Concediu: ghid complet despre cum sa fugi de ploaie si sa dai din munte-n munte

Pe 3000 de km, atat s-a intins concediul de anul asta. 3000 de km de condus cu ambreiaj; slava Domnului ca nu eu am suferit. De ce atat? Pe langa faptul ca nu am avut rabdare sa stam locului nici cat o mata-n coada (eu nu inteleg expresia, poate mi-o explica cineva), ne-a fugarit ploaia. Desi de cateva luni aveam in plan 4 zile de creasta Fagarasului si cateva de Retezat, nu puteam sa-mi aleg 2 saptamani mai urate pentru muntii astia doi. Doar astia doi...
Dar pentru ca acesta e un jurnal de concediu, sa bat campii pe scurt ca-i mult de zis.

Sambata dimineata trezirea la 3 si plecam spre Faget sa depun una bucata tata la tara. Ups, la oras, ca Fagetul e oras, asa cum Fagetel e orasel. Are si canalizare, dar doar pe dreapta. Cu una mai mult decat in unele zone de la marginea Bucurestiului. Si locuitorii se supara cand le spui ca firma de curierat pt Bucuresti.... uf, fuga de idei! 
In acelasi timp in Bucegi (soare, cald, frumos) se desfasura o tura pe care imi doream demult sa o fac. Dar tot ajung odata; sper ca nu iar iarna pe viscol.

Aaaanyway, il culegem pe Stelica din Sebes, unde ne astepta de 2 ore. Pai na, eu i-am zis sa fie la 11, dar Vasile nuuu, ca el ajunge la 9. Bineinteles ca am ajuns la 11.30, valea Oltului fiind un calvar din cauza reparatiilor la primul viaduct. Nu stiu cum se face ca tot timpul iese dupa cum zic eu. Si am si noroc, dar asta-i alta poveste :)
Pe la 1 ajungem in Faget (ala din jud Timis, nu Cluj, sa nu creem confuzii), si inca extrem de chiaunita cum eram (la terasa de sub avion era inchis, pentru prima data de cand ma stiu, si n-am putut bea nicio cafea) ne apucam de gratar. Sau mai bine zis eu ma plang ca mi-e somn, iar baietii muncesc la cel mai bun gratar din lume si cartofi prajiti la disc. Pe la 5 ne suna o fata de pe carpati.org sa ne livreze un nou participant la tura (pe Stefan - tesla pe carpati.org), iar noi, bucurosi de lume noua, i-l pasam la randul nostru lui Cosmin, sa vina amandoi cu Lupo. Si uite asa, din prima zi de concediu incepe hoasul. Macar acum in loc de 3 suntem 5. Mai multe pareri, mai putine opinii ;)  

FAGARAS:
prima zi: Sebesul de Sus - cab Suru: TR 4 ore
a doua zi: cab Suru - Sebesul de Sus: TR x ore (am uitat)
Loc de innoptat: cabana/refugiul Suru: este reconstruita dar se mai lucreaza inca la ea, bine izolata, cald, 25 lei patul. Se servesc tuica, ceai si cafea (parca)

A doua dimineata de concediu, a doua trezire la 3. Din cauza oboselii ficatul meu cedeaza, si ma ia cu rau de nu ma vad.Trebuia sa urcam in Fagaras si aveam drum lung de facut pana in Sebesul de Sus. Cosmin isi lasa masina la Sambata (unde trebuia sa coboram), de unde il ia Vasile si-l aduce la punctul de intrare in traseu. Dar ce zic eu intrare in traseu, ca pana acolo avea de asteptat aproape 2 ore pana ne-am strans toti. Eu cu Stelica nimerim sa ne postam fix in fata bisericii, la umbra. Intindem izoprenele si ascultam slujba. Fara intentie. Aproape de finalul ei apare si familia de cersetori; tigani, evident. Mama, fiica, puradelu' si bunica. Trec pe langa noi masurandu-ne din cap pana-n bagaje plini de ciuda: ocupasem singurul loc cu umbra, cel mai aproape de iesirea din curtea bisericii. A mai aparut si o familie de tarani (fara sens peiorativ) cu caruta plina de branza si smantana, dar nu ne-au avut treaba. Ei vroiau sa vanda, iar "caldura" aia de 10 grade nu-i impiedica. Iese si un mos afara din casa de care ne sprijineam. Ne povesteste cu parere de rau ca el nu mai poate merge la biserica deoarece ii vine rau de la miros, apoi ne intreaba daca suntem nemti. Oook, desi vorbisem in romana pana atunci, il raspundem politicos (adica fara cascat ochii si ras) ca nu, ci suntem din Bucuresti si Cluj. Analizeaza putin, plin de luare-aminte se intereseaza ce mai e nou pe la capitala; si cum nimic interesant nu am avut de zis, gaseste de cuviinta sa se scuze ca nu e la biserica, lui ii e rau de la miros. Dar noi de unde suntem?
In sfarit, slujba se termina, incep pomelnicele, ies oamenii din biserica, eu ma rog sa nu ne aduca de pomana. Vin in sfarsit si Vasile, Cosmin si Stefan, ne echipam si pornim plini de avant. Soseaua era dreapta.

