momentul in care m-am panicat rau de tot. Am apucat sa proptesc batul intr-o piatra si sa ma prind cu stanga de un smoc de iarba. Norocul meu e ca in situatii de panica ma mobilizez cel mai bine. Nu ma blochez, din contra, simt un val de energie care ma ajuta sa continui. Asa am avut curajul sa ma ridic in picioare din nou si sa alerg la deal. Alerg impropriu spus, dar ma miscam cat de repede puteam, cat simteam ca ma mai ajuta adrenalina. Nu aveam ce face, imi era foarte clar ca de intors  nu mai puteam. La urcare mai e cum mai e, dar sa cobori pe limba aia de gheata era absolut imposibil!!!
Si dai si injura, si porneste o cearta complet ilogica cu Vasile, ca din cauza lui suntem aici, ca el nu a vrut sa ne intoarcem la timp, iar acum nu mai putem, ca de ce nu s-a gandit, cand am propus traseul asta, ca poate nu pot merge, ca se ia dupa mine la orice prostie zic, ca e iresponsabil pe munte si nu-i pasa decat de palmares, nu si de siguranta si cate si mai cate. Concluzia era ca daca mor e vina lui! Si in timpul asta dadeam din picioare de parca mancasem Duracell. Ceea ce, zic eu, e un lucru bun, avand in veder groaza pe care o simteam.

La ultima pala de lumina am ajuns dupa Iezerul Mare. Salvamontul imi spusese ca putem cobori direct in caldare, fara sa mai mergem pana Crucea Ateneului. In ultima clipa de lumina vedem jos Lacul Iezer. Banuiam ca ala e. Scoatem harta si frontalele, ne uita si surpriza: pe prima harta nu arata niciun lac. OK, acum ce facem? Sa nu fie asta vf Iezerul Mare, sa nu fie asta caldarea cu refugiul, unde naiba suntem??? Vantul incepuse sa bata foarte tare, vedeam in lumina frontalei ceva ce parea a fulgi de zapada. Incep sa ma uit in jur dupa adapost, dar nu vad nimic. Noroc ca aveam 2 harti diferite la mine si pe a doua vad lacul si refugiul langa (acum ca ma uit pe prima harta la zoom de 200 se vede lacul...). Super! Incepem coborarea direct la vale, din piatra in piatra, de data asta fara pic de gheata.
Dupa ceva vreme de coborare (am pierdut complet notiunea timpului) auzim un rau. E de bine, aparea pe harta. Ne mai invartim in caldare, dam si de lac. Buun, acum unde-i refugiul? Luna nu rasarise si era o bezna de te calcai singur pe picioare. Gasim la un moment dat si unn stalp de marcaj, dar urmatorul ioc. Imi aduc amite ca am fluier la rucsac, si incep sa fluier, doar doar ma aude careva din refugiu si iese sa ne semnalizeze. de unde, bezna totala. Undeva foarte jos, in jnepenis cineva ne face semne zu o frontala. Am plecat intr-acolo, dar mi se parea sputid sa coboram atat de mult. Si mai vedeam o luminita undeva sus, in departare. Ma gandesc ca e de la stana in Plaiul lui Patru. Scot harta din nou si vad ca refugiul pe harta e trecut la nord de lac. incepem sa cautam din nou lacul, pentru ca si pe ala il pierdusem. Il gasim, vad Carul Mare (noroc ca era senin) si plecam intr-acolo, cu speranta ca harta e exacta. Culmea e ca era si dupa vreo 30-45 de minute de invartit in caldare (si la 9 ore jumatate de la plecarrea in traseu) vedem acoperisul refugiului. Parca vazusem o fabrica de ciocalata, asa de fericita eram!!

Intram in refugiu, surpriza, doar 2 oameni, o fata Mihaela si prietenul ei, Cosmin (carpatisti foarte faini, am aflat in cateva minute ca avem cateva cunostinte comune) stateau in sacii de dormit, plictisiti la culme. Ii salut si ii intreb daca nu m-au auzit fluierand. Nici vorba! Imi asez catrafusele, facem un ceai; le dam si lor, ca na, asa-i frumos, mai ales cand cineva isi uita acasa arzatorul si cara doar butelia de primus pe munte, si ma bag la somn. Nici lemne nu erau la refugiu de iei, incerc sacul... Cel putin am incercat sa adorm, pentru ca odata bagata in sac, s-a facut condens si am inghetat toata. Imi scot telefonul si incep sa ma jos Mahjong. Intr-un final adorm. Pana pe la 12, cand incepe afara un vant turbat. Refugiul e bine izolat, dar tot de era un zgomot infernal. Initial am crezut ca sunt cei 4, sau 7, care au ajuns in sfarsit. Dar pentru ca nu intra nimeni, m-am gandit ca nu-s asa de incompetenti sa nu poata deschide o usa. Ma mai foiesc pana la 2.10, cand imi e clar ca daca nu adorm, as putea macar sa ies afara la wc.
Ma chinui sa deschid usa tinuta contra de vant; reusesc, dar ma ia frica de urs, asa ca in loc sa ma pitesc dupa refugiu, am stat cu o mana pe clanta si am testat vorba aia din batrani. Nu, nu aia "sa nu mananci niciodata zapada galbena" ci aia care zice "sa nu te pisi contra vantului". Eh, daca bate prea tare si ai o clanta de care sa te tii, prea pitine lucruri mai conteaza in viata...
Am mai stat putin sa admir privelistea, pentru ca era vizibilitate maxima, de data asta, pana hat departe in Bucegi. Apoi m-am bagat din nou in sac si dai cu sudoku si mahjong inca vreo 2 ore. Intr-un final adorm pana la 6.35, cand m-am trezit de cald. In tot timpul asta m-am visat facand prajituri, mai exact tarta cu mere sau cu fructe de padure. Mama ce bine aratau!! De data asta n-am mai incercat sa adorm, am privint pe geam rasaritul cateva minute, apoi am iesit afara la poze. Pe la 7 si ceva i-am trezis se pe restul, le-am facut ceai, cafea, am mancat ceva si eu cu Vasile am plecat spre Voina. Mihaela cu Cosmin vroiau sa urce in creasta, dar era ceata urata si vantul nu se prea domolise odata cu venirea zilei. Personal, nici prin cap nu-mi dadea sa urc la Crucea Ateneului sa terminam creasta, coborand pe Vacarea. Mai ales ca pana sus era gheata si imi luasem portia de adrenalina pentru o perioada.


Traseul la coborare pe PA a fost superb, mare parte printr-o padure de brazi atat de frumoasa, cum n-am vazut in viata mea si nu credeam ca poate exista. Tot pamantul e plin de muschi verde de-ti ia ochii si in departare vezi foioasele colorate. De la un moment dat se cam rupe filmul, pentru ca traseul duce exact prin rau. Nu la dreapta, nu la stanga, direct prin el. Vasile a alunecat pe un bolovan la un moment dat (cu aparatul meu la gat!!!) si i-a intrat apa in bocanci pe deasupra. Nu i-a mai fost asa placut drumul, dar eu nu am avut probleme. La cabana Voina am mancat cea mai proasta cioarba de perisoare din cate mi-a fost dat sa mananc vreodata. De preturi ce sa zic, mi s-a parut neomenesc ca pentru 2 ciorbe, 2 sucuri si 2 cescute (mici, parca erau de Barbie) cu smatntana, sa dau 35 de lei.


In concluzie, tura a fost frumoasa... pana la urcarea pe vf. Rosu. Imi pare bine ca nu a mai venit nimeni cu noi, pentru ca sigur as fi avut pe cineva pe constiinta. Sunt sigura ca doar sansa, Dumnezeu sau un inger pazitor ne-a dus cu bine pana la refugiu. Nu-mi doresc sa repet experienta, desi stiu ca pe munte nu poti fi niciodata sigur de intamplarile ce vor urma.





l.e. Azi a vorbit Vasile cu unul din cei 4 oameni ce au ramas in spatele nostru. Am inteles ca unul din ei a alunecat pe prima portiune de gheata, pe Spintecatura Papusii si s-a jutit tare, asa ca ei s-au retras din creasta la stana de sub Batrana. Deci pe ei ii vedeam cu frontalele in departare.

Gradinita in tabara la Cozia


Muntii Cozia

Luni dimineata ma misc greu. Sunt o persoana matinala, fac micul dejun, merg destul de mult pe jos pana la serviciu, dar lunea in general ma ucide febra musculara. Ok, si martea si putin miercurea; dupa 2 dimineti de pas alergator, din cort spre prima sursa de caldura, fie ea masina sau soba din sala de mese, admirand cu un rictus inghetat culorile padurii de toamna in lumina rasaritului, peretii casei nu ma-nbie sa ma smulg de sub pilota.

A fost un sfarsit de saptamana minunat, neasteptat chiar, ales dupa citirea unui jurnal pe carpati.org, despre Coltii Foarfecii din Cozia, traseu ce parea tare fain. A fost intr-adevar superb, dar si talentul de a povesti al lui Ratza ne-au facut sa ne inscriem in tura lui. Se pare ca mai (prea) multi au fost de aceeasi parere, pentru ca la cateva ore dupa ce a postat tura pe site, deja ne inscriseseram vreo 20. Apoi 30 plus si tot asa; iar Ratza nu mai inchidea naibii odata tura. Noroc ca s-au retras cativa, iar in parcarea manastirii Turnu ne-am intalnit "doar" 28 de negri mititei, plus 3 clujeni care, total intamplator, faceau acelasi traseu cu noi.

