Impresii “de dupa”...

Ca sa nu lungesc si mai mult postul despre tura din Trascau si pentru ca aceste impresii nu au legatura cu starea de spirit pe care am avut-o pe munte la momentul respectiv, m-am gandit sa aduc ceva completari cu privire la ceea ce am simtit odata coborata din traseu si ajunsa “in lumea reala”, ca sa zic asa.

OK, povestesc pe blog o parte din intamplarile traite  in tura. Insist asupra a ceea ce am gandit, simtit, si mai putin asupra a ceea ce am vazut si mai ales asupra a ceea ce NU am vazut. Asa sunt eu, daca plec undeva, retin si incerc sa redau sentimentele pozitive; pentru descrierea peisajelor, a traseelor si prognoza meteo, exista poze si “site-uri reprezentative”. Plus ca nu ma cred Calistrat Hogas.

Jurnalul e gata, lung cat o zi de post negru. Ce sa-i faci, l-am redactat in tren si ma plictiseam ingrozitor :) Il citesc prietenii, cunoscutii si oameni noi, persoane mai mult sau mai putin interesate si acaparate de stilul meu de a povesti, dar cu rabdare de fier, se pare. 
Apar comentarii in legatura cu ceea ce am scris, pe blog, pe mess, telefonic, bune, rele, lungi, scurte, fiecare dupa cum a simtit nevoia sa se exprime. Apoi sunt oarecum lovita cu leuca-n cap… si astfel mi se reaminteste cat de mari sunt diferentele intre oameni si cat de usor se simt lezati de cuvinte pe care eu le folosesc uzual si care nu as fi crezut niciodata sa supere pe cineva.

In prima faza imi sare tandara,  ma intreb continuu cum este posibil sa se supere cineva din atata lucru?!  Apoi imi bag in cap afirmatiile pe care le-am spus altora de atatea ori, sa fie toleranti, pentru ca fiecare se poate simti ofensat din motive care altora li s-ar parea penibile, si incerc sa-mi insusesc si eu starea respectiva. Deci hotarasc sa-mi cer scuze, fara insa a modifica textul jurnalului, desi sunt sfatuita sa o fac, pentru a evita discutii inutile. Eu nu si nu, de ce as face-o, este stilul meu de a scrie… Postez comentariul cu scuzele de rigoare, speram sa fie citit (acesta este sters acum, pentru ca nu-si mai are rostul).

Da’ de unde!

Intru azi dimineata pe un alt jurnal de tura. Gandesc ca e interesant sa citesc aceeasi poveste spusa din alt punct de vedere. Mi s-a parut scris in stil amuzant, glumet, digerabil. Asta pana la un moment dat, cand vad fraza “Dupa masa mergem pana la Dambau, ca sa lasam ceva urme pentru un grup de mitici, care urma sa petreaca seara cu noi [...]”. Ca sa nu ma simt ca si cum as fi primit a doua leuca, citesc de mai multe ori, tot incercand sa gasesc umorul de limbaj. Degeaba… Oare asa o fi gandit si Anonimul ce s-a simtit lezat de cuvantul “copilasi” scris de mine (si folosit cu ghilimele in acelasi jurnal de tura)? Probabil ca da, si chiar imi parea rau la momentul respectiv... Numai ca, daca acest cuvant “copilasi” poate sa nu aiba sens peiorativ, cel de “mitici” nu poate fi folosit altfel. Umorul de situatie mi se pare mai mult decat evident.  

Comentariul de la acelasi jurnal de tura, “[…] si bucurestenii, daca va uitati pe blog-ul unde au pus poze din tura chiar nu au prea avut parte de ceata.” mi se pare de-a dreptul ilar (da, folosit de data asta cu sens negativ!) pe langa cele povestite mai sus. Oare chiar isi imagineaza cineva ca Mihai se oprea sa faca poze pe ceata in loc sa caute stalpii cu marcaj??!!? A, si by the way, pentru cele cateva facute cand s-a mai ridicat ceata si vantul s-a mai domolit, exista Photoshop…

Na, ca iar am scris prea mult, dar de data asta trag si concluzii: trist, dar se mai intampla…


I-am pus cruce cu iz “natural” Trascaului de sud

Era o perioada de letargie totala, vorba unui prieten, ma cam “pensionasem”. Asta pana a postat Mihai o tura din aia de-a lui “simpla”, in Trascau… Cum tocmai terminasem kinetoterapia, ce lucru mai bun am de facut, decat sa ma stric din nou? Niciunul, zic eu, asa ca ma inscriu.
Planul era sa facem toata creasta, cu plecare din Rametea, coborare in Zlatna, somn intr-o sura din satul parasit Cheia si in Intregalde.