Jos era soare si frumos, dar creasta era in negura. Dar noi nu si nu, Batman Batman, sa urcam, poate iesim din nori. Cosmin o tinea pe-a lui cu muntii Vrancei, noi nici n-auzeam. Eu pentru ca planuisem de prea mult timp traseul, Vasile isi dorea sa vada Fagarasul, iar Stelica si Stefan sunt bezmetici :)
Am ales pentru urcat varianta pe triunghi rosu prin padure (stanga la primul pod cum iesi din sat - sau o fi si asta oras?), nu pe drumul forestier. Ajunsi la Suru, facem o pauza de mancare si ceai. Eu ma duc in refugiu (arata mai mult a cabana, e foarte frumos) sa ma schimb de hainele transpirate si ma loveste caldura. Ma uit pe geam,  numai ceata si negura: cand vedeam 3 brazi, cand unul, cand saua Suru. Stelica insista sa continuam, poate trecem de nori, dar eu deja ochisem patul in care ma bagam la noapte. Facem planuri la o slaninuta cu ceapa. Eu la branza topita ca inca imi era rau. Ce sa facem, unde sa mergem, stam pe picior de plecare pana vine o fereastra de soare si continuam, cat e patul sus in refugiu? Ultima intrebare o puneam eu.
Si stam, si dam telefoane, si ne uitam pe net. Degeaaaaba astepta bietul Stelica "fereastra" (mama lui de oblon!), ca nu veni. Ba mai mult, de cate ori suna sa intrebe de meteoblue, devenea din ce in ce mai trist dupa ce inchidea. A ramas sa cugetam adanc la variante pana dimineata. Eu adorm pe la 8 fara, terminata mai mult de rau decat de efort, desi si rucsacul m-a secat. Stiu ca era cel mai usor, dar cum demult am evitat sa mai merg cu greutate (din cauza genunchiului), m-am dezobisnuit.

Dimineata prind forte noi, totul imi pare mai roz. Mai putin norul ala mare de deasupra Fagarasului. Ala tot negru era. Totusi ne trezim convinsi ca plecam in sus, pentru ca mai aveam doar o ora pana in saua Suru si, deci, pana in creasta. Toti suntem plini de avant muncitoresc mai putin Cosmin, care mai mai ca pleaca singur de vale. Ca mergem degeaba, nu vedem nimic spectaculos. Da, dar poate isi revine, poate trecem de nori, poate maine e mai frumos. Un ultim telefon dat de Stelica il convinge ca nu mai vrea nici el sa urce si ne hotaram la Retezat.
Jos in sat aceeasi polologhie, eu cu Stelica in fata bisericii, Vasile in duce pe Cosmin si Stefan in Sambata sa-si recupereze masina, batranul simpatic ne intreaba de unde suntem. Am pastrat doar Bucurestiul ca resedinta, Clujul era prea mult de retinut pentru batranel. De cateva ori ne-a adus mere din gradina lui, pentru ca "pomana data calatorului e cea mai buna". Noi "bogdaproste!", el "da' de unde sunteti voi, acum urcati? Aaa, ati fost deja sus..." Si tot asa pana ne-am umplut o plasa de mere.

RETEZAT:
prima zi: poiana Pelegii - lacul Bucura (CR, BA 1,5h) - lacuri (Ana, Miorica, Florica) - saua Judele (PR 2h) - creasta - Vf Slaveiu - Pintenul Slaveiului (PG foarte rar, nemarcat 2h) -  lacul Bucura (PG, TR, CA 1h)
a doua zi: lacul Bucura - poiana Pelegii (CR, BA 1,5h) 
Loc de innoptat: poiana Pelegii si lacul Bucura. Vantul bate extrem de tare, si in functie de cantitatea de ghinion pe care o ai, locurile de cort imprejmuite deja cu zid inalt de pietre s-au terminat, sau tocmai se ocupa ultimul. Eu am pus singura jumate de zid.