Dar pana la traseu, au fost cele 3 ore jumate de drum, lungi cat o zi de post negru. Am intrebat pe carpati cine vrea sa vina cu noi in masina, cu plecare de vineri seara (stiind ce urat fac la trezitul de dimineata). Raspunde Mihai Cernat ca ne insotesc el si prietena lui Andreea. Dar poate totusi plecam de sambata dimineata; dar sigur ii luam si inapoi duminica? Hmm, ciudata intrebare, dar nu mi-a picat fisa pe moment.
Am avut in sfarsit ocazia sa cunosc una dintre acele persoane care lucreaza intr-un domeniu despre care am tot auzit in 6 ani de reclamatii pe asigurari, respectiv expertiza auto extrajudiciara. Pana acum oamenii astia erau un fel de Batman, toata lumea stie ca exista, nimeni nu-i vede. Dupa cateva discutii, doar aparent in contradictoriu, bineinteles, despre accidente auto, asiguratori si oameni morti, am trecut la analiza sintactica si morfologica a afirmatiei (lui N. Iorga?) "fiecare popor are conducatorul pe care il merita" sau asa ceva, afirmatie cu care, personal, nu sunt deloc de acord. Ma rog, sa zicem ca asa a trecut timpul mai repede.

Cam pe la ora 9 jumatate seara, din categoria "ce-a mai facut prietenul meu azi", ne dam seama ca toata mancarea noastra a ramas in frigider. E oficial, Vasile are sanse de 100% sa uite mancarea acasa, ocazie pe care o sarbatorim cu o fuga la supermarketul care tocmai se inchidea. Frumoasele adormite din padure, ce erau pe post de vanzatoare, mai sa ma stranga de gat, pentru ca ceream 10 feliute de kaiser, da' mai puneti 10 feliute si de sunculita d-aia, da' mai vreau si... haideti don'soara ma repede, ca vrem sa inchidem! Oameni care se respecta, rup usa la timp.

Pe la 10 ii lasam pe Mihai si Andreea la manastire, camere separate, normal, ne intalnim cu Stelica si clujenii, care, fie vorba intre noi, conduc cam cum vorbesc, leeent, si gasim un loc de cort langa ploiesteni si al lor Logan tunat, pe malul Oltului. Montam minunatia de cort al lui Stelica, in care am incaput lejer eu, Vasile, Maddie si sus numitul proprietar, ni se prepara o omleta cu sunculita si deja vestita salata de ceapa rosie, cu ulei si otet, si pe la 12 reusim sa ne bagam la somn, eu mai mult de frig decat de chef.
Dimineata ma lupt cu telefonul a carui alarma suna isteric (iar trebuie sa schimb melodia) si pe care il pierdusem printr-un buzunaras al sacului de dormit, pe undeva pe langa urechile mele. Am mancat rapid o supa, timp in care admir cu jind fumul iesind pe hornul unei case. Ce cald trebuie sa fi fost la aia in camera; la noi inca nu venise soarele. Dupa masa ma duc cu Maddie la si anume... buda. Poienita cu corturile noastre, boscheti, poienita, boscheti, Oltul in spate, dealuri in fata. Eu in prima poienita, Maddie in urmatoarea, amandoua mai mult sau mai putin in drumul forestier, prea putin circulat de masini, mai ales la ora aia. Nu trec cateva secunde de usurare, vad Sageata Albastra cum trece fix prin fata noastra, moment in care aud strigatul de lupta al lui Maddie "fucking Albinuta, trenu'". Ce timp de reactie, ce sa fugi, am putut doar sa realizez ca eram fix langa calea ferata, iar casuta cu hornul fumegand era, de fapt, gara Turnu. Oh well...

La 8 si ceva am ajuns in parcarea manastirii Turnu, exact cand Mihai si Andreea plecau in traseu, singuri; au zis ca ei au alta treaba. Mmmkay, credeam ca lumea se inscrie la o tura cu alt scop; dar poate nu stiu eu bine. Oricum la experienta lor, i-am fi tinnut in urma tare.

Noi i-am asteptat cuminti pe restul, am facut cunostinta cu toti, i-am retinut pe putini din prima, de cativa auzisem, pe unii nu-i mai vazusem de ani buni. Am facut cum am stiut mai bine, adica m-am dus la tipul care stiam ca urca parapanta la cabana cu masina, am pus un zambet tamp, complice si l-am rugat frumos, in soapta, ca sa nu sara toti ca hunii, sa-mi duca rucsacul la cabana. Noroc ca a fost baiat de treaba si a acceptat; tot in soapta.

Si asa, la 9 fix trecute am inceput sa galopam spre Stanisoara, eu ca o floare mandra trandafir, cu aparatul foto in mana, restul cu rucsaci, unii umpluti pentru o saptamana si ceva.
S-a mers super ok pentru cati eram, pauze destule am facut, mai ales ca de la cascada Gardului in sus au fost pasaje la care trebuia sa asteptam catararea celui din fata. Superb peisajul, padure colorata ici, colea oleaca de stanca, poteca abrupta, lanturi si mai ales umbra. Marcajul de la cascada, punctul galben, nu a fost refacut si trebuie sa casti ochii atent, sa nu te duci in balarii. Dar cum nici macar Hana nu s-a ratacit, desi s-a chinuit saraca, e clar ca poteca nu pune probleme de orientare.
S-a mers aprope continuu, desi gps-ul cuiva zicea la un moment dat ca am mers o ora si am stat trei; asta dupa o ditamai panta, de-mi venea sa dau foc aparatului. Asa mai da tura, mai o plimbarica, mai un banc, mai o gluma misogina - sa-mi fie iertate, sexista, mai un strigat disperat dupa Stelica sa-mi dea si mie o felie de paine, si uite-asa pe la 4 ale amiezii am ajuns la cabana.

Dupa ce m-am vazut cu cortul montat (corect, de mine!), si un feng-shui cu saci de dormit, rucsacuri si haine aranjate la dunga, de numai panselutele mai lipseau, au venit si Stelica si Anca sa monteze cortul, ai naibii fix langa al nostru, desi loc era cat vedeai cu ochii.  Mai tarziu bineinteles am dat-o pe... hai sa-i spunem generic Cola, iar bancuri, rasete, povestiri, pareri mai mult sau mai putin flatante despre diversi (ba, barfa, si ce?) un joc de whist in sala de mese, care s-a lasat cu o incercare complet esuata de a-l invata si pe Ratza si somnic de voie.
Cand am plecat la somn erau 10 grade afara si o ceata de-ti bagai degetele-n ochi. Cald de nu-ti venea a crede. M-am bagat in sac imbracata numai cu hainele de piele, restul polarelor sub cap; se intelege, aranjate tot la linie. Adorm. Apoi, parca dupa numai cateva minute, aud o voce de fata langa mine:
- Stelica dormi? Anca, evident, exact ca in sketch-ul ala frustrant...
Stelica, normal, incepe sa se foiasca, sa balmajeasca ceva.
- Hai mai Stelica, e patru jumate si ma plictisesc.
Eu, cu ochii cat cepele pe carpele cortului. Cine naiba se trezeste la ora asta? Stelica, normal. Si noi, se pare. Incep sa vorbeasca. Si trancane, si deapana amintiri, in gura mare, de ziceai ca-s la sezatoare. Ok, nu ca am ceva cu ei, de obicei adorm in orice conditii, mai ales la ora aia. Da' incep sa simt frigul, fir-ar, ceea ce ma indispune total. Trag prin gura de la gluga sacului polarele, si incerc sa le imbrac; evident nu-mi iese, asa ca le iau in brate, doar-doar ma incalzesc oleaca. Vasile ii da un mesaj lui Stelica (culmea, nici nu era nevoie sa strige, doar erau langa noi), moment in care Stelica incepe:
- Am primit un mesaj. Oare cine imi scrie la ora asta? Stai sa gasesc telefonul. ia sa vedem ce scrie. "Shhhhh" de la un numar... al cui o fi numarul asta? Aaaaah, e al lui Vasile.
Moment in acre s-a facut liniste pana dimineata, cand i-au auzit gura lui Ratza, zicea ceva de carpatisti, parca. Ies din cort, evident chiaunita de somn, ochii inca lipiti, dau sa deschid cortul si simt cum se desprinde gheata de pe tenta antreului. Tot cortul inghetase bocna peste noapte si eu ma miram ca mi-e frig in hainele de piele. sa nu mai zic de sacul de dormit, care era tot umed si inghetat. Marius, fi-ti-ar gusturile la sacii de dormit, ca tu m-ai pus sa-l iau p-asta...


Cat am mancat noi micul dejun, am baut cafeaua, ceaiul si am stat la povesti cu cei care nu plecarsera in traseu la Poarta de Piatra (parca asa ii zice?), Mihai cu Andreea ne anunta ca si azi pleaca singuri si ne roaga sa ii asteptam la masini. Am stabilit exact, ne auzim la telefon, vedem unde e fiecare si, daca e cazul, ne asteptam asa, 15 minute, juma de ora. da, sigur, normal ca asteptam.

La 12 fix am inceput coborarea pe Vladeasa, traseu pe care, sincer spun, nu stiu cum de l-am urcat iarna aia.  Unii au luat-o la vale mai rapid, eu in pas de melc, altii au facut pauze de cules jir. La Stanisoara, la 2.45 ii dau mesaj lui Mihai ca mai avem o ora de traseu. La 3.41, ajunsi la masini ii mai dau un mesaj ca am ajuns si asteptam. Cam toata lumea vroia,, totusi, sa mergem la mancam la Dada, restaurantul de tiristi de langa OMV-ul de la intrarea pe Valea Oltului, asa ca incep sa dau telefoane lui Mihai. El nimic, telefon inchis. Astept, mai sun, deja lumea pleca spre restaurant, parcarea manastirii se golea. Dau mesaj unde ne gaseste si de atunci pana la 5 fix am sunat in continuu. Nimic, Mihai telefon inchis. Am intrebat pe ceilalti cine are numarul Andreei, dar nimeni nu-l avea si nu stia de unde sa-l ia.
O parte din gradinita
Asa ca, dupa aproape 2 ore jumatate de asteptat, a trebuit sa o luam din loc. La 5 si un sfert, cand deja eram trecuti de Calimanesti, mai aveam putin pana in Ramnicu Valcea, ma suna in sfarsit Mihai, tocmai isi deschisese telefonul (?!), citise mesajele mele si stia ca noi coborasem demult, dar ei tocmai ajunsesera la Stanisoara... In momentele alea nu puteam sa ma gandesc decat la intrebarea lui de vineri si de duminica dimineata, daca ii luam inapoi si eu am promis ca da si totusi plecasem. M-am interesat de autocar spre Bucuresti inainte de plecare, dar nu i-am putut da indicatii pentru ca a pierdut semnalul si nu m-a auzit. Da, am asteptat, unii ar spune ca destul, altii probabil ma condamna ca nu m-am tinut de cuvant si am plecat. Nu stiu ce sa zic, personal nu mi-ar conveni sa ma lase cineva la Cuca Macaii desi a promis ca ma asteapta. Pe de alta parte, eu nu as fi intarziat atat, decat in eventualitatea unui accident, Doamne fereste. N-am idee daca am procedat corect sau nu.

