O zi prin Bucegi

Muntii Bucegi

Traseu: Busteni - Valea Jepilor - cab. Caraiman CA 3h30min; cab. Caraiman - Cab Omu BG 1h40min; cab. Omu - Valea Cerbului - Busteni BG 3h30min 

_________________________________________________________________________________

Ne-am propus demult o tura in Bucegi si cum saptamana asta mi-am luat bocanci de vara, am zis sa-i incerc, inainte de concediul in Fagaras. I-am incercat, ma bat la degetul mic :((( Ori eu am picioarele strambe, ori nu se mai fac bocanci calumea. Lowa my ass...

Am plecat sambata dimineata la 7 din Bucuresti, la 9.30 deja intram in traseu. Am parcat la Hotel Silva, unde parcarea costa acum 8 lei/zi. A mai venit un omulet la noi sa ne intrebe daca mergem cu telecabina, deci banuiesc ca acum biletele de telecabina se cumpara odata cu  parcarea pe zi. Probabil e mai bine asa, nu mai stai la 'nshpe cozi ca vezi bolovanii de la Babele.

Urcam Valea Jepilor pe cruce albastra, spre cabana Caraiman, pe o caldura insuportabila. Nu vreau sa ma gandesc ce era in Bucuresti, dar aici nu puteam sa respir nici in padure. Nu mi-am putut gasi ritmul respiratiei, imi umpleam plamani cu aer si din cauza asta mi-am obosit inima ca naiba. Drept pentru care urcusul mi s-a parut un infern. Nici mie nu-mi venea sa cred cat de greu ma misc si am reusit sa scot "fantasticul" timp de 3 ore jumatate pana la Caraiman.

Am uitat sa precizez traseul pe care am vrut sa-l facem... Busteni-Caraiman-Monumentul Eroilor-Omu-Malaiesti-Glajarie-Busteni. Evident ca dupa ce am vazut cum ma tarai, am reconfigurat traseul mai ceva ca GPS-u' dus in balarii.

La Caraiman mi-am luat un ceai cald, pe care, la fiecare gura, il simteam ca pe mana lui Dumnezeu si, stand la umbra, simteam ca revin la viata. Ori asta, ori vocea stridenta a unei pseudo-muntzomano-roackerite, care te trezea din morti. Initial ma hotarasem sa plecam spre Jepii Mari si sa-i coboram. Apoi am stat putin de vorba cu cabanierul (care e super de treaba), care m-a incurajat sa incerc sa fac traseul propus. Mi-a si explicat cum sa mai scurtam putin timpii, din cauza celor pierduti la urcare plus ora de pauza de la cabana. Asadar am hotarat sa plecam spre Omu, dar fara sa trecem pe la Monumentul Eroilor si din 3h, am ajuns la cabana in putin sub doua ore. Si starea mea de spirit era cu totul alta, vorbeam tot timpul si, cel mai important, mergeam, ma miscam calumea.

Cu toate ca s-a anuntat ploaie grava la munte, aglomeratie ca pe platoul Bucegilor nu vezi decat la 8 dimineata la metroul Unirii.  "daca ne prinde ploaia la Omu, putem sa ne intoarcem la Babele pe drum asta?" ne intreaba un nenea imbracat in pantaloni scurti, tricou si tenesi de carpa, in drumul sau spre Omu.

La cabana imi iau alt ceai cald, cu biscuiti de data asta si din nou reconfigurare traseu. Incotro sa o luam de aici? Norii se tot adunau deasupra noastra si cu tot echipamentul nostru impermeabil, as fi preferat, totusi, sa nu ma prinda torentiala in creasta. Valea Malaiesti era cea mai lunga, valea Bucsoiu cea mai grea (dupa parerea mea, mai ales ca trebuia urcat varful), iar valea Cerbului cea mai usoara, scurta, insa, din cate auzisem, urata si enervanta.

Fiind deja aproape 4 jumate cand ne-am pus in miscare, cu mari pareri de rau ne-am indreptat pasii pe banda galbena prin Valea Cerbului.

Intr-adevar valea este foarte enervanta, dar nu as spune urata. Exceptand nervii facuti la coborarea pe bolovanis, a fost chiar interesant traseul. Ca sa nu mai zic de nenumaratele capre negre care cred ca erau lovite-n freza de caldura, pentru ca stateau fix in poteca si nu fugeau de noi, nici macar nu ne bagau in seama. Doar se dadeau oleaca din calea noastra. Pai d-aia le impusca braconierii... De fapt  nu, oamenii le impusca de nenorociti ce sunt, dar poate nu ar avea atata succes daca animalele n-ar mai sta ca bezmeticele in cararea turistica.