Ne regrupam la benzinaria de la giratoriul drumurilor valea Oltului - Fagaras - Sibiu, bem cafea, ciugulim ceva chipsuri si pornim spre Hateg. Si cum calatorului ii sta bine cu drumul, noua ne-a stat si mai bine cu o pizza inainte de a pleca spre Gura Apei. Buna pizza, cum n-am mancat prin Bucuresti si a meritat camparea pe intuneric la poiana Pelegii. Dar ce drum e de la Gupa Apei la poiana Pelegii.... Sa spunem ca am urcat la timp, pentru ca a doua zi a trecut un camion l-a rupt de tot. ORIBIL!!! Il tin asa sa nu vina mai multi tarani?? Aia au "gipane" (albe), iar poiana mi se pare prea sus pentru ei. Da-le fraierilor valea Cerbului, nu Retezat. Si sa repare naibii drumul asta. Si tot apropo de drum: acum cateva luni ma intreaba cineva ce traseu sa faca in Retezat, ca pleaca acolo in cateva ore. Imi spune ca vrea sa doarma la Bucura, sa vada Peleaga, etc. Il sfatuiesc pe unde sa urce mai scurt, sa aiba timp, ii spun marcaje, timpi de traseu. Atunci, pe loc, las treaba pe care o faceam, sa ajut omu' ca in cateva ore pleaca. Acum, inainte de concediu, ii las un mesaj pe mess, urgent, de genul "maine (maine, nu acum, zi-mi acum) plec, zi-mi te rog daca ai fost la poiana Pelegii cum e drumul bla bla". Vroiam si eu sa stiu, oricum tot pe acolo ma duceam, dar sa nu am surprize. O plimbare cu vaca si-o mie de puncte cui banuieste daca am primit raspuns sau nu. Nici atunci, nici macar acum un simplu "da bai, am fost, nu am intrat pe mess, n-am vazut, nu stiu io d-astea". Whatever...

Prima seara campam in poiana Pelegii; baietii dovedesc o sticla de vin luata de la crama Tohani, care ii loveste in moalele capului. Ca orice lucru romanesc, nu de bun, ci de pastilat ce era. Pacat, inca un lucru calumea care s-a dus naibii. A doua zi, dupa un mic, mic dejun si multa durere de cap, urcam spre locul de campare in care, speram noi, o sa stam ceva. Drumul pana la Bucura e frumos, dar pana nu ajungi la lac, nu-ti dai seama ce vreme e acolo sus, mai ales pe Peleaga. Totul pare senin, viata e frumoasa, apoi ajung in caldarea lacului. E acoperita de nor, varfurile din jur nu se vad deloc, vantul bate ceva de speriat si nu stii daca sta sa ploua sau lumea sa se sfarseasca. Iar tu nu te uiti decat dupa un zid dupa care sa-ti pui cortul. Tu, ca eu am profitat de momentul primei intalniri cu Bucura, si mi-am construit singura zidul. Cum Vasile punea (arunca) fara nicio logica pietre mici apoi pietre mari, apoi strambe, apoi altele mici, apoi drepte etc, am preferat sa trec eu la construit si pe el sa-l trimit la gatit pranzul. Nu de alta, dar nici macar el nu a vrut sa dormim cu capul spre partea construita de el, existand riscul sa ne pice bolovani in cap. In plus, eu m-am "descurcat" de bolovani, luand d-aia care stateau degeaba pe la alte ziduri :))) Dar mancarea a iesit bestiala: o combinatie de piure cu conserva de carne de porc, aruncate direct in castronul incalzit pe primus, sa se amestece bine gusturile si grasimile. Buuuun! 