l.e. ardelenii nu sunt lenti, a fost aglomerat drumul. E vina lui Stelica, el a zis ca ajung in 5 minute, si-am asteptat de erau sa intre in noi 2 tiruri cat stateam parcati... :)

Trei zile in culorile Bucovinei

Traseu: ziua 1: Chiril - hotel Rarau PA 4h
ziua a 2-a: hotel Rarau - circuit Pietrele Doamnei CA 1h; hotel Rarau - vf Giumalau - cabana Giumalau BR 6h
ziua a 3-a: cabana Giumalau - Chiril PA aprox 5h
________________________________________________________________________________


Muntii Rarau-Giumalau
A fost o tura cum demult n-am mai avut. A avut farmecul primei ture cu carpatistii in Cheile Rametului sau al hoinarelii prin zapezile Trascaului din martie 2010. Oamenii au facut totul, toti cei 13,  fara sa ma numar pe mine, evident; eu sunt nesuferita. :)


Acum 2 saptamani, intr-o zi agitata de munca, de nici mar nu aveam vreme sa halesc, ma  intreaba Mihai pe mess unde cred ca ar fi mai fain de mers: Padina lui Calinet (ca i-o promisese lui vasile) sau Rarau-Giumalau. Cu toata parerea de rau pentru Vasile, care abia astepta Craiul, am ales sa mergem trei zile in Bucovina (na, ca nu zic Moldova!!). Pune Mihai tura pe carpati, pana seara cand am apucat sa ma inscriu, deja se depasise "limita" de 8 acceptati. Asta e, merem si noi.
Joi dimineata il convingem pe Mihai sa inchida tura la 12 inscrisi, altfel iar faceam gradinita de 30, de nu ne mai intelegeam om cu persoana. Imi pare rau pentru cei lasati acasa, insa experientele trecute ne-au invatat ca mai mult de 12-15 copilasi, deja e inghesuiala ca la moastele Sfintei Paraschiva.

Vineri ne intalnim la locul stabilit, 2 masini pline si mai mult dor de duca; ne imbarcam si o pornim, nu stiu dupa ce logica, pe DN1. Eu cu Vasile si Fabian la Mihai al doilea in masina, ca sa zic asa (i-am zis o data Andrei si pe urma am aflat ca e numele de familie... oops, sorry!).

Cu multe ocolisuri (Mihai, ia-ti naibii harta, lasa GPS'u, ca nu vrem sa mergem pe Oituz!), ajungem pe la ora 4 fara ceva in Chiril, punctul de intalnire cu cei veniti din alte parti ale tarii si locul de plecare in traseu. Abia aici avem timp sa mancam ceva si pe la 4 si plecam in traseu.
Am urmat soseaua rupta pana la hotel, desi nu era printre noi niciun iubitor de asfalt. dar oboseala de pe drum isi spunea cuvantul. In plus, Cristina a omis sa mentioeze ca nu a mai facut trasee prea importante si, cel mai important, ca biata nu stie sa-si faca rucsacul. Drept pentru care, la prima panta, am zis ca moare de oboseala. M-am oferit sa-i iau rucsacul, care, aveam sa aflu in cateva secunde, era greu ca dracu si prost facut, de mi-a rupt claviculele.

La hotel Rarau am gasit aproximativ liniste, fiind vineri seara. Abia de sambata la amiaza au aparut gratargii in Loganuri (sau Logane?). Hotelul e... cum sa ma exprim mai dragut? Nu e hotel; din pacate nici cabana. E "ceva" cu iz de anii '82-'89, in care nu dormi sau mananci, daca nu esti obisnuit cu astfel de conditii. Noroc ca printre noi nu s-a gasit vreunu' sa faca mofturi. Cu toate astea, mancarea a fost foarte buna (afinata la fel, daca ma intrebati pe mine), vinul acceptabil si plapumile destul de groase, incat sa nu-mi fie frig nici macar mie.
Cu burtile pline, am dat-o pe spus bancuri mai mult sau mai putin potrivite la masa, cantare, baute si voie buna. Din pacate doar pana pe la 12, fiind cam rupti de pe drum. DN1 adica, nu ala pe jos... Trezirea de sambata dimineata nu o mai comentez, mi-am promis ca-mi tin gura, oricat de mult m-ar fi enervat, si pana acum mi-a reusit.


Pe la 10 fix trecute, dupa ce basculez o ciorba de legume, ne urnim in circuitul spre Pietrele Doamnei. Foarte, foarte frumos traseul, chiar daca scurt, de doar cateva poze. A, da, poze facute cu un obiectiv 10-24, o minunatie adusa de Mihai. Multumeeesc! :) Traseul cel mai indicat este cu plecare din fata hotelului spre stanga (cum te uiti la el), ca sa urci pe stanci, iar intoarcerea se face prin padurea ce da exact in fata hotelului. Dupa deja cunoscutele poze de grup, mai mancam ceva la hotel, ne luam rucsacurile si pornim, cu gust amar, spre Giumalau. Apropos, fac o paranteza: dupa ce ca nu ai voie sa consumi produse din "afara unitatii (pe toate mesele scrie), nici nu servesc garnitura fara carne, nesimtitii. Am cerut in loc de friptura, o portie de branza de burduf, care costa 8 lei si nici asa nu mi-au adus. Drept pentru care mi-am scos tacticos mancarea din rucsac, si am mancat in fata lor. Atat asteptam, sa-mi zica cineva ceva, dar si-au tinut gura ai naibii...

Prima portiune de traseu spre Giumalau e tot pe asfalt, iar poteca marcata cu BR incepe dintr-una din curbele soselei ce duce spre Pojorata. Urcusul nu e cine stie ce, de fapt tot traseul a fost usor, plimbare de mai putin de 4 ore, daca nu te opresti la poze, sau daca nu ai in spate 6 tricouri, 7 sosete si geaca de iarna, cum avea Cristina :)
Cand am ajuns in jnepenis, am dat, in sfarsit, de culorile toamnei. Plin de tufe inrosite, ce au dat nu demult afine, braduti verzi si cine stie ce alte plante ingalbenite. O minunatie, ce mai! Mi-am tot imaginat o tura de iarna pe aici, februarie-martie, asa. Mai mult ca sigur merita incercat.
In varful Giumalau am cam intepenit de frig, pana ne-am strans toti la poza. Batea un vant aspru de-ti taia rasuflarea si dadea mai-mai sa ploua; noroc ca in 20 de minute eram la cabana. Intr-adevar, oamenii de la aceasta cabana sunt de nota o mie. Auzisem de la Mihai ca in tura trecute s-au purtata ireprosabil si nici de data asta nu s-au lasat mai prejos.
In primul rand cabana arata impecabil de curata si cu un aer foarte primitor. Iti vine sa iei pe tine un halat pufos, papucii de casa si sa te uiti pe geam cum ninge linistit. Sa nu mai spun ca ne-au pregatit ceaiuri cate am vrut, ciorbita de porc, carnati si mamaliga cu branza de burduf iuteee. Mor aici de pofta si salivez ca un caine maidanez de Bucuresti, cand imi aduc aminte de ospatul de sambata seara. A, si tuica ne-au dat; adusa dupa ciorba, ca Mihai nu stie ce-i aia "digestiv" si i-a dat cabanierului indicatii taman pe dos...
Chiar daca erau doi copii mici p-acolo, nu ne-au interzis sa cantam si sa stam la vorba cat ne-a poftit inima. Evident, nici noi nu am profitat si nu am exagerat. Oricum, asta DA cabana!!


Duminica dimineata am plecat pe la 9 jumatate spre Chiril, pe o ceata sa-ti bagi degetele in ochi. Traseul nu e foarte dragut, mai ales ca se coboara o panta lunga si foarte, foooooarte abrupta. la fiecare pas ma rugam ca la urmatorul sa nu ma ia genunchiul, ca acolo ramaneam. Din fericire, de cand nu mai folosesc betele de treking, nici nu mai am astfel de probleme (ok, exceptie face Valea Cerbului, dar acolo cred ca a fost din cauza mersului schiopatat de la entorsa).

Dupa alti 4 km de asfalt - in tura asta am vazut mai mult asfalt decat poteca - am ajuns la masini, ne-am schimbat si ne-am luat un calduros "la revedere" unii de la altii.
Masina noastra a facut o oprire in Piatra Neamt la Vasile, unde mama lui ne-a pregatit un pranz pe cinste!

Concediu in Fagaras

Concediu in Muntii Fagaras

Traseu: Ziua 1: Bucuresti - localitatea Turnu Rosu - manastirea Turnu Rosu; 2h, CR;
Ziua 2: total 10h: manastirea Turnu Rosu - poiana Lunca Plesii (1h) - saua Corbului (2h) CR - Chica Fedelesului - vf Tataru - Saua La Apa Cumpanita (1h) - vf Cocoriciu - Saua Suru - curmatura Rosiilor - vf Budislavu - lacul Avrig
Ziua 3: total 10h: lacul Avrig - vf. Garbova - vf Scara (1,5h) - saua Scarii - saua Serbotei (1h) - vf. Serbota (0,5h) - Caldarea Mieilor - Caldarea Pietroasa (BG) - creasta (BG+TR) (4h) -  vf Negoiu (1h) - ref. Caltun (1h);
Ziua 4: total 4h: ref Caltun - vf Paltinu - lacul Balea (CA)
__________________________________________________________________ 

De data asta am fost putin mai bine pregatiti pentru vreme rea, decat anul trecut. Si am stat 4 zile, nu doar una, ca anul trecut.
Desi vremea se anunta urata (culmea, in Retezat arata doar soare), ne-am incapatanat si joi dimineata la 6.30, am luat autocarul din Militari catre Valea Oltului. Soferul a fost destul de dragut incat sa ne lase in Talmaciu, apoi am prins autostop si maxi-taxi pana in localitatea Turnu Rosu. Am ales varianta asta, in loc de tren, pentru ca era mult mai rapida, la 11 si ceva dimineata eram deja in sat, iar la 1 fara la manastirea Turnu Rosu.