Frumos, dragut, facem poze, dar pe la mijlocul vaii nu stiu cum calc pe o piatra si imi scrantesc glezna. Cum inca puteam pune piciorul jos, am continuat traseul, doar ce era sa fac, coborasem o galagie in altitudine si nu e ca ma puteam intoarce, mai ales ca la Omu cred ca deja ploua. Numai ca la unele miscari pe care le faceam, ma durea ingrozitor. Incercand sa nu mai calc asa, am mers stramb, si la vreo ora jumatate pana la Busteni, ma loveste vechea mea durere de genunchi. Pe Vasile deja il durea genunchiul si mai ales spatele de la rucsacul prost facut, acum incep si eu sa ma tarai... Ce mai, ultima portiune de padure, alt infern.

Ajungem pe la 7 si ceva pe forestierul de la Gura Diham la Busteni. Am vrut sa asteptam tractorasul ala care face legatura intre cabana si oras, dar nu puteam sa bag mana in foc ca mai circula. Spre norocul nostru a trecut o masina de politie pe langa noi. Am oprit-o si l-am rugat pe politist sa ne cheme un taxi. Bine, mai mult el s-a oferti sa cheme, eu doar m-am facut ca-l intreb daca sunt taxiuri in Busteni :)) Cei 20 de lei cat ne-a costat taxiul de la poiana in care da banda galbena si pana la hotel Silva, au fost cei mai bine cheltuiti bani ever! 

Cat ne-am mai invartit p-acolo, cat am baut o cafea la benzinarie, la 9 am pornit spre casa, iar in 55 de minute eram la intrare in Bucuresti. Evident, prin oras tot atata am facut, dar ce mai conteaza.

Oricat de dezamagiti am fi fost de faptul ca nu am facut traseul propus, la indicatorul de 1,5h pana in Busteni, cand am realizat ca daca am fi luat-o prin Malaiesti la ora respectiva probabil nici la Diham nu am fi fost, parca, parca ne mai venea inima la loc.

Reîntâlnire cu cabana Mălăieşti

Traseu: prima zi Gura Diham – cabana Diham (triunghi albastru, 1,5h) – cabana Mălăieşti prin Glăjărie (cruce albastră şi bandă albastră, 2,5h). A doua zi: cabana Mălăieşti – cabana Diham (tot prin Glăjărie, 2h) – cabana Poiana Izvoarelor (punct roşu şi cruce albastră) – Gura Diham (bandă roşie)

Ultima dată când am făcut un om de zapadă, era pe terasa ultimului etaj al firmei şi ne-a reuşit o tentativă mai mult strâmbă decât mare, dar de care eu şi Cristi am fost mândri.

Aşa că week-endul trecut am purces spre Diham, să adunăm laolaltă un maldăr de zăpadă pe care să-l numim om; sau orice altceva, numai să nu stăm în Bucureşti pe vremea aia minunată.

Pe la 10, eu Vasile, Vlad şi Maddie am ajuns la Gura Diham, după doar câteva ore de somn şi un DN1 super aglomerat şi enervant. Cu echipare şi învârtit de colo-colo, abia la 11 am început urcarea spre Diham, dar oricum aveam timp berechet.

A fost prima dată când am urcat la Diham pe triunghiul albastru, dar e la fel de anost ca şi drumul pe la Poiana Izvoarelor. Doar că mai puţin umblat de ipochimenii care parchează la Gura Diham şi „urcă pe munte” doar cât să se dea cu sănii d-alea gen placă, şi să strice poteca transformând-o în oglindă de gheaţă.