Dupa masa purcedem catre un mic circuit, spre saua Judele, si de acolo stanga pe creasta nemarcata pana in saua ce intersecteaza marcajele triunghi rosu si cruce albastra. Se zareste pe alocuri un punct galben amarat, dar nu trebuie pusa baza in el. Nici momai nu prea sunt. Insa drumul e bestial, a stiut Stelica pe unde sa ne care. Nu e greu, doar o singura saritoare ar putea pune probleme unora cu picioare scurte, dar privelistea merita. Nu trebuie mers 'nspe mii de ore ca sa vezi ceva asa frumos: lacuri, stanci, pietre si multe, multe marmote. Din nou Retezatul mi s-a arata o bijuterie de munte. Si in sfarsit vedeam soarele, desi Peleaga era sub nori grosi. Ah da, ajunsi la cort nu trec 10 minute si incepe ploaia, ca na, tot fugisem noi de ea vreo 200 de km. Cortul meu Nootka Solo ma face din nou mandra de el; din pacate cel al lui Vasile, in care stateau Cosmin, Stelica si bagajele noastre, cedeaza inca de la primii stropi, si se umple de apa. Dupa rapaiala baietii se duc sa "rezerve" un pat in refugiu, iar noi ne bagam la somn pentru ca venise o ceata groasa de nu-ti vedeai palma pana nu te loveau cu ea in ochi.
Dimineata trezirea devreme cu gandul la Portile Inchise. Da' de unde, Peleaga tot nu o vedeam de nori, baietii nu mai vroiau sa-i prinda inca o ploaie in cortul minune al lui Vasile; si pe buna dreptate. Asa ca, in cea mai mare viteza, luam decizia sa plecam in Hateg, sa gasim un internet cafe si sa ne uitam singuri pe meteoblue - cata (anti)reclama fac site-ului, nu ca ar avea nevoie - la mersul norilor. Da, si sa mai mancam o pizza. Exceptie face Stefan, care inca nu iesise din cort, nehotarat daca sa ne mai insoteasca in fuga noastra de nori sau sa ramana sa faca singur Retezatul. Oleaca a lipsit sa nu vina negura peste Bucura, si se decide si el, catinel, sa stranga catrafusele. Dar ne-am obisnuuit deja cu ritmul lui, asa ca asteptam cuminti sa fie si el gata.

Pizza - bifat; internet cafe (1 leu ora... nu-i de mirare ca toti kinderii din Hateg erau la counter strike) - bifat; nori - bifat. Rezultatul: in Rodnei si Vrancei (Cosmin inca mai spera sa ajunga p-acolo, cica e foarte frumos) sunt sub soare, iar meridionalii nu aveau nicio sansa de castig. In parcarea unui supermarket luam decizia sa abordam Vrancei, Vasile evident nemultumit, dar fara sa se bage in decizia noastra. Ce zicea Cosmin era logic, in muntii inalti sansa de ploaie e mult mai mare. Dar ceilalti baieti vroiau sa urce la peste 2000 de metri, iar eu eram destul de obosita incat sa nu-mi pese. Cu toate astea, la nici 15 minute de la plecare, ne sucim si pornim spre Rodnei.

RODNEI:
prima zi: Borsa - cabana meteo - vf Pietrosul Rodnei ( BA 3h) - lacuri - Tarnita la Cruce (nemarcat 3h) - loc de campare, cred ca saua Putredu (BR 25 min)
a doua zi: campare - La Carti - saua Gargalau (BR 3h) - cascada Cailor (BA apoi TR 2h parca) - Borsa (drum forestier, BA 1h)
In drum spre Borsa le propun baietilor ideea de a urca din pasul Stref, ca sa facem intreaga creasta, cu campare la Tarnita la Cruce. Dar cum acest traseu nu trece prin vf. Pietrosu, ideea mi-este ignorata. Ba mai mult, confundata (cum imi era dat sa aflu a doua zi) cu ideea de a ocoli toate varfurile crestei. Anyway... am ajuns in oras pe la 22.30 si ne-am cazat la prima pensiune pe care o gasim. Un "hotel" de 2 stele cu personal simpatic, chiar la intrare in Borsa, pe dreapta (venind dinspre Viseu, imediat dupa o cale ferata). Dus fierbinte, mancare, harta, trasee si somn in pat; si perne maaaari!
A doua zi, dupa un mic dejun copios, urcam cu masinile cat putem pe drumul forestier spre cabana meteo. Numa' ce ne punem rucsacii in spate, incepem urcusul catinel, cu muschii inca incordati de la efortul depus zilele precedente, ca apare un Mitsubishi ceva offroad (nu ma pricep) la care Stelica face autostopul. Dezorientat, soferul opreste, si eu cu Cosmin ne suim in spate repejor, sa nu se razgandeasca omu'. Si uite asa am "urcat" la cabana meteo din Rodnei cu o bestie de masina absolut dementiala - omuletul a mers doar cu tractiune spate, nici nu s-a chinuit sa cupleze 4x4.
Ii asteptam si pe amaratii ramasi pe jos, facem un ceai fierbinte, aflam ca dimineata pica bruma si pornim spre varful Pietrosul Rodnei. Accesul este usor, se face pe o poteca ce urca lin in multe serpentine. Ritmul l-am impus eu, extrem de incet dar fara pauze, ritm pe care am incercat sa-l mentin pe intreaga zi. De la cabana meteo la varf am facut o ora.