Ei bine, niciodata socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de pe “carpati”. La inceput Mihai ne avertizeaza ca traseul va fi lung, 9-10 ore pe zi spune el (acum ca l-am vazut, realizez ca erau lejer 12-13 in realitate) si ca dormim pe unde apucam. Auziti la el tupeu, sa nu caram lucruri inutile!!! :)) Dupa un anunt de genul asta destui care se anuntasera s-au retras subit, ba au racit, ba nu si-au putut lua concediu…
Pana joi seara traseul se mai schimba de vreo 4 ori si stabilim sa facem partea sudica, ramane doar sa ne intalnim in Gara de Nord 4 omuleti, eu, Mihai, Catisor si Vasile, oameni de cuvant.

Apropos de carat, in metrou imi dau seama plina de nervi, ca rucsacul meu are cam 8 kile… discoteca! Dar ce sa arunc? Poate ceva mancare dintre cele 17 sandwichuri pe care mi le-a facut Minerva (ca pe mine nu ma tineau nervii la atatea), apa sau haine? Dupa parerea mea nimic nu era inutil… ma inselam amarnic :))
Vizitam Mc-ul din gara pentru o cafea, cartof prajit, E-uri si sanatate curata, si ne indreptam voiosi spre cuseta in care aveam sa dormim (nu) pana in Teius. Nu stiu cum fac de nimer cocotata in cel mai de sus pat, de ma simteam ca-n parcul de distractii si aveam impresia ca-mi pica tavanul in cap. Evident mi se pare foarte normal sa stau cu capul la geam, imi ingheata creierii instant si imi schimb orientarea, sa intru si eu in rand cu ceilalti din compartiment. Nu-i nimic, imi ingheata picioarele, pentru ca hotarasc ca decat sa imbrac asternuturile in cearceafurile alea, prefer sa mor de frig.

In rest rasete si veselie totala. Batranelul care dormea jos ne povesteste cum citea el in tinerete pe intuneric… avea ISO mare, vorba lui Mihai; acum ii mai ramasesera doar obiectivele macro, cat fundul de sifon.  O tantica nevorbita demult ne explica in cele mai mici amanunte de ce se duce ea des la wc… si nu glumea! Intre ora 10 si 2.30 (cand ne-am trezit cu speranta ca ajungem la 3 in Teius, cum era programat) am tras un pui de somn, intrerupt de usi de compartiment trantite, tremurat compulsiv si amintiri din tineretea tumultoasa a celor doi colocatari.

Noroc cu Vasile care are inspiratia sa aduca un “device” in forma de tigare, cu luminita intr-un capat si care scoate aburi, asa ca nu ducem lipsa de fumat atat amar de drum. A avut el inspiratie proasta la alte capitole, dar aici m-a nimerit :) Il iertam, a fost prima lui tura cu noi, si mi se pare normal sa vina cu ceai, bietul. Am ras 3 zile de el pe tema asta, dar dupa cum s-a dovedit mult mai tarziu, a prins bine si ala.

Ajungem in Teius pe la 4, ne bem cafeluta cea de toate diminetile de la chioscul din gara, fugim de cersatoarea enervanta, luam un taxi, iar pe la 5 dimineata suntem deja la cabana Ramet si luam micul dejun. Eu abia ma misc de somn si lene, Mihai, ca in fiecare dimineata de tura ma bate la cap ca iar raman ultima care nu-i gata, pun magaoaia de ranita in spate, si haida.
Pornim pe poteca spre Cheile Rimetului, unde dupa vreo 15 minute urmam crucea galbena brusc in stanga sus. Da’ sus; si brusc. Panta ceva gen “minunatia” din spatele cabanei Gura Diham. Ok, cat de mult poate tine? Sunt entuziasmata ca sunt iar pe munte, trec cu succes de primul urcus abrupt, urmeaza poteca lina printre brazi si parca imi mai vine inima la loc. Ehe, daca stiam eu ca mai urmau 4-5 pante ca prima, nu mai ranjeam asa suav la aparatul foto. Ma opresc din 10 in 10 minute sa-mi leg sireturile la bocanci, deja ii disperasem pe toti. Din nou Vasile face treaba buna si impleteste ceva pe la bocanci, de nu ii mai puteam descheia nici daca vroiam.
Facem popas scurt de poze... Care poze, ca mie mi se descarca instant bateriile, cred eu din cauza frigului. Iete-asa identific primul lucru inutil pe care il car. Pana duminica la asta s-au mai adaugat un hanorac, pantaloni si sa nu uitam cele 9 sandwichuri care mi-au prisosit.