Oricum a meritat drumul, deşi Maddie nu cred că e de acord cu mine. Nu ştiu ce a posedat-o la un moment dat să se „plângă”/„laude” că ea nu a fost niciodată săpunită cu zăpadă. Aşa că Vlad, ca un veritabil gentleman (...sadic), a ajutat fata să depăşească această experienţă – minunată – din viaţa unei gagici. Şi ca şi cum o „baie” nu i-ar fi fost de-ajuns, Maddie a încercat să-şi ia revanşa. De încă trei ori. Inutil de spus ca nu a reuşit decât să arate ca un om de zăpadă... dar era omul NOSTRU de zăpadă, exact aşa cum mi-l imaginam la plecarea din Bucureşti. Clar, Maddie trebuie să înveţe când să-şi ţină gura :))

După o oră şi jumătate de plimbare ca prin parc, am văzut Dihamul mai frumos ca niciodată. Ok, nu am mers acolo de prea multe ori, dar acum era de-a dreptul şi de-a dreptul... Zăpadă mare şi super îngheţată, doar câteva poteci bătute ici-colo pe marcaj, în rest mult mult soare şi, culmea, linişte. În acel moment a venit Vlad cu intrebarea de o mie de puncte

-         Băi, noi chiar trebuie să ne intoarcem azi acasă, cine are treabă?

-         Doh, cum să mergem acasă, tu nu vezi ce vreme e afară? a venit răspunsul cât se poate de prompt al meu şi al lui Vasile

Nu aveam nimic la noi, doar plecasem până la Diham: nu tu geci, haine de schimb, nu tu mâncare, apă; nimic, doar un litru jumătate de ceai. Şi mai rău, urma operaţiunea „hai să o convingem Maddie”, care, biata, avea de învăţat pentru examen şi era super obosită (fi-ţi-ar ieşitul în cârciumă şi tequila!!). Ea, haos cum e, în loc să spună că duminică vrea să înveţe, cică trebuie să se ducă la nişte rude... Cmooon, adică pe vremea asta, în Bucegi, noi să plecăm acasă că nu şi-a văzut ea rudele de 2 săptămâni? În niciun caz, aşa că sun la Mălăieşti, rezerv 4 locuri, şi pe la 1.45 o luăm mai mult sau mai puţin cu japca spre cabană.

Fac o paranteză să detaliez puţin prima mea experienţă cu Mălăieştiul. Se întâmpla prin clasa a zecea sau a unsprezecea, poate chiar în vacanţa de vară dintre ele. Am urcat atunci pe la Poiana Izvoarelor pe Take şi a doua zi am coborât pe Glăjărie. Eram a treia oara pe munte, în rucsac simţeam că am pietre de moară, şi mă mişcam parcă mai mult înapoi decăt la deal. Ţin minte că toată ziua la urcare a plouat. Cabana era arsă pe atunci, deci după vreo 8 ore de mers, am montat cortul nostru de 2-3 persoane împrumutat de la Broască, tot ud fleaşcă. Şi da, noi eram 4, deci înghesuială maximă. Toată noaptea a plouat şi s-a plimbat ursul, când pe la cort, când pe la stâna proţăpită în potecă pe Glăjărie. Nu cred să-mi fi fost vreodată mai frică până atunci, mai ales că mă ştiam cu mierea la cap. Vorbesc la propriu, chiar aveam un borcan de miere la capul cortului. Mă rog, dimineaţă am aflat că ursul s-a mulţumit doar cu conservele aruncate p-acolo şi noi am rămas întregi. Buuun, vedem în sfârşit soarele, strângem catrafusele şi plecăm; şi ne oprim, pentru că la câteva minute întâlnim stâna. Mai exact întâlnim câinii de la stână, nu şi ciobanii. Ei au venit mai tarziu; prea târziu, când deja un câine îşi înfipsese gura în bocancii mei. Noroc că aveam nişte bocanci de armată, parcă de la paraşutişti, făcuţi din 3-4 straturi sănătoase de piele, iar colţii nu au ajuns decăt puţin la carne, altfel îmi sfâşia piciorul.

Mi-a luat vreo 12 ani să ajung din nou la Mălăieşti, şi, zic eu, pe bună dreptate. Mă mir că încă mi-a mai plăcut muntele după experienţa aia... Însă acum Bucegiul mi-a arătat cu totul altă „pălărie”. Chiar dacă am urcat pe Glăjărie (alt traseu absolut anost), zăpada minunată şi lipsa bagajului au făcut din traseu o plăcere şi un bun antrenament. După două ore şi jumătate în care am depăşit grupuri şi grupuleţe, care mai de care mai împovărate de rucsacuri mari (ce-or căra, Doamne, pentru aşa plimbare?), ne-a întâmpinat Mălăieştiul, cel mai frumos loc din Bucegi.

