Acum

Am toate motivele sa iubesc toamna.
Anotimpul perfect pentru munte, pentru fotografie, pentru o ciocolata calda in barul cu jazz, pentru o narghilea si o carte buna cand afara ploua, pentru un pahar de vin rosu, rece.

Toamna nu ninge, toamna nu e caldura insuportabila… insa ma bag in pat sub pilota pufoasa si mananc inghetata cu caramel.
Toamna e ziua mai scurta si totusi am mai mult timp pentru viata. Si zambesc, descoper ca de fapt strada pe care merg zilnic e chiar frumoasa.
Pot fi trista, pentru ca na, am astenie si asta face cumva ca totul sa para OK doar pentru ca starea mea are un nume. Sau pot fi in al noualea cer, sa-mi doresc sa ies la plimbare la 12 ziua sau la 3 dimineata; oricum de obicei n-am stare, iar cand e toamna se spune ca tot de la vreme mi se trage.

Am toate motivele sa iubesc toamna, pentru ca este anotimpul perfect oricine sunt, oriunde m-as afla.

Marti, 13

Incapatanata si retine apa (nu, nu grasa)... dar a fost cel mai dulce rottweiler din lume! :(



Muntii Trascau, Cheile Rimetului

Inceput de octombrie, culori, stanca si week-end. Ce-ti mai poti dori pentru a programa un traseu in Apuseni?
Paginile internetului tipa ca vin ploile, apa din Cheile Rimetului cica e rece si te uda pana la brau, o locomotiva se defecteaza in Comarnic si intarzie trenurile cu orele, biletele VSD nu sunt valabile la cuseta… dar noi “nu-i nimic, plecam!”. Mihai a avut ideea unui traseu “subtire de vara” (unii nu au aprobat expresia) pe chei – prin apa, pe brana – pe stanci, deci cam tot ce-ti poti dori de la o sambata de toamna. Si uite-asa, 21 de omuleti cu tot atatea aparate foto de forme variind de la sapuniera la aragaz, am prins sambata asta rasaritul la manastirea de maicute Rimet, in muntii Trascau.
Cativa am plecat din Bucuresti, care pe la cuseta cu cearceafuri cu floricele, care in compartiment neluminat. In Teius ne-am vazut si cu lugojenii si clujenii, la o vorba, biscuiti, poze si muuuulta cafea, pana a venit teleguta sa ne duca in Valea Manastirii.
La cabana manastirii ne-am lasat bagajele si, in general, cam tot ce nu avea voie sa se ude, si am plecat prin Cheile Rimetului, avand ca tinta satul Cheia, Cheile Pravului, cu intoarcere pe Brana Caprelor, o potecuta pe stanca exact pe deasupra Rimetului. Am plecat pe la 10, incaltati in sandale, cu gandul la efort fizic, multe treceri prin raul rece care ne ajungea pana peste genunchi (sau pana la brau in cazul unora), saritori, cabluri, fotografierea peisajului de toamna, distractie si nu in ultimul rand visinata care ma astepta seara la cabana.

Drumul prin chei ne-a luat cam 3 ore; am facut multe pauze din cauza faptului ca pe multe portiuni nu putea trece decat o singura persoana de-odata, altfel riscam sa se rupa si mai rau sarmele alea ajutatoare… si pana trec 20 de oameni, dureaza. Am incercat sa mergem in ritmul fiecaruia, cu multe regrupari cum prindeam un mal putin mai lat sau un cablu mai sanatos infipt in stanca. Nu-i nimic, am avut timp de poze, pana ne revenea culoarea picioarelor de la nuanta “fuchsia” (am aflat de curand cuvantul asta si imi place cum suna) la normal.