In vreo 3 ore ajungem in primul platou; asta se traduce prin prima balaureala dupa marcaj. Mama ei de cruce galbena, ca tare greu am gasit-o! Mihai pleaca la stanga, Vasile la dreapta, eu cu Catisor asteptam. In fata noastra un sat. Daca din sursele ce descriau traseul stiam ca trebuie sa ajungem in satul Piatra Cetii, nu fix pe piatra, varf, whatever, era o treaba. Oricum, intr-un final o pornim spre asezarea aia, macar parea mai “vie” si mai ferita de vant, decat intinderea de zapada de pe platou. Case imprastiate, gospodarii pline de oratanii, dar mai ales de caini ciobanesti, carora nu le placeau bucurestenii, neam!!! Gasim marcajul pe wc-ul unui omulet de p-acolo, altul pe grajd, il pierdem iar, ca na; ne indreptam spre o curte unde vedem si vietati bipede, doar ca pe Mihai il ataca 2 ciobanesti cu capul cat o ranita si coltii pe masura. Ma mir, sincer, ca a reusit sa-I tina la distanta cu betele de trekking. Stapanii ne ajuta sa scapam intregi si ne indruma spre nea’ Petrica pentru indicatii de traseu. Culmea, ne sfatuiesc sa-l sunam inainte, pentru ca are un caine mare si rau in curte… d-apai astia doi ce-or fi fost!?! Abia cand am iesit in ulita si am vazut matahala latoasa, am inteles ce-i ala caine mare; ca de rau, slava domnului si-a ascultat stapanul si ne-a dat pace.
Buuuun, si ne ia nea’ Petrica in primire. Bineinteles ne invita in bucatarie, o incapere luminata, soba mare si incinsa, pamant pe jos, o masa, 2 paturi si un aragaz pe care fierbea o oala de lapte. O minunatie, exact ce ne trebuia dupa 4 ore de stat in zapada! Nea’ Petrica e un om cum poti intalni numai prin sate din astea uitate de lume. Dupa ce i-am trecut pragul am inteles ce numea Dan Puric “omul frumos”, “roman crestin”. Ne-a incalzit cu cate o cana de lapte fierbinte (eu am zis pas, ca-mi pica stomacul, doar na, nu-i la cutie), ne-a potolit foamea cu o slaninuta absolut bestiala, ceapa rosie care mi-a amortit gura de usturata ce era, o palinca sa nu ni se-aplece (vorba lui Mihai, ce pacat ca lipsesc din tura asta exact alcoolicii – se stiu ei care-s hihihihi) si ne-a incantat cu simplitatea gandirii oamenilor locului si cu vorbele de duh. Cand spun “simplitate” nu ma refer la prostie, in niciun caz, ci la real, natural. Tipicul omului din topor, care stie ce-i trebuie, si stie bine. Am fi stat ore intregi sa-l ascultam vorbind despre turisti, despre muntii din zona, despre sat, despre animale si in general despre existenta lui atat de reala.

Dupa ce ne-am mai revenit, le-a facut baietilor un tur de onoare al curtii, sa vada nu stiu ce animalute (cred ca boii). Eu la un moment dat ma gandesc sa dau o tura prin livada si ca sa vezi dau de buda. Dracia era asezata pe marginea prapastiei si chiar ma intrebam care ar fi sansele sa o nimeri pe intuneric, avand in vedere ce palinca tocmai servisem; vederea de ansamblu a haului nu ma inspira si dau sa ma intorc, dar din pacate atunci imi aduc aminte de matahala de ciobanesc… care, evident era in spatele meu si maraie incet a avertizare. OK, now what? Inghit in sec, merg inainte spre wc, intru si nu-mi ramane decat sa privesc haul… si ca tot veni vorba, cat de sadic sa fii sa pui un geam, ca sa vezi de vale?! Traiam cu spranta ca ii da cuiva prin cap ca acea creatura nu pazeste wc-ul degeaba. Dar ce, puteam sta locului? Cateva minute in vifornita aia si mi-au anchilozat oasele, imi pierd rabdarea, asa ca ies, vorbind cat de dragut pot eu cu animalu’, doar doar pleaca… de unde, prostanacului incepuse sa-i placa si topaia pe langa mine, ma apuca de mana si ma tragea de haine. Dragut din partea lui ca nu m-a luat drept cina.