E adevărat că noaptea nu a fost prea cald în cameră – mai corect spus nu a fost prea frig – dar vinul fiert şi ceaiul au intrat super bine. Noaptea a fost senină, deşi geroasă, cerul plin de stele cum n-am mai văzut demult, iar dimineaţa ne-a găsit la o cafea şi omletă, căutând alternative ale traseului de întoarcere. Banda albastră sau Hornul Mare nu prea le-am luat în considerare, având în vedere oboseala lui Maddie plus Bucşoiu Mare de după, iar traseele mai scurte gen triunghi albastru pe Brâna Caprelor, sau direct pe triunghi roşu la „Prepeleac” apoi pe Take, nu aveau potecă bătută şi cică erau periculoase. Sincer nu mai ţin minte de acum 12 ani, deci nu i-am contrazis pe cei care ne-au sfătuit să fim realişti şi să nu riscăm... Aşa că hai la vale tot pe Glăjărie şi hai-pauză-hai la deal până la Diham. 

Traseul a fost la fel de frumos ca şi cu o zi înainte, ceva mai geros, dar panoramele au meritat. Iar jos la Gura Diham, căutând un loc să mâncăm şi să bem o cola, l-am felicitat pe Vlad pentru ideea şi imboldul pe care ni le-a dat să stăm 2 zile mi-nu-na-te pe munte.
Am început anul cât se poate de bine :)

O zi pe Jepii Mici catre pantofari

Pentru ca tabara de catarare cu clubul Caraiman Campina s-a anulat in ultimul moment “din cauza vremii nefavorabile” (intotdeauna mi-am dorit sa spun asta!), ne-am hotarat vineri dupa amiaza sa facem o tura de o zi undeva aproape de casa.

Sambata a venit Vlad sa ne ia pe la 6 dimineata, apoi am cules-o pe Maddie din camin (tot nu a aflat nimeni numarul camerei ei!!) si am plecat catinel, ca-i plin de radare, spre Busteni. Inainte sa-mi inghete de tot oasele la cele 21 de garde din masina, dar dupa ce ne-a depasit pana si o Solenza (da, te-am parat, Vlad!), am ajuns in parcarea de langa telecabina si am plecat spre Jepii Mici.
Jos era soare, chiar cald, dar creasta nu se vedea de norii grosi de ploaie si cu toate astea tot am urcat, in speranta ca mai rau ca pe Piatra Secuiului nu poate fi. La vreo jumatate de ora de la plecare ne-am intalnit cu alti doi carpatisti, Emil si Raluca si am continuat drumul aproximativ impreuna. Zic aproximativ, pentru ca noi a trebuit sa facem o pauza mai lunga, fortati de faptul ca minunatul meu camelbak a cedat, si mi-a imprastiat in rucsac aproape toata apa. Daca n-am avut apa de ploaie pe mine, macar Dorna plata sa fie, nu? In rest, atmosfera numai buna de urcat.

Am ajuns la Caraiman in 3 ore si ceva, dar nu fara alte patanii. Eu nu mai fusesem pe Jepi de la eclipsa totala de soare, si nu mai tineam minte ca traseul traverseaza raul la un moment dat si se merge pe stanga lui. Acum valea era toata o limba de zapada si nu ne-a inspirat mare incredere sa mergem pe ea. Asa ca am continuat sa stam pe dreapta pana am ajuns pe niste mici dar urate saritori. Vasile le-a trecut primul si a fost de parere ca se poate continua urcusul aiurea. Probabil ca avea dreptate, dar odata ajunsi sus, am decis ca nu merita riscul si asa am pierdut vreo jumatate de ora sa ne intoarcem in traseu si sa mergem pe limba de zapada.
Cabana Caraiman era pustie, cu exceptia a doi caini destul de grasuti pentru cat de singuri stateau pe terasa. Am luat o mica pauza sa analizam situatia: pe Brana Caraimanului nu puteam merge pentru ca era super ceata si nu am fi vazut mare lucru, pe loc nu putea sta pentru ca se apropiau norii de ploaie. Asa ca am plecat spre Babele sa bem o bere inainte sa ne prinda ploaia.