Catunul nelocuit Cheia se afla intr-o vale luminoasa si se intinde pana la poteca spre Intregalde si Pravului. Primele case apar chiar la iesirea din chei, numai bune de admirat cat te usuci si schimbi sandalele pentru bocanci. Este un mirific “muzeu al satului” in cadru natural: casute cu acoperis de paie si pamant, bisericuta cu clopotnita ruginita si cele 3 cruci de langa, ce tin loc de cimitir, troita reconditionata, scoala si bancuta de lemn din curte.
Aici am pranzit repejor inainte de plecarea spre cheile Pravului. Traseul nemarcat am reusit sa-l scurtam pe “panta injuraturilor” – cum i-a ramas numele – pe care am coborat-o care pe picioare, care pe rucsac, din copac in copac; si asta numai pentru ca Mihai a fost destul de convingator cand ne-a pacalit ca nu trebuie sa o urcam la intoarcere…
Noroc cu frumusetea padurii galben-portocalie, care te facea sa uiti ca te-ai dus aiurea pe coclauri. Au urmat bolovanii verzi, alunecosi, acoperiti complet de muschi ud, bursucul “zburator in paradisul bursucesc” si in sfarsit cascada Pravului. Admiram, facem poze, ne pregatim psihic pentru urcusul pieptis pe patura groasa de frunze colorate care depasea glezna, Alina culege un saculet de nuci si lasa veveritele nemancate in iarna asta, si pornim spre stanca in pas alergator si raget de cerb.
Inceputul Branei Caprelor a fost la fel de aventuros ca si restul zilei, cu urcus “aiurea-n grohotis” si muscaturi de viespi pentru cei care nu au fost cuminti si s-au dus sa caute poteca.
Pana jos in chei am avut parte numai de stanca, saritori, poteca ingusta cat talpa bocancului meu 36, cabluri, prize doar pentru varful piciorului si iar saritori… superb! Iar ultimul horn a meritat tot efortul… Lung de “x” metri, cablu si prize sanatoase, l-am coborat toti, pe rand, intr-o ora si ceva. De aceea, restul cheilor pana la cabana l-am facut la lumina frontalelor, iar de departe aratam ca niste licurici veseli si topaitori.
Seara ne-am delectat cu ceva mancare calda, ceai si supita facute la primusul lui Radu, visinata si vin de casa. Unii au stat la caldura in sala de mese, fumatorii afara. Nu era foarte racoare (… spun eu, care aveam pe mine un dulap de haine, plus o geaca de iarna sechestrata prin bunavointa lui Cosmin), muuulte stele (in functie de cat si ce bause fiecare), rasete si planuri de Sf. Mihail si Gavril.
Distractia s-a incheiat pentru unii pe la 5 dimineata, asa ca la 7 cand Mihai a dat trezirea, eram chiauna de somn, si nu am auzit decat “… asa ca intr-un sfert de ora e plecarea”. Am decis sa beau cafeaua in liniste, in loc sa alerg la manastire. Ma uit pe poze mai tarziu, nicio problema :)
Intoarcerea acasa… 8 ore pe tren, mancat nuci, conserve si branza cu salam, condus haotic de la gara, descarcat poze, dus si somn de voie. Banuiesc ca asta au facut toti, cu exceptia celui mai “norocos”, care s-a mai ocupat si de scos capusa din picior… asta asa, dupa sufletul omului :)