Acum ca suntem incalziti si cu burta plina, ne revine culoarea in obraji si suntem oleaca mai vioi. Nea’ Petrica ne conduce putin sa ne arate pe unde-i poteca spre Intregalde unde vroiam sa inoptam. Baietii mai fac o poza, doua, Catisor admira cazanul de tuica (zice ea ca nu pune gura alcool, dar vedeam eu ce-I sclipesc ochisorii), asa ca eu merg tantosa inainte. Nu fac doi pasi afara din curtea omului, ca ma afund cat se poate de direct, cu ambele picioare, in ditamai baliga. Fir-ar ea sa fie, era acoperita de o mica pojghita de zapada. Bai tata, ce si mai ales cat naiba mancare vaca aia?? Vad bocancii mei La Sportiva plini de rahat si simt cum mi se taie respiratia. Auzeam rasetele tuturor, injur bine, apoi incep si eu sa ma amuz dar pentru ca nu puteam sa nu ma intreb daca “italienii” aia mici si negri (a se citi indieni, africani, whatever) de la fabrica, si-au imaginat vreodata prin ce va trece perechea respectiva de bocanci. Nu cred, avand in vedere ca-s galbeni… Alerg haotic spre cele mai mari maldare de zapada, sperand sa nu dau de alta minunatie, Vasile ma vede cat sunt de disperata si e destul de dragut incat sa ma ajute sa-i curat.

Trecem pana la urma intr-o livada si nea Petrica de asigura: “E colea satul, 2 km aveti de mers”; si noi il credem. Sincer, aia 2 km i-am facut de vreo 4 ori. O coborare prin chei, trecut apa de n+1 ori, apoi asfalt prin chei… o nebunie nu alta, imi venea sa ma asez acolo sa dorm in sant. Norocul da peste noi nu dupa multi timp, cand vine o dubita din aia de cara la scoala pe kinderii din satele respective. In masina, Mihai se uita pe harta, si observa ca putem foarte bine sa nu dormim in Intregalde, ci sa ajungem chiar in Necrilesti, satul urmator, in care oricum trebuia sa ajungem sambata. Mihai intreaba plin de tupeu o femeie din dubita daca nu ne cazeaza si pe noi pentru o noapte. Saraca tanti se uita lung la noi, noi zambim si incercam sa parem de increde; din nou avem noroc si ne accepta. Intre timp soferul dubei ne anunta ca are ceva treaba in Intregalde, dar sa stam in carciuma sa-l asteptam.

Cum era inca devreme, nu mai aveam de mers pe jos si Vasile ne anunta ca face cinste, (implineste 26 de anisori peste cateva zile – doamneee ce kinder!), ne luam ceva cafea, ciocolata calda sau bere si ne asezam la o masa langa… un tonomat de muzica. Pe cuvant ca in viata mea nu am vazut asa ceva in Romania. Doar in carciuma din Intregalde… Evident numai porcarii de manele, insa nu puteam rata asa ceva, si incepem sa bagam banuti, sa cante dracia. Gasim ceva muzica sa nu ne taiem venele chiar de la prima incercare. Niciodata nu a intrat mai bine “Pusca si cureaua lata” sau remixul dupa Goran Bregovic. Aaaa, si ne-am facut la poze cu “device”-ul, de ziceai ca suntem scapati de la nebuni, asa ne guduram pe langa el :))
Pe la 5 ajungem si la tanti acasa, era intuneric bine de tot afara, dar ne indica exact locatia de parca era Casa Poporului: “Aici e magazinul mixt si carciuma. Deschide la 6”… What?! Si da, acolo e un magazin mixt, cu 2 mese in mijloc si o bancuta de lemn.
Camera e rece ca gheata, o bucata de geam lipseste, soba mica si placata cu faianta da caldura ioc. Eram convinsi ca niciodata camera aia nu va ajunge locuibila; si cata dreptate am avut, pur si simplu scoteam aburi pe gura. Catisor deja era pusa pe treaba, vroia sa faca un “benchmark” la carciuma, doar doar o sa gasim ceva mai bun :)))) Dar aveam saci de dormit, am primit plapumi serioase, si ne-am descurcat.
Seara ne intreaba tanti daca nu vrem niste oua prajite cu slaninuta. Eu fac ochii mari, deja imi lasa gura apa. Inghit in sec, pentru ca il aud pe Mihai invocand o criza de ficat de la o mancare asa grea  dar ca nu refuzam niste mamaliga cu branza de oaie. Cum mah, asta-i schimb? Imi venea sa-i sar la gat :)
Sambata la 6 dimineata ne trezeste telefonul lui Catisor, cu o melodie extrem de enervanta, ne bem cafeaua si incercam sa o lamurim pe tanti unde vrem sa mergem. Am ajuns la concluzia ca oamenii din zona nu au habar unde sunt. Saraca vroia sa ne ajute, dar nu prea i-a iesit.

