Sus-jos si iar sus, prin Buila Vanturarita

Traseu: prima zi:  CA Comuna Barbatesti - Dealul Silistea (1h 30min)

PG Dealul Silistea - Poiana Scarisoara (30 min)

TR: Poiana Scarisoara - Muntele Cacova (1h, cu tot cu pauza de masa)

PR: Muntele Cacova- Varful Piatra - Curmatura Builei (2h, cu multe pauze si regrupare)

PG: Curmatura Builei – La Troita (10 min)

TR: La Troita - Poiana Frumoasa - Curmatura Comarnice - Cantonul silvic Cheia (4h-4h 30min, cu pauze de plaja in fiecare poiana)

a doua zi: TR: Cantonul silvic Cheia - Curmatura Comarnice

PG: Curmatura Comarnice - Curmatura Din Oale - stana Oale - Schitul Pahomie (5h de la cabana Cheia)

CA: Schitul Pahomie - Schitul Patrunsa (2h) - satul Barbatesti (1h 30min)

_________________________________________________________________________________________________

Am plecat intr-o vineri, as zice eu zi frumoasa a saptamanii, catre Buila-Vanturarita. Ma rog, in directia iesirea din capitala noastra draga, catre autostrada. Dar bineinteles ca ne-am bulucit pe DN1, apoi la intrare pe centura; n-a fost ideea mea cu centura... Insa pe centura nu ne-am mai bulucit, ca nu mai era loc, toti stateam ca aruncati din avion. Dupa aproape 2 ore de nervi si teoria drumului ideal, cel pe care suntem, evident, ca doar aici aveam Rompetrol - scuzati reclama - in drum, am ajuns pe autostrada. Si ce bine a fost sa mai calci si acceleratia, nu numai frana; ca deh, noi astia "jmecheri" de nu 'mesteca in mamaliga ca sa mearga sportiv, alta pedala nu cunoastem :) De Dealul Negru si drumul spre Horezu nu mai zic ce minunat o fu, mai ales ca acum farurile mele bat pe sosea, nu mai sperii orataniile padurii. Eh, gropile tot le iau pe toate, dar aia-i de la dioptrii…

Am zis sa nu ne trezim iar devreme, mai bine dormim la cort, iar sambata ne trezim ca belferii la 8, ne intindem oasele in asteptarea celorlalti si bagam traseu serios. Mda, prima noapte la cort pe anul asta n-a fost asa de vesela precum credeam.

Dupa cautarea unui loc ideal de cort, cat mai aproape de intrarea in traseu, tot  ce ne-a dus mintea la 11 seara a fost marginea drumului ce iese din satul Barbatesti. Sub un copac subtirel, fix intr-o tufa de izma,  langa un gard cu sarma ghimpata: protectie de animale, gandim noi mandri nevoie mare; si mai miroase si frumos, a menta! In plus, e cald afara de stat in tricou, dorm in puf (da, aveam sacul de puf; e “doar” luna mai…), canta greierii – Doamne, de cand nu i-am mai auzit – si o cucuvea, raul curgea la oaresce distanta. La 11 si ceva imi dau seama ca-s mai multe cucuvele, sau bufnite, si ce le mai place sa camte; jumate de ora mai tarziu, cu ochii cascati pe "pereti" numaram greierii – cantau pe voci – si fiecare frunzulita din copac fosnea la adierea vantului. Reusesc sa adorm, pana la 12.36, cand se aude prima bubuitura. Cerul se lumineaza ca ziua de fulger, tunetele le simt in piept, ca un bas in carciuma, cand adormi ca fraieru’ cu capul pe boxa. Vasile-al meu, dormea lemn-tanase, n-avea nicio treaba. Las' ca stau eu treaza, sa ma stresez de toate tampeniile: ca ne ploua si ne ia viitura, ca ne fulgera (daca nu pe noi, macar copacul de langa), ca vine ursul, ca pica cerul pe noi. Dupa ce-a rupt ploaia tot ce a putut si ma prind ca am scapat intregi, atipesc. Apoi incepe un vant nebun rau, si iar ma trezesc cu inima sa-mi sara din piept de frica, poate pica pe noi copacul, sau macar o craca, acolo, de pofta.