Dar sa o luam cu inceputul: miercuri seara facem permutari si combinari de bagaje, sa pot ridica si eu rucsacul de jos. Pana la urma ma aleg cu un sac de dormit mai usor (ala de vara, cu care s-a invelit Vasile), o saltea autogonflabila, hainele mele, cortul Husky, supele la plic si painea. Vasile... restul. Anul asta ne-am luat numai maincare deshidratata de la mmsport (bestiala la gust!!), supe la plic si paine de orez expandat.
Ma pune naiba sa ma spal pe cap si noapteea am dormit cu aerul coditionat pornit tare, drept pentru care dimineata ma trezesc cum nu se poate mai racita. Abia vorbeam, respiram mai mult nu.
In autocar forfora mare, plin de roackeri care se duceau la Artmania in Sibiu, cu rucsacei usori, tricouri cu  Dimmu Borgir si veselie maxima. Noi am fi dormit si in picioare, de obositi ce eram.

Incepem traseul cat se poate de bine: pe drumul forestier catre manastire incepe o ploaie ca-n povesti. Vasile se incurca in fermoarele suprapantalonilor, si reuseste sa se ude tot. Spre fericirea noastra, la manastire gasim un foisor si ne punem hainele la zvantat in bataia vantului si a ploii care bateau din toate partile. Cand sa mancam, o nenorocire de magar mai mai sa ne fure pungile de pe masa. Era in jur de ora 1, inca mai aveam timp sa urcam in Chica Fedelesului, unde planuisem sa innoptam prima data. Doar ca ploaia nu sta si pace...
Se face 2, trece de 3, intre timp vin doi cehi, tata si fiu probabil, schimbam o vorba, se lupta si ei cu magarul pentru mancare. Cum ploaia nu dadea semne ca s-ar opri, urc la manastire sa intreb de cazare, nu vroiam sa pun cortul pe ploaie. Da' de unde, preotul de acolo, ca un om al lui Dumnezeu ce era, nu numai ca nu ne da 2 metri patrati de pod, dar ma si sfatuieste sa urc mai departe, ce daca ploua, agricultura are nevoie de ploaie... Mmmkay, cred ca am mecla de stiulete de porumb.
In sfarsit, pe la 5 fara ceva apare soarele. fara chef de miscare dupa atata frig si ploaie, ne punem cortul, In plus auzisem ca urcarea in creasta e imputita rau; ne era somn rau de tot, iar raceala mea isi facea de cap. Asa reusim prima noapte de somn de 13 ore... Demult n-am mai dormit atata de adanc,  nici nu l-am auzit pe un nenea de vreo 50 si de ani, cand si-a pus cortul langa noi. Cu el aveam sa mergem urmatoarele zile. Un om cam ciudatel, cu simtul umorului cam cat o panza de bomfaier, dar care nu mai putea de grija noastra, cat de greu va fi traseul. 

La 8.30 terminam de mancat si strans catrafusele si plecam spre cerasta. Intre timp am "scapat" si de supracort, pe care i l-am pasat lui Vasile. Un indicator de la capatul drumului forestier ne indica 2,5h pana in Chica Pietrelor, deci tot cam atat pana in Fedelesului. Aiurea, cine a pus timpii respectivi, sunt plecati cu capu'. Primul urcus te nauceste, te stoarce de nervi. Este de-a dreptul prin padure, nu tu serpentine, cum ne spusese Cezar de la Nootka, urci de chiaun vreo ora, de-ti taie pofta de creasta. Si daca asta nu ar fi de ajuns, in prima poiana dai de indicatorul de "doar" 2h pana in Chica Pietrelor (pana acolo ajungand in o ora si ceva). Pana la primul izvor dintre Chica Fedelesului si saua La Apa Cumpanita, am facut fix 4 ore, timp in care nenea batran se tinea scai de noi; la izvor dam de cehii de aseara, care dormisera in saua Corbului, dupa cate am inteles din explicatiile lor, iar impreuna ne punem pe mancat, noi pranzul, ei micul dejun.

Trecem de sei, varfuri, dam de un indicator de 3 ore pana in saua Suru, drum pe care noi l-am facut in 5. Cel mai greu, pe langa primul urcus, evident, a fost varful Budislavu, pentru ca abruptul e lung si vine dupa vreo 7 ore de traseu. Insa dupa el, in nici 2 ore de coborat si curba de nivel, eram la lacul Avrig, puneam cortul, mancam si dormeam din nou vreo 12 ore, de data asta si mai adanc.

Pe la 8 si ceva dimineata, nenea pleaca spre Scara, noi pe la 9 reusim sa ne urnim, iar in urma noastra un grup de 7 cehi si un roman. Tatal si fiul de cu o zi inainte nu i-am mai intalnit de aici incolo, nu am idee unde au ramas. oricum ei aveau in plan 7 zile pana la Sambata, iar in ritmul ala, aveau toate sansele sa depaseasca timpul.
Pana pe Scara nu mi s-a parut cine stie ce, in mai putin de doua ore eram deja la refugiu, la prima pauza de cautat semnalul la mobil. Am fi facut si un ceai, daca am fi avut izvor aproape. Insa din saua Scarii, pana spre varful Musceaua Scarii, saua Serbotei si vf Serbota s-a pornit o ploaie urata, cu gheata si vant puternic. Am stat in Serbota mai mult de o ora, asteptand sa treaca ceata si sa se usuce pietrele de pe Custura Saratii. Vorba mosului: "Am 40 de ani de munte, vreau sa ajung acasa sanatos". Point taken. Extraordinar cum s-a intamplat ca pe cea mai grea portiune de creasta, Custura, sa avem asa o vreme!!! Ghinion fara margini...
Cat am asteptat pe varf au ajuns si cehii multi, romanul (Lucian, un tip foarte de treaba din Arad) si doi francezi. Cum nici dupa atata timp nu s-a facut frumos (mai tarziu aveam sa aflam de la tv ca era un val de aer rece care a durat cateva zile... normal, doar mi-am luat eu concediu!!) si pentru ca tremuram incontrolabil de frig, am hotarat sa ocolim Custura pe banda galbena, care coboara in Caldarea Mieilor, urmeaza linia de sus a Caldarii Pietroase si iese intr-o sa intre finalul Custurii si ultimul urcus spre Negoiu. A fost mai mult ideea mea, Vasile m-a urmat (el s-a dus putin pe Custura si a vazut ca nu te poti tine pe picioare, de tare ce alunecau pietrele), Lucian a venit si el, cam fara tragere de inima, iar nenea batran era de-a dreptul dezamagit ca nu mai asteptam soarele. Tipa frantuzoaica vroia neaparat sa coboare, ii ajunsese cat a mers si nu mai suporta ideea de a urca nici 2 metri. Om cu Alpii la bot... De cehi ce sa zic, ei bietii ne urmau, ca habar nu aveau traseul.
Trebuie sa recunosc ca ideea nu a fost tocmai stralucita. Da, am ajuns in sa in cele mai sigure conditii, insa traseul e imputit taaaaare. Mai ales ca nu vezi Custura Saratii :(( In caldarea Pietroasa marcajul BG se cam pierde, iar urcarea in creasta se face pe TR, ce urca de-a dreptul, pe langa locul din care izvoraste Paraul Negoiului. Poteca nu e una de care vrei sa-ti aduci aminte vreodata in viata si NU recomand sa se coboare pe ea niciodata, pe niciun fel de vreme. In caz de ploaie, mai bine te intorci la Caltun, decat sa cobori pe acolo. E numai pamant, grohotis si saritori cu iarba alunecoasa.

Ce sa zic, am pierdut o gramada de timp cu ocolisul asta, asa ca in vf Negoiu am ajuns in jur de ora 17.30. Cum nu aveam ce vedea din cauza cetii, am facut o poza si am plecat spre Caltun. Prin Strunga Doamnei, pentru ca Strunga Dracului e tot inchisa. Uitasem cat e de urcat si pe aici, asa ca atunci cand a inceput ploaia deasta si din creasta curgeau rauri de noroi, am simtit ca cedez nervos. Nu ma gandeam decat sa nu-i las pe cehi sa ma intreaca, pentru ca pe ploaie nu intentionam sa pun cortul. Degeaba, ei s-au dus ca din pusca si tot ultimii am ajuns la refugiu.
Sambata seara, Caltunul plin ochi, parca eram intr-un club bucurestean. Nu ca as frecventa vreunul, dar pot sa banuiesc. Abia incapeai in picioare, daramite pe priciuri. Noroc ca vreo 6 persoane au apucat sa puna cortul inainte sa ploua, si erau in refugiu doar pentru a manca pe uscat. Odata ei plecati, am facut putina "ordine" printre locatari, si am gasit 3 locuri, pt mine, Vasile si Lucian. Ei doi au dormit sus, iar eu jos, intre un baiat care carase cortul Quechua (d-ala subtire, de la Decathlon, in forma ce cerc!!!) si niste muntomani care faceau creasta, dar pe care nu-i mai vazusem, pentru ca o seara inainte dormisera la refugiul Scara, nu la Avrig cu noi.
M-am bagat rapid in sacul de dormit, fericita sa am pe mine haine uscate. Pentru ca da, in drum spre Strunga Doamnei am uitat sa inchid aerisirea membranei de la subrat, si am primit niste rafale de ploaie de mi-a inghetat inima. Am mai atipit, ba adormit, ba trezit. Pe la 2 noaptea 2 baieti si o fata erau la masa, faceau supa. Nu intelegeam ce cautau sa manance la ora aia. Am aflat pe urma ca saracii oameni facusera 4 ore din Strunga Doamnei pana la Caltun, pentru ca s-au ratacit pe ceata. 4 ore - pe poteca de 30 de minute - pe vremea aia: trebuie sa fi fost cele mai urate din viata lor. Baietii au dormit cu capul pe masa, iar pe fata am luat-o langa mine. Avea sacul de dormit ud leaoarca si tremura ca varga, dar nu a vrut sa se bage in sac cu altcineva, si vorbea in somn de frig. Asa am dormit 10 suflete pe priciurile de jos. Cine a fost in Caltun stie cam ce inseamna asta...