Cheile Nerei

Week-endul asta am ajuns sa vad Cheile Nerei . In sfarsit!! Era si cazul, de la 1 Mai ma chinui sa gasesc oameni destul de zanateci care sa mearga sau sa conduca mai mult de 1000 km pentru o zi de traseu. Noroc cu colegii de munca :)
Am plecat vineri la 1 de la serviciu, 11 oameni cu trei masini, 3 walkie-talkie si multa vorbarie si bunadispozitie. Nu stiu cum am reusit, dar pana in Sasca Montana am facut fix 13 ore. Dupa cateva opriri in benzinarii, balaurit prin Metro Craiova pentru mancare, apa, suc si whisky, am oprit in Sipotu Nou sa cerem indicatii despre drum pentru ca ne plictisisem de atata du-te vino inutil prin sat. Ce supriza, la 12 noaptea nici carciuma satului, nici discoteca de la caminul cultural (daca exista asa ceva in vagauna aia) nu erau "functionale". Dar am dat de primarie... Usa holului era larg deschisa, data de perete si nici urma de paznic. Am aprins luminile, am incercat sa intram prin birouri, era spooky rau, parca ajunsesem in zona crepusculara. Cum n-am gasit nici macar un caine jumulit care sa ne latre, am dat cu banu’ si soarta ne-a bagat pe un drum forestier amarat. Dupa 16 km facuti in 2 ore, m-am vazut, in sfarsit cu cortul montat in curtea pensiunii. Datorita sacului de dormit imprumutat de la Vio si a afinatei Roxanei (si fata nu s-a zgarcit deloc la alcool), am avut cel mai dulce somn de 3 ore posibil :)
Din inconstienta sau pentru ca nu aveam stare, sambata dimineata la 8.30 am ignorat raceala, febra, alcoolul pe care il aveam inca in sange si ploaia mocaneasca (mi-am luat geaca de ploaie noua si trebuia incercata, nu?) si am plecat pe traseu. Singura, pentru ca Daniel, care imi promisese ca merge cu mine, s-a dat ranit.
Mi-am propus sa merg pana la Lacul Dracului, dar placuta de la cantonul Damian indica 6 ore pana la lac; am vrut sa ma las pagubasa, sa incerc doar sa vad cat mai mult din chei, fara tinta fixa decat ora de intoarcere.
Ploaia s-a oprit pe la 11, asa ca am luat-o la fuga… la propriu. Aveam chef de mai mult efort fizic, poteca ce merge pe langa Nera fiind prea dreapta, fara pante, saritori si alte nebunii. Asa ca am alergat jumatate de traseu la dus, cu opriri doar pentru cateva poze si cam tot drumul la intors. Si pentru ca altcumva nu se putea, doar sunt eu, m-am cam ratacit de vreo 3 ori. Prima data pentru ca nu am fost atenta la marcajul de pe celalalt mal al apei si am urmat o poteca aiurea in loc sa trec Nera. Nu-mi dau seama cat de rece era raul, pentru ca aveam picioarele putin amortite de la ploaia din bocanci. Pe unde am trecut eu, apa mi-a ajuns pana la genunchi. Ar fi fost interesant sa-mi fi suflecat pantalonii, nu sa-i storc pe malul celalalt. Dar sunt sigura ca, la norocul meu, probabil putin mai la stanga apa nu trecea de glezne. In celelalte 2 dati cand am crezut ca m-am dus aiurea, o luasem bine de fapt, dar, din lipsa marcajelor, m-am tot intors din drum sa vad daca nu cumva sunt prin balarii iar. Desi peturile imi confirmau ca nu…
Nu stiu cum au calculat aia 6 ore de la canton Damian pana la lac, mie drumul mi-a luat 4 ore jumate dus-intors. Adevarat e ca am ajuns “langa” Lacul Dracului, la vreo 20 de minute de el, pentru ca nu am gasit marcajul. Pe cuvant, m-am uitat, m-am invartit, am urcat de chiauna o vale care pe harta imi arata ca ar duce la lac, dar nimic, nici picior de cruce albastra. Mai tarziu m-am intalnit pe traseu cu 2 omuleti care stiau drumul si am aflat ca marcajul era in varful unui deal mic, fix locul de la care eu m-am intors pentru ca se facuse prea tarziu. Asta este… praf, pulbere fina! Macar am vazut partea frumoasa a cheilor, traseul a fost suuuuuperb. Iar culorile de toamna si vidra curioasa care mi-a pozat, au dat tot farmecul.
Dupa 9 ore jumate de mers, alergat, cantat, vorbit singura, ma asteptau la pensiune un gratar, ceaiul fierbinte, afinata, Haruki Murakami si sacii de dormit. Cu toata oboseala, la 1 noaptea m-am trezit de durere de picioare si febra. Mi-am gasit colegii in sala de mese jucand carti pe porunci, “killer” mai exact. E simpatic sa vezi baritai oamenii distrandu-se ca la 11 ani. Nu stiu ce le placea mai mult: sa-si faca cu ochiul, sa se auda cantand sau sa vada fetele cum dansau la stalpul de sustinere al camerei :))) Si ca sa fie tacamul complet, Mihai, singurul care dormea cu usa de la camera descuiata (mare greseala), a fost pictat cu inimioare si tinte, “x si zero” in frunte (care dimineata arata a desen tribal), machiat, acoperit cu hartie igienica si cam cu tot ce s-a gasit prin camera, inclusiv un fotoliu. Bietul baiat nu s-a trezit nici de la blitzul aparatului foto, nici de la rasete, galagie, lumina frontalei, doar s-a foit putin la un moment dat si ne-a cerut un foc. Daca are un somn atat de adanc, e clar ca sta bine cu nervii :)) Pacat ca nu ne da pozele…
Excursia s-a incheiat in liniste, cu (prea) multe fotografii pe Dunare, apus superb in Strehaia si luna plina maaaare si rotunda ca o gogoasa glazurata cu inghetata de vanilie.