Aici am mancat mai sanatos de pranz si se ia hotararea sa ocolim Buhaescu Mare, Mic si Rebra, abordand o poteca ce coboara din saua de dupa vf Pietrosu prin stanga acestor varfuri. Singura parte buna in toata povestea asta au fost lacurile la care am ajuns, un loc de o frumusete rara prin muntii nostri. Atat. In rest am injurat in gand stufarisul si mlastinile de care ne tot impotmoleam pana la iesirea in creasta. 3 ore am ocolit pana la aceste varfuri si nu pot sa spun cat de ciuda putea sa-mi fie ca nu am urmat creasta. Da, eram obositi, dar in ritmul meu foarte incet dar constant, puteam face traseul. Bineinteles ca am ajuns prea devreme la locul de campare propus, asa ca am plecat spre urmatorul, o sa intre Tarnita la Cruce si La Carti. In acest loc ne intalnim cu doi omuleti foarte velesi, la vreo 55 de anisori (fiecare), care erau in munti de ceva zile, si aveau de gand sa faca intreaga creasta. Facem schimb de cunostinte depre ora solara dupa care se ghidau ei la varsta pensionarii, ritmul biologic, paste cu branza de burduf d-aia iuteeeee,  ceai de bujori de munte si o minunatie de "primus" nemtesc pe baza de benzina. Eu ma bag in sacul de dormit pentru ca ma loveste frigul si ma mai trezesc a doua zi pe la 8. Omuletii erau deja treji, cu bagajele stranse si ne dam intalnire la urmatorul loc de dormit, in saua Gargalau. Ei pleaca, noi mancam, bem ceai si stam. Vreo 2 ore si ceva, pana e gata si Stefan. Macar am facut plaja, am jucat turca in gand si am revazut de cateva ori posibilitatile de traseu pana la Gargalau.

In sfarsit, pe la 11 si ceva plecam in traseu, unul de 6 ore (teoretic). Deci timp aveam. Poteca urmata de noi a ocolit varfurile, am mentiun un mers la fel de incet si fara pauze prea multe. Ii prindem din urma pe colegii nostri de campare care intre timp refaceau poteca prin jnepenis folosind o maceta. Luam pranzul in saua Laptelui (cred ca ea era) si nu stiu cum facem ca ajungem in saua Gargalau in 3 ore si cateva minute. Era foarte devreme si nu ne puteam hotari ce sa facem. Cosmin ne anunta ca nu mai are de mancare pentru inca 2 zile si el trebuie sa coboare de acolo. Numaram si noi feliile de paine si ne dam seama ca iar am ramas fara. Se repeta povestea din Retezat. Asa ca mai savuram ceva vreme peisajul pana cei doi omuleti ne ajung din urma, si ii anuntam ca noi pornim spre cascada Cailor. Ne-au oferit o paine, dar nu ne-ar fi ajuns nici pe o masea la 5 persoane. In schimb mi-au donat punga lor de ceai din bujori de munte si muguri de ienupar.


Asa am pornit in jos spre cascada Cailor si apoi Borsa. Nu recomand nimanui acest traseu, mai bine ia telescaunul. Coborarea la cascada e infernala, ceva asa de abrupt eu nu am vazut niciodata; la cascada dai numai de tarani si copii needucati care nu stiu decat sa alerge de colo-colo si sa urle ca descreieratii; si colac peste pupaza, pana la Borsa urmeaza un drum forstier plictisitor si plin de noroi, fosta poteca stricata de taietorii de lemne. A, si totul in jur este defrisat. Nu seamana cu nimic din ce am vazut anul trecut, parca fac mall acolo.
Cu chiu cu vai am gasit 2 camere in Borsa, din fericire chiar vizavi de o carciuma. Baietii si-au luat berea mult visata, eu rosii cu branza :)) Din Retezat salivam la branza proaspata, si acum in sfarsit aveam in poala o farfurie de plastic cu rosii delicioase taiate anapoda si o felie maaaare de urda. Este inutil de explicat acum ospatul de care aveam parte si care a costat doar 6 lei, cert e ca la restaurantul unde au mancat ceilalti, mie mi-a mai trebuit doar o cafea. In continuare visam la mancarea de la carciuma, de aceea dimineata am reluat festinul.