La destinatie am intrat intr-o mare de purtatori de tenesi, pantofiori de lac, gentute cu sclipici si telefoane mobile care mai de care mai mari. Un grup de grasi odiosi ne-a intrebat daca pe crucea albastra se poate ajunge la Cruce. Le-am zis ca da, dar ca nu le recomandam traseul avand in vedere echipamentul, ceata si ploaia care se anunta. Probabil am fost prea drastici, pentru ca au simtit nevoia sa ne intrebe in batjocura daca “betele alea” (aka betele de trekking) ne ajuta la ceva. Pe principiul bancului “no be, ca-i rece si buna!” i-am indrumat cu cea mai draga inima sa plece pe Brana Caraimanului, poate ne mai scapa muntele de prosti, daca bolile si razboaiele nu mai fac fata.

Ei bine… si iata Babele. Am mai fost aici in clasa a 6a cu profu’ de geografie. Ce frumos si distractiv a fost atunci! Poate de aia nu aveam nimic cu kinderii adusi cu telecabina. In schimb nu inteleg cum naiba, om trecut de 15 ani (maaaaxim), sa fii in halul asta de fraier sa dai 60 de lei pe telecabina, sa  vezi niste bolovani in forma de ciuperca (nici macar de babe!!), inconjurate de un gard. C’moooon people!!!!! Ok, nu imi doresc sa vad tembeli din astia pe trasee. Si inteleg sa urci cu telecabina sa vezi ce inseamna o creasta de munte. Da’ ce, isi misca cineva fundul de langa bolovani? “Nuuuu mama, ca face rau la varice. Lasa, mai bine mergem frumusel la cabana si bem un suc de 6 lei”… 6 lei!!!!!
Deja ma simteam prost, pe tot platoul eram doar 8 oameni cu bocanci (grupul nostru si inca un cuplu de oameni in toata firea la vreo 40+ de ani), de bete, rucsaci, parazapezi ce sa mai amintim. Asa ca am hotarat sa coboram mai repede cu telecabina, macar in oras nu ne provoaca atata greata cercopitecii aia. Eh, asa credeam noi… am stat o ora la coada la telecabina, pentru ca am prins 2 grupuri de kinderi. Oricum, bine ca a mers telecabina, pentru ca incepuse o ploaie infernala, si Valea Jepilor Mari nu ma vedeam in stare sa o cobor.

Padina

A fost week-end. Si, dupa cum mi-e obiceiul, dupa ce toata saptamana m-am dat de ceasu’ mortii ca iar “petrec” sambata in Bucuresti, ma hotarasc in ultimul moment sa merg la ziua de nastere a doi prieteni. Locatia: Padina; populatie: cat cuprinde; transport: Suzi, dacia nova lui Bogdan, o “chestie” cu volan, roti, motor si personalitate, care pierde diverse piese si lichide mai mult sau mai putin importante; activitate de baza: pai… baut, dar imi iau si bocancii, parazapezile, sahul si cartea, asa, pentru orice evetualitate.
Intalnirea s-a dat sambata dimineata la 7 la pasajul Lujerului. N-am inteles exact dupa ce logica taman acolo, cert e ca exact copilasii pe care trebuia sa-i luam din zona, inca visau frumos la ora aia. In sfarsit, dupa ocolisuri bezmetice prin Buftea, Mogosoaia si ce alte catunuri cu pretentii de cartiere rezidentiale mai sunt pe acolo, reusim sa ajungem in DN1 si mergem drum intins pana in Ploiesti, de unde adunam omuletii veniti din Valeni, punem benzina si ulei (pentru a cata oara, oare?).
La dus, drumul din Moroeni pana la Padina mi s-a parut lung (putin spus), dar am ajuns cu toate organele interne in aceeasi ordine logica, cel putin asa sper. Padurea de foioase de la inceput mai avea, inca, ce scutura, sub adierea usoara a vantului, iar soseaua, acolo unde nu era rupta, era acoperita cu un strat gros de frunze colorate. Incepem sa urcam, asfaltul se termina, dispare si rosul, galbenul, locul lor e luat de verdele coniferelor si albul zapezii. Deja peisajul devine de poveste, este iarna lui Hans Christian Andersen, iar eu incep sa stresez lumea cu pauzele de poze.
La Padina fulguia cand am ajuns, dormitorul era incalzit, dar sala de mese nu. Sunt rapida de picior si imi pun sacul de dormit “satanic” (vorba lui Edi) pe patul cel mai din margine, de langa soba. Dupa frigul de afara si drumul cu multe pauze, unii au adoptat varianta somn de voie, eu deja vizualizam cafeaua, ceaiul, cartea si linistea... la munte, bleah!