Dimineata m-am trezit si l-am luat pe Vasile de mana, vroiam sa-l trezesc sa plecam. Atunci mi-am dat seama cam ce febra aveam, cand i-am simtit mana ce-mi parea sloi de gheata, si am ametit stand in capul oaselor. Aveam de ales intre a mai sta o zi in refugiu, sa sper ca-mi trece febra, sau a cobori. Macar de ar fi fost vreme buna...
Dupa cele 2-3 minute de claritate in caldare, am hotarat ca a continua creasta e nebunie curata, la cat de bolnava eram. Mai mult, urcarea pe Laita nu-si are rostul, pentru ca nu vedeam absolut nimic in jur, asa ca am pornit pe CA spre muntele Paltinului, sa ajungem la Balea. Bineinteles ca marcajul de 3 ore era, din nou, nerealist, si am ajuns la lac in vreo 4 ore. De aici ne-a luat Adrian si ne-a adus in Bucuresti, unde am dormin 2 nopti si o zi aproape fara incetare.

Mi-am revenit eu din boala la mare, vantul cald, sarat face bine; si nu trecusera nici 3 zile, ca deja ne gandeam cum sa facem in septembrie restul traseului. Inca mai avem mancare deshidratata, iar hainele-s tot alea. Doar vremea sa tina cu mine.... in toate turele de pana acum, Fagarasul nu m-a primit decat cu ploaie si ceata. Am ajuns sa cred ca-s povesti turele insorite ale altora :((  

O zi prin Bucegi

Muntii Bucegi 

Traseu: Busteni - Valea Jepilor - cab. Caraiman CA 3h30min; cab. Caraiman - Cab Omu BG 1h40min; cab. Omu - Valea Cerbului - Busteni BG 3h30min 
_________________________________________________________________________________
Ne-am propus demult o tura in Bucegi si cum saptamana asta mi-am luat bocanci de vara, am zis sa-i incerc, inainte de concediul in Fagaras. I-am incercat, ma bat la degetul mic :((( Ori eu am picioarele strambe, ori nu se mai fac bocanci calumea. Lowa my ass...

Am plecat sambata dimineata la 7 din Bucuresti, la 9.30 deja intram in traseu. Am parcat la Hotel Silva, unde parcarea costa acum 8 lei/zi. A mai venit un omulet la noi sa ne intrebe daca mergem cu telecabina, deci banuiesc ca acum biletele de telecabina se cumpara odata cu  parcarea pe zi. Probabil e mai bine asa, nu mai stai la 'nshpe cozi ca vezi bolovanii de la Babele.

Urcam Valea Jepilor pe cruce albastra, spre cabana Caraiman, pe o caldura insuportabila. Nu vreau sa ma gandesc ce era in Bucuresti, dar aici nu puteam sa respir nici in padure. Nu mi-am putut gasi ritmul respiratiei, imi umpleam plamani cu aer si din cauza asta mi-am obosit inima ca naiba. Drept pentru care urcusul mi s-a parut un infern. Nici mie nu-mi venea sa cred cat de greu ma misc si am reusit sa scot "fantasticul" timp de 3 ore jumatate pana la Caraiman.

Am uitat sa precizez traseul pe care am vrut sa-l facem... Busteni-Caraiman-Monumentul Eroilor-Omu-Malaiesti-Glajarie-Busteni. Evident ca dupa ce am vazut cum ma tarai, am reconfigurat traseul mai ceva ca GPS-u' dus in balarii.
La Caraiman mi-am luat un ceai cald, pe care, la fiecare gura, il simteam ca pe mana lui Dumnezeu si, stand la umbra, simteam ca revin la viata. Ori asta, ori vocea stridenta a unei pseudo-muntzomano-roackerite, care te trezea din morti. Initial ma hotarasem sa plecam spre Jepii Mari si sa-i coboram. Apoi am stat putin de vorba cu cabanierul (care e super de treaba), care m-a incurajat sa incerc sa fac traseul propus. Mi-a si explicat cum sa mai scurtam putin timpii, din cauza celor pierduti la urcare plus ora de pauza de la cabana. Asadar am hotarat sa plecam spre Omu, dar fara sa trecem pe la Monumentul Eroilor si din 3h, am ajuns la cabana in putin sub doua ore. Si starea mea de spirit era cu totul alta, vorbeam tot timpul si, cel mai important, mergeam, ma miscam calumea.
Cu toate ca s-a anuntat ploaie grava la munte, aglomeratie ca pe platoul Bucegilor nu vezi decat la 8 dimineata la metroul Unirii.  "daca ne prinde ploaia la Omu, putem sa ne intoarcem la Babele pe drum asta?" ne intreaba un nenea imbracat in pantaloni scurti, tricou si tenesi de carpa, in drumul sau spre Omu.

La cabana imi iau alt ceai cald, cu biscuiti de data asta si din nou reconfigurare traseu. Incotro sa o luam de aici? Norii se tot adunau deasupra noastra si cu tot echipamentul nostru impermeabil, as fi preferat, totusi, sa nu ma prinda torentiala in creasta. Valea Malaiesti era cea mai lunga, valea Bucsoiu cea mai grea (dupa parerea mea, mai ales ca trebuia urcat varful), iar valea Cerbului cea mai usoara, scurta, insa, din cate auzisem, urata si enervanta.
Fiind deja aproape 4 jumate cand ne-am pus in miscare, cu mari pareri de rau ne-am indreptat pasii pe banda galbena prin Valea Cerbului.
Intr-adevar valea este foarte enervanta, dar nu as spune urata. Exceptand nervii facuti la coborarea pe bolovanis, a fost chiar interesant traseul. Ca sa nu mai zic de nenumaratele capre negre care cred ca erau lovite-n freza de caldura, pentru ca stateau fix in poteca si nu fugeau de noi, nici macar nu ne bagau in seama. Doar se dadeau oleaca din calea noastra. Pai d-aia le impusca braconierii... De fapt  nu, oamenii le impusca de nenorociti ce sunt, dar poate nu ar avea atata succes daca animalele n-ar mai sta ca bezmeticele in cararea turistica.


Frumos, dragut, facem poze, dar pe la mijlocul vaii nu stiu cum calc pe o piatra si imi scrantesc glezna. Cum inca puteam pune piciorul jos, am continuat traseul, doar ce era sa fac, coborasem o galagie in altitudine si nu e ca ma puteam intoarce, mai ales ca la Omu cred ca deja ploua. Numai ca la unele miscari pe care le faceam, ma durea ingrozitor. Incercand sa nu mai calc asa, am mers stramb, si la vreo ora jumatate pana la Busteni, ma loveste vechea mea durere de genunchi. Pe Vasile deja il durea genunchiul si mai ales spatele de la rucsacul prost facut, acum incep si eu sa ma tarai... Ce mai, ultima portiune de padure, alt infern.
Ajungem pe la 7 si ceva pe forestierul de la Gura Diham la Busteni. Am vrut sa asteptam tractorasul ala care face legatura intre cabana si oras, dar nu puteam sa bag mana in foc ca mai circula. Spre norocul nostru a trecut o masina de politie pe langa noi. Am oprit-o si l-am rugat pe politist sa ne cheme un taxi. Bine, mai mult el s-a oferti sa cheme, eu doar m-am facut ca-l intreb daca sunt taxiuri in Busteni :)) Cei 20 de lei cat ne-a costat taxiul de la poiana in care da banda galbena si pana la hotel Silva, au fost cei mai bine cheltuiti bani ever! 

Cat ne-am mai invartit p-acolo, cat am baut o cafea la benzinarie, la 9 am pornit spre casa, iar in 55 de minute eram la intrare in Bucuresti. Evident, prin oras tot atata am facut, dar ce mai conteaza.
Oricat de dezamagiti am fi fost de faptul ca nu am facut traseul propus, la indicatorul de 1,5h pana in Busteni, cand am realizat ca daca am fi luat-o prin Malaiesti la ora respectiva probabil nici la Diham nu am fi fost, parca, parca ne mai venea inima la loc.

Patru zile de Ardeal

https://picasaweb.google.com/111968671498155146766/MuntiiTrascauluiSiSateleDinArdeal
Caldura mare, mon cher, si patru zile libere, de haladuit unde vedeam cu ochii; asta a fost mini-vacanta de 1 Mai. Ma rog, pe data de 1 deja am ajuns acasa si mancam un maaaare pahar de inghetata cu capsune si mango. O minunatie, ce mai...

Vineri m-am trezit cu noaptea-n cap, pe la 7 - sa ne-ntelegem, pentru o zi de concediu e mult prea devreme...- sa ma duc la politie sa-mi schimb carnetul de soferi. Da, deja am 10 ani... ha ha ha! Apoi am dat fuga la f64 sa-mi iau D5100, ca na, trebuia sa-l incerc in Trascau, nu? O cafea in oras, un suc, o a doua cafea la Vasile la birou si la drum, ostenii mei, ne asteapta drum lung pana la cabana lui Claudiu din satul Sub Piatra, pe valea Ariesului. Care acum are si incalzire, nu doar pereti :)

Pana in Sebes a fost super liber drumul; apoi s-a inserat, au aprins astia farurile, au aparut TIR-urile si pana in Teius s-a rupt filmul, numai cu 50 km/h m-au tinut; plus drumul din Salciua pana la Claudiu, care m-a imbatranit 5 ani.. Ce mai, degeaba m-am grabit eu pe autostrada, Dealul Negru, apoi pana in Valcea, de Valea Oltului ce sa mai spun, ca am ajuns in sat abia pe la 12 noaptea. Totusi am fost primii dintre invitati - nici acum nu stiu exact cati am fost, ca niciodata nu am stat toti in acelasi timp la cabana - am intins saltelele, iar eu m-am bagat la somn; afara era muuult prea frig pentru mine. Pana dimineata ne-am inmultit (n-am facut nimic, ma jur!), venisera si Alina cu inca doi baieti, Vlad din Campina si Iulian din Bucuresti.

