Copilarie

Melicesti, sau ce a mai ramas din casa strabunicii mele…

In copilarie am mers la Melicesti in fiecare vara si stateam de cand se culegeau fructele, pana cand era gata tuica.

Prima amintire legata de acest loc este strabunica. Statea pe patul din bucatarie cu spatele la geam si torcea. Eram la picioarele ei, intr-o copaita din lemn cu fundul rotund, pe care ea o legana cu picioarele. O vedeam doar ca pe o umbra, dar stiu sigur cum arata: o femeie batrana, vesela, frumoasa, cu parul foarte lung, alb si maini magice care faceau fusul sa se invarta in aer.

Pe atunci totul pentru mine era simplu...
Diminetile incepeau invariabil cu sor-mea, chiauna de somn, aruncand cu ce avea la indemana dupa gainile care cotcodaceau de pe la ora 7. Apoi un ceai de tei, fiert pana devenea rosu, in care strabunica ne punea cam 2 linguri de zahar (de atunci nu mai beau ceaiul indulcit…), cu paine prajita pe soba si branza foarte sarata.
Cat era ziua de lunga eu si verisoara mea ne jucam. Luam pernele bune din casa (tesute de strabunica), cate un celofan, si ne dadeam pe iarba din varful ceaierului (un deal mare din fundul gradinii) pana aproape de curte. Inainte sa pornim la vale, ne agatam de crengile unui cires negru si mancam fructe. Cu tot cu pernele alea, seara aveam vanatai si zgarieturi din cap pana-n picioare si, e clar, nu mai puteam sta decat in picioare sau pe burta.
Cateodata ne “inarmam” cu bete, mere si paine si plecam pe coclauri, pe rape si prin padure sau saream parleazuri din curte in curte pana in capatul celalalt al satului la casa strabunicului. Nu interesa pe nimeni daca am mancat destul, daca ne-am imbracat bine, sau ce faceam cand ne prindea ploaia…
In fiecare zi coboram “in drum” de cateva ori si beam apa din papuc: era o fantana din care scoteam apa rece si buna, cu o prajina cu capatul in forma de sabot; "ne adapam" numai de dragul de a mai scoate o data si inca o data apa. O nebunie…
Serile… serile erau cele mai frumoase. Se strangea tot familionul, respectiv cam un sfert de sat, si ne jucam, “supravegheati” atent de pe o bancuta din lemn de strabunica. Erau oameni de toate varstele, frati, veri, cumnati, parinti, care inca mai stiau ce-i aia “pititea”, “un-doi-trei la perete stop”, “cat e ceasul imparate?”, “tara-tara vrem ostasi”… oameni care radeau. S-a intamplat ca sor-mea sa statea ascunsa 2-3 jocuri in butoiul pentru tuica pentru ca toti am uitat de ea, sau o verisoara sa cada in tufa cu urzici si sa se planga o noapte intreaga de basici. Dar din nou, pe cine interesa, viata era frumosa…

Ultima amintire pe care o am cu acea casa, este din aprilie anul asta, cand am fost sa fac cateva poze. O casa darapanata, un zarzar uscat si bancuta de lemn de sub el, bucataria de vara, atelierul si butoiul de tuica; o curte pustie, care mai poarta, inca, imaginea clara a strabunicii, o femeie batrana, vesela, frumoasa, cu parul foarte lung, alb si maini magice care faceau fusul sa se invarta in aer.

4 comentarii:

  1. citisem acum cateva zile un articol interesant legat de faptul ca prichindeii din ziua de azi nu mai au parte de asemenea copilarii... everything is changing

    RăspundețiȘtergere
  2. nu incetezi sa ma surprinzi....cate "cata" mai exista?!:)

    RăspundețiȘtergere
  3. doar o singura "Cata", cu memorie.. "selectiva" :)

    RăspundețiȘtergere
  4. strabunica ne punea cate 5 lingurite de zahar in ceai, nu doar 2 linguri....
    restul amintirilor......acolo am invatat sa merg in picioare, intre bancuta de lemn de sub corcodus si treptele din piatra de moara de la cerdac.

    RăspundețiȘtergere