Din fericire Bogdan propune un traseu subtire, de 2-3 ore si incep sa trepidez de nerabdare pana ce trei omuleti din toata gasca ne echipam, care cu ce avem. Trebuie sa recunosc ca am fost “cam” pantofari tura asta, pentru ca fiecaruia ne lipsea cate ceva important din echipament: Diana nu avea bocanci dar avea manusi, eu si Bogdan nu aveam manusi, dar aveam bocanci, eu parazapezi, Bogdan suprapantaloni… ce sa zic, impreuna strangeam un echipament de baza, chiar si pentru o tura asa scurta :)

Pe la 2 am plecat in Valea Horoabei, o minunatie de chei, o poteca ce urca si coboara de-a lungul a cateva cascade, sapa tunele in piatra uda, se intrerupe cu cateva traversee si te poarta de-o parte si de cealalta a raului, urmarind stanca.
Odata cu ingustarea canionului la Ponorul Horoabei, am fost nevoiti sa ne intoarcem, pentru ca era prea multa apa si piatra de curatat de zapada, iar mainile ne ajunsesera la o culoare nedefinita si parca nu ne mai apartineau.
Daca urcarea a fost acceptabila, chiar incitanta, coborarea pe stanca inghetata a scos ce-i mai “bun” din vocabularul autohton, iar Diana biata, a lasat la o parte mersul biped pentru tehnica saniuta.
Cu plimbarea facuta, mi-am gasit in sfarsit linistea la cabana. Am pus toate hainele pe mine, pentru ca in sala de mese era ingrozitor de frig, mi-am turnat visinata in pahar, si da-i cu sah. Am avut placerea (pana la un moment dat) sa intalnesc un “sahist”, dupa cum s-a autointitulat domnul Catalin. Baiatul m-a bagat in deschideri ca la carte, mi-a numit pana si variatiile deschiderilor pe care le jucam. Pentru mine a fost OK pentru ca am invatat ceva, desi mi s-a parut prea “robotizat” totul; dar ma intreb care a fost placerea lui din toata povestea asta… pacat ca replica lui de la sfarsitul meciurilor a stricat tot amuzamentul: “ Oricum, sa stii ca joci bine pentru o fata”… mda, misoginu’ e pe camp, uraaa draguta mea, misoginu’ e pe camp.

Pentru ca frigul m-a cam indispus, m-am bagat in pat la caldurica pe la 9.30, asa, ca pensionarii, cu gandul sa citesc pana se face focul de tabara afara. Dar cine pleaca de la bine la ger? In orice caz nu eu, asa ca de pe la 1 noaptea am adormit ca un pruncusor, fara macar sa aud concertul de sforaituri care cica a durat toata noaptea.
La intoarcere am avut cateva dubii cum ca as scapa intreaga de pe drumul pana in Moroeni. Se inserase, se lasase ceata. Inceputul a fost fascinant, padurea si ceata subtire erau placute privirii si ne starnea imaginatia la filme de groaza si lighioane care mai de care mai ciudate; dupa cateva sute de metri, poate chiar un km, puteam inca sa intuim formele brazilor care margineau rapa. Dar la un moment dat gluma s-a ingrosat, si vizibilitatea a scazut pe la 2-3 metri si pe jos se formase gheata. Nimeni nu se mai hlizea, nu mai vorbea, stateam cu ochii pironiti pe geam, doar doar vede vreunul mai bine pe unde-i cotitura. Am mers incet de tot, mai mult pe ghicite, incercam sa ramanem pe mijlocul drumului, iar curbele le vedeam doar dupa cate o movilita de pamant sau un trunchi de copac. Trebuie sa spun ca Bogdan cu Suzi au facut o super echipa :)
Acum mi-e pur si simplu lene sa-mi desfac bagajul, si ma gandesc la luna asta, in care mi-am promis ca stau acasa cuminte. Am anulat plecarea in Ceahlau de week-endul viitor si probabil asa voi face si cu Retezatul/Vatra Dornei din ultimul week-end; asta pentru ca am fost destul de isteata la cabana sa cobor 2 scari de-o data pe gheata si mi-a pocnit ceva pe la genunchi. Asa patesc tot timpul: pe traseu n-am nimic, la destinatie (eventual cabana) imi sucesc, busesc si julesc cate ceva…
Pozele urmeaza pe picasa, cand va binevoi Doru sa mi le dea.