Sambata toti erau obositi de pe drum, iar intrarea in Huda lui Papara era programata pentru seara (lumina tot aia-i in pestera). Asa ca pe la ora 14 ii vine lui Claudiu ideea sa ne catere pana la o pestera a carei intrare este mult (prea mult) deasupra Hudei.
Am plecat 6 oameni la taiere. La propriu, pentru ca ne-am taiat si ne-am zgariat in maracini pana acolo, de-mi venea sa-i fac vant lui Claudiu pentru mareata-i gaselnita sa ma cocoate acolo. La un moment dat nu stiam daca am urcat destul. Asa ca Vasile s-a suit intr-un copac si a inceput sa-si fluture tricoul pentru a fi vazut de jos. Claudiu o suna pe Alina (care ramasese la cabana), Alina se uita printr-un tele catre noi si ne ghida oleaca mai acatari stanga-dreapta, pana am gasit intrarea in pestera. Intrarea asta se facea printr-o gaura in stanca, de cativa metri, prin care a trebuit sa coboram in rapel. Eu am fost coborata ca pe un sac de cartofi, pentru ca nu am mai facut pana acum rapel in viata mea. Si cand imi mai si strigau "fa nod semicabestan" ma apucasera pandaliile; "aaa, semi, si eu care vroiam d-ala  intreg, ca io nu ma incurc cu jumatati de masura"... 'the hell, man, baga-ti mintile-n cap, nu vezi ca am unghiile facute?!
Ma rog, pana la urma am coborat si eu, desi de afara privelistea era mai faina. Si asa, aveam un belvedere superb pana hat in cheile Turzii, am facut ceva poze si ne-am intors la cabana. De urcarea prin gaura respectiva nu mai zic nimic, ca ma fac de ras... Totusi, plimbarea asta mi-a fost de ajuns sa vad cum stau cu psihicul in preajma anumitor persoane. Adaugand la asta si faptul ca eram toata zgariata, plus ca afara era cald si soare, plus ca Huda o mai facusem, am luat decizia sa nu mai intru in pestera cu toti. Prea ud si prea frig...
Pana duminica am pierdut vremea cu Vasile prin curtea cabanei, am citit, ne-am chinuit sa intindem un cort cat o zi de post negru (pentru cei care urmau sa vina in seara aia si pentru echipamentul de pestera) si am reusit performanta sa dorm 12 ore.

Duminica de dimineata am mai facut ceva plaja cat am astaptat-o pe o fata sa se duca pana in sat - s-a gandit ea ca daca o asteapta 7 oameni pana face o plimbarica de 10 km pe jos, nu-i bai - si pe la ora 13 am plecat in traseu spre Poarta Zmeilor si apoi pe creasta pana in Vanatarea.
Traseul a fost absolut superb!! De la Huda lui Papara se urca pe triunghi rosu, pe langa manastire, apoi spre padure, se face dreapta de-a coasta pe langa acea padure, dar doar cateva sute de metri, apoi cum se rareste putin padurea, chiar inainte sa se deschida o vale larga la dreapta, se face stanga, brusc, printre copaci cazuti, aproape de baza stancilor. Noi aici am gresit prima data si am tinut creasta prea mult. Dupa vreo 2 ore de la plecare (mult mai putin daca nu te ratacesti, ca noi) se ajunge intr-o poiana, de unde traseul continua la dreapta pe cruce rosie (traseu ce vine din Salciua) si incepe sa urce de-a dreptul stancile.
Inainte, insa de a urma crucea rosie, un baiat care era cu cortul in poiana respectiva si stia foarte bine traseele, ne-a dus in stanga poienii (cum am coborat noi pe TR), pe o poteca nemarcata, care coboara la cascada Sipotelor. Sunt, de fapt, trei cascade, una dupa alta si trebuie mers chiar prin ele, pentru a le vedea. Ne-am udat groaznic, dar a meritat!! Doar la cascada Beusnitei din Cheile Nerei mai vezi asemenea vegetatie ireala...
Revenind in poiana (aici este ultima sursa de apa in afara celor cateva paraiase de pe platoul Bedeleu, din care se adapa animalele!), am inceput urcarea spre creasta pe cruce rosie. Pot spune cu mana pe inima ca in viata mea nu am urcat o poteca atat de abrupta pentru atat de mult timp. Pana la Poarta Zmeilor simti pur si simplu ca-ti dai duhul. Sau o fi fost caldura de vina, sau faptul ca eram incaltata in bocancii de iarna care ma jenau la calcai, desi ma indoiesc. Aproape 2 ore de urcat in patru labe; fara sa ai unde sa-ti tragi sufletul, pentru ca tot timpul esti in panta?! Si totul pe bolovanis si pamant nisipos. Iar pestera respectiva nu merita osteneala, am ramas dejamagita. Balconul a fost frumos, cel amenajat pe o stanca, exact la marginea haului, de unde se vedea intreaga vale a Ariesului. Apusul acolo trebuie sa fi fost minunat.
Cascada Sipotelor
Dupa balcon se mai urca putin tot prin padure, apoi se trece printr-o poiana cu urzici si imediat se iese in platoul Bedeleu. De aici marcajul pana la Vanatarea, cel putin teoretic, este banda albastra (insotita o portiune de banda rosie, si care, la un moment dat, se intalneste cu banda galbena care coboara direct la Huda, dar pe care noi nu am urmat-o).
Pe platou nu exista marcaj, sau era pe sus, tinand creasta si nu l-am gasit noi; noi am ales poteca cea mai lata, cam cat un drum forestier, in directia E-NE. Am ocolit un varf, lasand padurea pe dreapta si vaile largi pe stanga, am intrat intr-o mica padurice, apoi am cotit brusc in directia V, pana am ajuns intr-o vale cu o casuta mica de piatra, pe care am intalnit marcajul nostru, BA. De la aceasta casuta marcajul devine foarte bine vizibil si nu mai pune probleme de orientare.
Trebuie spus ca fara Vasile nu am fi gasit niciodata traseul pe platou. El a stat perfect la capitolul orientare si noi am mers pe mana lui. Oricum si restul erau la fel de praf ca mine, se facuse deja ora 8 seara si noi tot in creasta eram, Alina, prietena ei si fata lui Claudiu erau deja obosite si nimeni nu avea chef de gandit la alternative.
Pe la 9 jumatate am ajuns la troita de pe Vanatarea si de aici coborarea se face pe cruce albastra, jumatate de ora pana la Huda lui Papara. In total traseul a dura 8 ore jumatate, dar se poate face, zic eu, in 6 ore, 6 ore jumatate.

Sighisoara
Luni nu am avut niciun chef de urcat iar pe Piatra Secuiului, nu de alta dar am cosmaruri cu creasta aia, cu ploaie, fulgere si Mihai aruncandu-si disperat betele de trek, ca sa nu mai zic de 2 zile ce au urmat, doar in haine si bocanci uzi... Asa ca eu cu Vasile ne-am facut bagajele, ne-am urcat in Smart, si dusi am fost, la plimbare prin satele Ardealului, la vanat de cetati. A fost un drum superb, spre Aiud, Teius, Blaj, Copsa Mica, Medias, Sighisoara, Brasov si exceptand bucata dintre Blaj si Medias, asfaltul a fost foarte bun. Ne-am oprit in multe sate, pe unde vedeam indicatoare din alea maro, spre obiective turistice. Din pacate ti-ar trebui 2 saptamani sa poti vizita toate acele biserici fortificate. Si mai rau, la cele la care ne-am oprit noi, toate erau in reparatii si erau incuiate, inclusiv Rupea. La Viscri nu am ajuns pentru ca drumul era rupt (soseaua era dusa la vale in rapa...) dar in rest am vazut destule.
Primul momentul culminant al zilei, absolut demential din punctul meu de vedere, a fost cafeaua bauta sus in cetatea Sighisoarei. La festival nu prea poti face asta in liniste, iar data trecuta cand am ajuns in Sighisoara in afara festivalului (dupa Minicraciun?) era prea frig pentru stat la terasa; ca sa nu mai spun ca mi-ar fi dat Vlad o cafea peste ochi, daca-l mai tineam mult pe loc... :)
Micul Trianon de la Floresti
Iar al doilea moment super fain a fost inghetata mancata in Piata Sfatului. Fooarte frumos! :)

Seara am tras la un motel de langa Dambul Morii, acelasi cu cel la care am stat saptamana trecuta, stiind ca e mancarea buna si camera ok. Si cum spuneam si la inceput, amiaza de marti, 1 Mai Muncitoresc, ne-a prins acasa, la o cupa de inghetat de vanilie cu caramel, in care am pus capsune si mango :))



Ciucas intr-o zi cu soare

Fuse si Ciucas luna asta. Fuse si se duse mult prea repede, din pacate.
Am ales traseul care pe mine ma incanta cel mai mult din acest masiv, Zaganu-Gropsoarele. E frumos, nimic de zis; dar probabil ca imi place atat de mult si pentru ca e primul meu traseu facut in Ciucas, masiv ales la promisiunile fostei mele sefe, Adriana, cum ca e un munte special... iar acea prima tura din septembrie 2009 a fost bestiala! Atunci am vazut pentru prima data o salamandra si o floare de colt, am vazut un munte intreg colorat in rosu-vinetiul tufelor de afinele uscate si tot atunci am masurat  clipa de cliparasaritul de duminica dimineata pe Muntele Rosu, prin iarba inalta si galbena de inceput toamna. Pentru asta Ciucasul va ramane locul meu de suflet.
Si pentru a nu stiu cata oara am incercat sa impartasesc si altora experienta mea.
Nici de aceasta data nu mi-a iesit...