Ceilalti 9 oameni din tura au venit aproximativ la ora stabilita – minune mare – Mihai, Gabi, Cristina, Vlad, Claudiu, Liviu, Adi, Lacramioara si Iulia, toti oameni de pe carpati.org. La 9 si ceva plecam in traseu, pe alta vale, in loc de Otasarului, ca n-am nimerit iesirea din ssat spre ea, habar n-am. Sau marcajul era schimbat din cruce rosie in albastra. Dupa pauza de munte, am cam behait la deal, ocolind pana in poiana Scarisoara si apoi de-a dreptul in sus, spre muntele Cacova. Inainte de creasta, cum in turele lui Mihai e democratie curata, respectiv fiecare face cam ce vrea, doar 4 dintre noi am ajuns pe creasta, pe marcajul punct rosu. Restul s-au luat dupa GPS si au balaurit pe niste dealuri anapoda rau, pierzand din vedere chiar scopul turei, sa facem bucata de cerasta ramasa neparcursa acum 2 ani. Eu, Vlad, Cristina si Claudiu am facut o gramada de poze cu abrupturile Builei si am ranjit soarelui asteptandu-i pe ceilalti. A durat ceva, pentru ca Mihai isi uitase telefonul la ultimul popas, cateva vai mai in spate, iar regruparea am facut-o chiar inainte de coborarea din creasta spre refugiul Buila.

La izvorul de sub refugiu gasim indicator de 4 ore pana la cabana. Poteca duce pe langa munte, urca si coboara dealuri line impadurite si strabate 3 poieni absolut mirifice. Si, cum ii sade bine drumetului, cu pasul scurt si vorba lunga, in fiecare am facut pauza de plaja si masa si am admirat norisorii de polen purtati de vant.

Am pierdut o galagie de timp si eram dupa o perioada destul de lunga de traseu cand am ajuns in curmatura Comarnice si am vazut indicatorul de “doar” 2 ore pana la cabana. Vasile nu a mai rabdat, si in schimbul faptului ca mi-a carat aparatul foto, i-am dat portofelul (al lui, dar banii erau la mine :) ) sa alerge inainte la berea rece care-l astepta. Noi am ajuns in jur de ora 18 la cabana si dupa ceva fasole (bine fiarta), sarmalute, bere, tuica si bancuri porcoase, m-am bagat in sacul de dormit, de frig, mai mult, decat de somn. Am facut eu pe viteaza si m-am jucat MahJong, dar cred ca la 9, maxim, dormeam dusa.

La 7 jumatate ne-a trezit Mihai, insa abia pe la 9 si ceva am plecat in traseu. Trei dintre noi, Adi (care de sambata ne tot intreba retoric de ce nu facem acelasi traseul ca data trecuta), Claudiu si Iulia, au plecat prin cheile Cheii, iar noi am urcat in Comarnice, apoi pana aproape de creasta, sa traversam muntele prin curmatura La Oale. Toate bune si frumoase pana aici, insa coborarea a fost ceva de vis… urat! Atat de abrupta si de lunga, incat aveam convingerea ca este drumul spre iad, pavat cu frunze ude, pamant noroios si bolovani. Dar nu, spre iad sunt “intentiilor bune”; noi ne-am rupt picioarele doar pana la schitul Pahomie. Aici ne-am intalnit cu cei trei care au mers prin chei, si am plecat catre schitul Patrunsa.

Putin dupa ce am pornit, ce sa vezi, indicator de 45 de minute pana acolo. Deja pasul ne era mai vioi, zambetul mai larg, gandurile ne zburdau catre mici, bere, branzoaice si cafele. Au omis, insa, sa scrie pe indicator ca timpul respectiv este pentru mers cu masina 4km din cei 6 cati sunt intre cele doua schituri. Dupa o ora jumatate de drum forestier prin soare, ce traverseaza trei sau patru dealuri (nu mai stiu cate am numarat), am intalnit o alta tablita pe care scria 2 km pana la Patrunsa. Asadar inca jumatate de ora pe poteca, pana la schitu' sufletului. Se facuse deja ora 4 si bunatatile de la benzinarie pareau departe rau. Eram atat de obosita cand am ajuns din nou pe valea pe care urcasem in dimineata precedenta, ca nici de glumit in loc de “la revedere” nu mi-a priit. Visam doar pat moale, puf, sa nu mai pun talpile pe jos. Am zis ca in tura am avut bocancii de iarna in picioare? Nu de zapada imi era mie, ci de ploaia care se anunta pe site-uri.

Dupa parerea mea, tura a fost lunga si nu chiar asa de usoara, precum credeam eu cand am conceput traseul. Din fericire oamenii cu care am mers au fost foarte faini, ne-am petrecut timpul frumos, in pas lent si bancuri multe, si-am mai uitat de bataturi :) Intr-adevar, ne-am limpezit creierii cu minunatiile acestui masiv pentru urmatorii 2 ani.