Asa ca e la 7.30 am plecat in traseul pe care il stiam noi, spre platoul Ciumerna, unde urma sa lasam crucea galbena si sa continuam pe cruce albastra pana la refugiul Saruni. Intr-o ora jumatate am ajuns in platou, chiar nu ne asteptam sa fie atat de scurt. Super incantati de realizare, continuam mersul pe platou, teren drept. Dar in nici 10 minute de cand am ajuns se lasa o ceata urata si un vant naprasnic. Al doilea platou, a doua cautare bezmetica de marcaj. Nu stiu ce s-a intamplat, dar de la un moment dat nici crucea galbena nu o mai vedem, daramite s-o gasim pe ha albastra .  Plecam spre directia in care stiam ca trebuie sa mergem, incercam sa dam telefoane sa ne lamurim dar semnal ioc. Ceata nu a durat mult, dar deja dupa 2 ore de invartit prin zapada pe imensitatea aia de platou, am hotarat sa schimbam traseul, sa incepem coborarea catre Iezerul Igiel si pornim in cautarea crucii galbene. Mancam toti la o stana, dar Mihai si Catisor pleaca mai repede, Mihai in cautarea traseului, Catisor pentru ca i se facuse frig. I-am ajuns imediat din urma, intr-o sa unde, slava domnului, am vazut si marcajul.

Cum am intrat in padure am gasit si crucea albastra, dar deja eram prea obositi psihic sa facem restul de creasta,  si nici nu eram siguri ca pe urmatoarele portiuni de platou nu ne pierdem iar. Asa ca am continuat coborarea spre Ighiel. Impropriu spus “coborarea”, pentru ca aia a fost putina. Traseul ducea spre cheile Ampoitei si ne-am hotarat sa dormim in Ampoita, dar nu ne imaginat ca este in halul ala de mult de mers. Cand in sfarsit am gasit un indicator care spunea ca pana in sat mai erau 5 ore jumatate, nu-mi venea sa cred. Evident ca noi l-am facut in mai mult. Pe de o parte pentru ca pe al treilea platou din traseu din nou nu am gasit neam de marcaj, in al doilea rand ca la o coborare mai abrupta pe mine m-a lasat genunchiul. Era si timpul, mergeam de 9 ore, plus traseul de cu o zi inainte. Am fost “mandra” de el si asa :) Oricum, durerea nu m-a tinut mult, insa am coborat extrem de incet.

O spun cu toata sinceritatea, ceea ce mi-a pus capac si mi-a intins nervii la maxim au fost cei 8-9  km de asfalt prin Cheile Ampoitei. Si culmea, nicio masina nu mergea spre sat. Intrebam diverse persoane unde ne putem caza, ne sunt indicate doua pensiuni la 2 km de locul in care ne aflam… Inutil sa spun ca, din nou, distanta “pana colea” asta am parcurs-o de 3 ori ca sa ajungem la pensiunea Izvorul Muntelui.
Locatia asta nu o recomand nimanui, preturile camerelor sunt prea mari pentru ceea ce ofera. In schimb mancarea a fost buna si multa, doar ca la ei placintele de aduc inainte de supa… geez!

Tura asta si-a avut un farmec aparte. A fost super ca am fost putini, pentru ca am stat impreuna tot timpul; ca traseele au fost usoare dar infernal de lungi (am mers in total 40 km) si am vazut cat ma tine psihicul; ca vremea a fost superba cu tot vantul din platouri; ca oamenii intalniti au fost minunati si aveau slaninuta buna, chiar daca ne-au fugarit cainii din fiecare curte; ca Mihai a deschis poteca prin zapada iar Vasile a avut rabdarea de a sta tot timpul ultimul; ca la 8 dimineata incercam sa integram misterul eticii in IT; ca am invatat, intr-un final, sa fac nod calumea la bocanci.

l.e.: Le multumim mult copilasilor din trascaucorp pentru ajutorul pe care ni l-au dat in tura, dar si pentru cel pe care au incercat sa ni-l dea :)
Si daca ii da cuiva prin cap vreo nazbatie, insist asupra faptul ca, in ciuda cetii, a vantului puternic si a alergarii bezmetice dupa marcaj, nu am fost nicio clipa in pericolul de a ne rataci de tot si sa ramanem p-acolo.