Am plecat tarziu tare din Bucuresti, lucru bun intr-un fel, pentru ca nu mi-a mai fost rau de oboseala. Insa abia la 10 trecute am ajuns in Cheia; culmea, taman azi s-a gasit Cosmin sa mearga incet pe DN, iar apoi sa ma imbolnaveasca de nervi cu depasirile lui :))

Urcarea am inceput-o pe la 10.30. O ora tarzie pentru ce traseu ne astepta. Sau mai bine zis, ce zapada ne impiedica urcarea: tot traseul pe cruce rosie a fost apoasa ca naiba si mare, uneori intram pana la genunchi. 
Nici de aceasta data nu am gasit imediat traseul marcat, pentru ca e foarte prost la inceput si merge total ilogic. Insa acum am retinut exact unde greseam datile trecute si stiu pe unde trebuie traversat raul :)
Asa am inceput urcarea spre Culmea Brezoianu. Padurea nu ne oferea o priveliste extraordinara, zapada ne toca la nervi si in cele 2 ore pana sa ajungem la stana din Zaganu, baietii deja se hotarasera ca nu mai au chef de urcat mai departe in creasta. Erau obositi din cauza efortului depus si, cel mai important, nici nu stiau ce frumuseti ii asteapta. Cu atat mai frustrant pentru mine, pentru ca mi-am dorit atat de mult tura asta.
Nu stiu daca eu am fost in forma de zile mari sau ei s-au miscat greu de tot, cert e ca nu ma simteam obosita, in ciuda faptului ca am facut urmele. Era soare, frumos, cald, si privelistea de la Zaganu era ceva de vis, la fel de minunata cum mi-o aminteam. Ce mai, as fi mers toata ziua. 
Nici chiar dupa pauza lunga, luata la stana inconjurati de ghiocei, nu i-am mai putut clinti. Intr-adevar se vedea zapada si pe urmatoarele portiuni de traseu, insa eram convinsa ca greul trecuse si nu puteam sa nu ma simt total dezamagita. Nu putem alege ce simtim, nu-i asa? Doar cum ne comportam.
Totusi se facuse ora 1 cand ne-am urnit si ne astepta un traseu de cel putin 5-6 ore in ritmul pe care il avusesem pana atunci. 
Ne-a ramas de coborat, dar nu am ales acelasi traseu, si bazandu-ne pe faptul ca in urma cu o saptamna cativa carpatisti facusera urme, am luat-o pe poteca nemarcata care duce de la Zaganu la Muntele Rosu. Cel putin asta am incercat, pentru ca urme ioc si de cum am plecat, ne-am trezit mult mai sus decat poteca. Am avut parte de o coborare infernala pe rape cu zapada apoasa si frunze ude, care pe mine nu m-a incantat deloc, dar Vasile si Cosmin erau cu gura pana la urechi de fericire. Asadar am nimerit poteca dupa juma' de ora de chinuiala, numai ca sa o pierdem din nou dupa numai cativa metri. Asa ca am apucat-o de vale, printr-o padure cu copaci si trunchiul alb, alb, pana am iesit in drumul forestier marcat cu punct albastru, ce duce de la Cheia la Muntele Rosu.

Oricat de scurta ar fi fost plimbarea, sunt totusi multumita ca am iesit din casa...
Si pentru ca tot arsesem prea multe calorii de la efortul depus, l-am sunat pe tata sa-mi faca o portie maaaare de cartofi prajiti. Si m-am ales si cu o bucata de branza de capra delicioasa :)
Maine ne chemase Marius la Seaca dintre Clai, dar ne-au ajuns injuraturile pentru un week-end. Sau pentru toata luna, pentru ca pana nu trece zapada asta urata eu nu ma mai clintesc :)   

Voluntar in judetul Buzau

Am raspuns si eu anuntului de pe carpati.org, unde niste omuleti cu initiativa si cu si mai multa rabdare, au organizat o "tura" de ajutor in judetul Buzau. Ne-am strans vreo 70, un numar impresionant, avand in vedere ca totul s-a intamplat in mai putin de o saptamana. Motivele celorlalti 69 de omuleti nu le stiu, insa, personal, nu m-am dus pentru ca as fi vreun samaritean, sau ca tineam neaparat sa vad lacrimi in ochii unui batran cand ii dau o paine, sau pentru va imi plac frigul sau zapada. M-am dus pentru ca era nevoie, puteam merge si, deci, mi se pare NORMAL sa merg.

Am plecat din Bucuresti pe la ora 6, cu Vasile, Marius si Adrian, indreptandu-ne spre Ploiesti, pentru a-l intalni pe Cristi care venea din Campina incarcat cu vreo 800 de paini, daca bine am retinut. Din Buzau l-am mai luat pe un carpatist, si am inaintat spre dealurile de langa muntii Buzaului, cautand case inzapezite si sinistrati cu lopeti in mana. Sau macar cu o tuica.

Nu mai zic nimic despre urcarea spre satul Bisoca, atat doar ca eu nu cobesc, eu intotdeauna am dreptate :))

In fine, pe la 10 am ajuns la primaria din Bisoca, apoi la casa primarului, unde am incropit planuri pentru cucerirea zapezilor, la un pahar cu tuica. Ne-a asigurat ca totul este aranjat, ca diseara avem unde dormi si ce manca. Urma sa fim toti cazati la etajul unu camin pentru copiii defavorizati din zona, un fel de internat. Dar incercarea diminetii a venit cand s-au facut aranjamentele pe camere. Cate fete suntem? Baietii sa doarma in capatul celalalt al holului (ma mir ca nu i-a dus in alta cladire) si asa mai departe. A fost foarte contrariat cand i-am spus ca fetele nu dorm separat de baieti la cabane la munte si nu se pune problema asa. Desi a fost clar foarte deranjat de situatie, tot ne-am pus rucsacii care pe unde a vrut, spre si mai marea nemultumire a celor trei femei care au grija de internat. Ca la ei in sat nu s-a mai auzit asa grozavie, mai copii, mai!
In fine, dupa ce ne-am golit rucsacurile, am plecat spre primarie pentru a intampina omuletii care incepeau sa ajunga in sfarsit. De atunci si pana pe la ora 15 (cand am coborat eu spre prima casa) s-a desfasurat un imposibil du-te-vino. Ba locul de intalnire e mai sus, ba mai jos. Ba s-a blocat circulatia pe drumul (sa fim seriosi, "ulita") principal. Ba ca mergem in satul Lacurile si dam uuuuite-asa tura colo de vale.
Toate astea se intamplau pe un drum de tara deszapezit cat sa incapa o masina, ici-colo cate un refugiu ca sa incapa doua. Buuuun... Pe acest drum se adauga 15 masini, din care au coborat vreo 70 de oameni cu rucsacuri mari, 2 caini si au fost descarcati multi saci cu mancare, totul insirat pe caprarii de-a lungul drumului. In acest amalgam apare dintre nameti o babuta cu o vaca. A, da si fiecare vroia sa mearga in alt sens decat cel din fata lui. O priveliste minunata pentru pasionatii de tetris.

In tot haosul ala de masini, oameni, animale, paine si branza topita, Gabi Colea nu a avut de ales decat sa ne organizeze ca pe oi, cu plasutele de Metro in mana si trecand prin fata fiecarei stive cu alimente pentru a fi incarcati. Odata pachetele gata, le puneam in rucsaci si porneam in sus pe drum spre satul in care trebuia sa ajungem.

De aici incolo, de povestit despre actiunea propriu-zisa nu prea pot, pentru ca deja a devenit un clise sa critic autoritatile. Nu mi s-a parut ca primarul stia exact ce vrea de la viata noastra. Initial trebuia sa mergem in satul Lacuri. Dar cand ne-am strans la intersectia cu drumul spre satul respectiv, au mai aparut 5 masini pline cu alimente... Asa ca, dupa o ditamai imbulzeala pe ulita, pe aia i-a trimis la Lacuri, iar la noi statea ai se uita crucis. Sincer nu stiu exact ce s-a intamplat, pentru ca nu am putut tine socoteala, iar comunicarea intre noi s-a rupt dintr-o data.
Cert e ca vreo 20 am pornit de-a lumgul satului in care ne aflam deja, pentru a vedea daca sunt oameni care chiar aveau nevoie de ajutor. Altceva oricum nu aveam ce face. Altii au ajuns in sate mai indepartate, care, cica, ar fi fost inzapezite. Asta am aflat seara; daca circula informatia, probabil ajungeau mai multi p-acolo. Nu vreau sa critic absolut deloc carpatistii, oamenii s-au purtat exemplar. Insa bezmeticii aia din primarie au rupt filmul total.

Eu am plecat cu Alinamarina, o fata Cristina si inca un baiat Razvan  - sau Radu - (chiar trebuie sa fac exercitii de memorie sa retin numele...) cu lopata sa. Zapada era asa de mare, ca nu se vedeau gardurile dintre curti. Am ras si ne-am distrat copios balacindu-ne in zapada, mergand pe burta sa nu ne afundam in nameti. Oamenii ne-au primit tare bine, din fericire inainte sa ne manance cainii. Greu de crezut, dar isi facusera poteca in zapada in care, dupa ce te afundai pana la brau, atingeai varful gardului.
Nu mi-am dat seama daca aveau alimente, sau le era jena sa spuna ca au nevoie. In schimb aveau un chef de vorba, ceva de groaza.
Pana la apus am tinut-o tot asa, ba rasete cu lacrimi, ba dat un pachet, ba dat zapada de pe casa, ba un paharel de tuica, ba o vorba de duh. Si toate la un loc, au nascut o experienta nemaipomenita.

Seara la cazare, oricat de buna a fost ciorba pe care ne-au dat-o, tot am dus dorul apei si curentului electric, pentru ca buda si fantana erau la mama naibii, iar caldura era pe centrala termica. Si afara era un frig de crapau pietrele.

Nu stiu daca scopul a fost atins sau nu, mi se pare mai important faptul ca toti am facut ce am putut. Insa au fost destui omuleti plini de energie, voie buna, dorinta de a ajuta si rucsacuri pline de alimente, care la sfarsitul zilei erau rosi de frustrare ca nu au stiut cui sa dea o lopata de ajutor.

Piatra Mica a Craiului

Ziua1: Zarnesti - Fantana lui Botorog - Curmatura; 2,5h
Ziua 2: PA, Curmatura - saua Crapaturii (1h) - creasta Piatre Mici - Varful Piatra Mica (2,5h) - poiana Zanoaga (0,5h) - Fantana lui Botorog - Zarnesti
_______________________________________________________________________

Mda, stiu, nu am mai scris nimic despre iesirile de week-end, in Parang, Bucegi sau pe unde au mai fost ele, ca-s batrana si bolnava si am uitat.. Nu pentru ca nu ar fi fost frumos, ci de lene. Dar promit sa nu mai dau "skip" ca iar se ia Panadol de mine ca nu mai stie ce fac :-)

In week-endul 21-22 ianuarie motivul, de_acum_inevitabilei_treziri neomenesti de la ora 4 sambata dimineata a fost Piatra Craiului. Stiam ca pe munte o sa fie viscol si frig... ok, -19 grade e mai mult decat "frig"... dar am omis sa citesc prognoza si pe DN1; o zona, dupa cum stim cu totii, cu reguli si legi proprii. Asadar, cu toata plecarea noastra la 5, tot la 9.30 am ajuns in Zarnesti; asta dupa ploaie torentiala pana in Comarnic si deschis drumul pe Paraul Rece. Asta alta zona cu multi bezmetici, mai multi ai mai bezmetici ca de obicei.

Pe la 9.30, cand tocmai terminasem de pus parazapezile in picioare si ma suna Cosmin sa ma anunte ca vine si el pana la Curmatura, dar nu cu mana goala, ci mai aduce 2 omuleti, prieteni de-ai lui cu care era la un chef prin preajma. Memoria mea pentru nume lasa de dorit, asa ca decat sa dau un miel, o sa-i numim generic: omuleti :) Asteptam inca o ora prin Zarnesti (ale naibii carciumi, toate inchise la ora aia), ne imvartim si pe la ora 11 ne urnim din parcare.

Urcarea pana la cabana eu am facut-o foarte incet, desi in timpul de 2.30h de pe marcaj, dar parca mi-am dat sufletul. Mai ales in poiana Zanoaga, unde viscolul a foat crima de om, nervi si nas. In Vasile se isca din neant (sau e adus de vijelie) spiritul protector, si se ofera sa mearga in fata mea, sa-mi tina paravan pentru vantul care batea din acea directie. Doar ca dupa cativa pasi, eu eram ici, Vasile colo, departe; si tai tai "protectie".

La cabana cald si bine, sala de mese este renovata (de cand am fost eu ultima data), arde un foc generos in marele semineu, ciorba de vacuta numai buna, iar ceaiul foarte fierbinte. Cum sa parasesti asemenea rai ca sa mai urci in creasta? In niciun caz... Asa ca eu si Vasile am ramas la trandaveala pana a doua zi. Dupa ce s-au uscat si s-au molesit de-a binelea, Cosmin si cei doi prieteni cu care venise au coborat repede in Zarnesti: aveau o bauta la care trebuiau sa ajunga, in plus Sever nu avea pic de stare.

In camera ger cumplit. Cu disperare in ochi (glas nu mai aveam de frig) o intreb pe cabaniera ce s-a intamplat. Cica vantul a bagat inapoi tot fumul scos de soba, drept pentru care geamul a stat mai mult deschis. Erau rafale atat de puternice ca de mers la buda nici nu se punea problema la inceput; nu imi imaginam decat ca ma da de vale cu tot cu cabina aia de plastic. Intr-un final s-a dovedit bine infipta in pamant, spre bucuria mea si a celorlalti care au baut mult ceai.

Duminica dimineata, m-am trezit ciulind urechile dupa vajaitul vantului prin hornul sobei. Nimic, taci ca-i bine, avem noroc. Am lenevit in sacii de dormit pana pe la 8, iar pe la 9.15 eram deja in traseu spre saua Crapaturii. Nu aveam bine definit traseul in cap, ramasese sa vedem cum e vremea sus. Pe marcaj drumul pe PA este de 3 ore pana in poiana Zannoaga, insa noua (adica mie) ne-a luat o ora sa ajungem abia pana in sa. Pe de o parte pentru ca poteca nu prea era, iar pe de alta parte pentru ca ma ucidea rucsacul cu coltari si cele 15,4 randuri de haine pe care pe aveam la mine... sa nu deger, maica.

Ajunsi in saua Crapaturii a inceput distractia partea a doua. Si curentul, de data asta, venea dinspre Plaiul Foii. Am continuat sa urcam spre Piatra Mica, pentru ca nu ma imbia absolut deloc coborarea pe BG spre Zarnesti.

La inceput dam de gheata si grohotis instabil. Apoi, brusc, zapada era atat de mare si afanata in unele locuri, incat eram nevoiti sa ne orientam dupa marcajele de pe stancile cele mai de sus si sa urcam de-a dreptul. Mai zaream cate un punct in mult in stanga sau dreapta, dar era imposibil accesul. Alunecam ca naiba, pietrele se dislocau de sub talpa bocancului, iar vantul imi manca sufletul. Urat, deja incepeam sa injur, mai in gand, mai cu voce tare. Si uite-asa am ajuns la prima saritoare. Cuplez 4x4, de fapt mai mult ma trageam in maini, bocancii nu aveam in ce-i propti. In capatul ei ne-am oprit, pentru ca urma o traversare expusa si un mic horn. Aici Vasile e de parere sa ne punem coltarii.
Intre timp ne ajung din urma inca 5 omuleti, echipati pana in dinti cu coltari, pioleti si alte dracovenii. Eh, cat am mers si m-am preocupat unde pun mainile, picioarele si alte membre ajutatoare, a fost bine. Dar cand ne-am oprit a fost momentul in care m-am panicat: am inceput sa-mi tip in gand ce naiba caut eu acolo, sa privesc in abruptul langa care ne oprisem si mai ales sa "admir" ce urma. Vasile se lupta cu chingile sa imi lege coltarii si ma tot misca, nu mai mersesem cu coltari in viata mea, iar Piatra Craiului, fie ea si Mica, nu mi se parea momentul potrivit sa invat. Si colac peste pupaza, 3 dintre cei care ne-au ajuns din urma ma ocoleau sa poata continua urcarea. Groaza mea cea mai mare, sa treaca cineva pe langa mine atunci cand stau pe o margine si nu ma tin de nimic; ba mai mult, sa ma bata si vantul din spate, inspre hau.
Cu cat stateam mai mult pe loc, cu atat imi crestea frica mai mult. Cand mai aveam putin pana sa-i iau la bataie pe toti, vad ca in grup este si o fata, undeva putin in urma baietilor. Era cat se poate de calma, mergea incet, nimeni nu o stresa, nimeni nu se astepta de la ea sa mearga in pas rapid, sa treaca acea saritoare,  nimeni nu se plictisea asteptand-o. Daca nu ar fi fost ea nu cred ca as fi continuat. Dar vazand-o cat e de relaxata, si pe principiul "daca ea poate, pe mine ce ma opreste?", am inceput sa ma misc pe traverseul catre urmatoarea sariroare.

De la primii pasi am fost incantata cat de simplu si frumos e sa mergi cu coltari pe gheata... Da, stiu, dooh! Am inceput sa prind curaj, mai ales in picioare, si eram deja sus in capatul saritorii cand Vasile nici nu plecase spre ea. Eram atat de incantata, incat le-am si zis baietilor care se oprisera sus sa faca poze (se pe care vroiam sa-i sugrum cu cateva minute inainte) ca e prima data cand merg cu ei si e bestial :) Unul dintre omuleti mi-a apus ca si el e doar la a treia tura cu coltari. Am apreciat aceasta onestitate foarte mult. Probabil pentru ca nu mai eram singura nestiutoare dintre toti, sau pentru ca, desi era baiat, nu a simtit nevoia sa faca pe desteptul. Sau pur si simplu pentru ca din nou am avut motiv sa-mi pun intrebarea "daca el poate, eu de ce nu?" Si odata cu acea replica a unui baiat pe care nu l-am mai vazut in viata mea, panica m-a parasit de tot si am inceput sa ma bucur de tura.

Asa am ajuns in creasta. Am pierdut marcaju, dar am tinut muchia mai tot timpul. Zapada era foarte mare si aici, de nu ai fi zis ca a viasolit o zi si o noapte. Ca sa nu ne afundam pana la brau, calcam sau incercam sa stam doar pe craci de jnepenis; iar cand nu nimeream una, aproape ca ne roatogoleam in zapada. Superb!!!

Lupta aata cu zapada a durat vreo 3 ore pana la crucea mare de pe varful Piatra Mica. Nici aici nu am stat, din cauza viscolului. Am facut o poza, le-am facut si copilasilor una (timp in care am reusit sa scap Nikonul unuia in ditamai maldarul de zapada), iar pana in Poiana Zanoaga am mai facut vreo 15-30 de minute in alunecare. Nu mi-am dat coltarii jos nici la coborarea spre Fantana lui Botorog, pentru ca alergam prea bine cu ei. Daca a ras careva de mine, dintre cei pe care i-am depasit, treaba lor, nu-i cunosc, nu ii mai vad vreodata si nu mi-am rupt nimic alunecand.

In drumul spre Zarnesti am oprit la o alimentara si me-am aprovizionat cu nectarine cat pentru o saptamana... Ca nu ne-au ajuns nici pana am terminat Paraul Rece (desapezit exemplar de data asta) e partea a doua.

Finalul excursiei ne-a prins in traficul de pe DN1, in coloana dintre Predeal si Busteni. Cu toata aglomeratia, ii sunt recunoscatoare politistului care statea pe la tarabele dinainte de Busteni, pentru ca l-a oprit pe un taran care a depasit coloana. Iar de data asta nu consider ca era vina politistului pentru ambuteiaj (nu dirija nimic), ci a tampitilor care nu circulau de frica lui.

Cam atat din aceasta tura. Nu voi reveni cu povestiri din trecut, ci astept tura viitoare. Cand trece pericolul de avalansa grad 4 :(