Din pacate parasim si meleagurile astea, cu tinta Piatra Neamt si mare. Calimanii nu ne-au imbiat, nu stiu de ce; poate pentru ca ne ajunsesera atatea conserve, slanina si supe la plic. Am vrut noi sa ne plimbam mult mai mult, sa vedem niste drumuri indicate de tatal lui Cosmin. Dar ne grabeam sa ajungem in Piatra devreme, pentru ca aveam de recuperat cheile de la casa de la niste vecini, si nu puteam suna la usa oamenilor prea tarziu in noapte. Asa ca am vizitat doar Cacica. E simpatic locul, dar foooooarte plin. Nu am vazut vreodata atata lume la un loc, cum era in bazinul cu apa sarata. Parca erau aruncati din avion unii peste altii si nu inteleg cum se suportau.
Il lasam pe Stefan la gara din Suceava pentru ca el nu mai avea concediu, iar din Piatra nu avea tren decat pe la 3 dimineata. Seara mancam ceva la bunicii lui Vasile si iar ne bucuram de dus fierbinte si odihna. Am abandonat ideea Ceahlaului, Hasmas si ne-am indreptat spre mare.

VAMA VECHE:
Aici dam de Vlad si Maddie, cu care petrecem mai mult zile de plaja decat mi-as fi dorit. Nu, nu ca nu as fi vrut sa stau cu ei, ci nu as fi vrut sa stau atat la mare. Planul de a merge in Bucegi toti patru ne-a fost incurcat de un bolovan din apa, care a stat in calea fericrii lui Vasile si i-a rupt un deget. Asa ca leneveala maxima pana vineri, citit, soare, nisip, muzica proasta (da, singurele 2 terase care-mi placea acum nu mai existau). de ce pana vineri? Pentru ca a venit ploaia, normal. Eu si Vasile ne saturasem deja de atata apa venita de unde nu trebuie si am plecat spre Faget sa recuperam una bucata tata. Deja ma simteam ca intr-un roman de Rebreanu. Dar cum tata s-a razgandit si a ramas pe pozitii, nu am vazut nici Transalpina, nu am mai facut niciun grata in curte si urmatoarele 4 zile am stat acasa, continuand leneveala.

THE END... or not
Nu-mi amintesc alte intamplari din aceste 2 saptamani de alergat si nu pot spune ca mi-a displacut sa ma tot misc. Am ramas, insa, cu un mic gust amar ca nu am terminat Rodnei, ca nu am urcat nici macar pana la 12 Apostoli in Calimani si parca, parca as fi vazut Vrancei. Dar n-au intrat zilele in sac si poate voi face toate astea inainte sa traiesc si eu dupa ora solara.




Vanturarita, banturarita!

Traseu (timpii facuti de noi sunt si cei de pe marcaje):  
Prima zi: 
– punct albastru: schitul Pahomie – saua Stevioara – Vf Vanturarita 4h
– punct rosu: vf. Vanturarita – Curmatura din Oale 4h
– punct galben: Curmatura din Oale – Curmatura Comarnice 1h  
– triunghi rosu, banda albastra: Curmatura Comarnice – Cabana Cheia 1h  
A doua zi: triunghi albastru: Cabana Cheia – Cheile Cheii – Brana Caprelor – schitul Pahomie 4+h 


Pentru prima zi, surse de apa sunt doar la schitul Pahomie si putin inainte de curmatura Comarnice.
______________________________________________________________________________


Fiecare dintre noi traim subiectiv fiecare clipa, fiecare minut, ora, zi. Si nu exista exceptie, nici chiar atunci cand 14 omuleti petrec cele cateva ore in creasta de munte, in soare puternic si fara pic de apa. Am auzit diverse despre traseul de week-endul asta: ca seamana cu sudica din Crai, ba aia e mai usoara; ca e enervant, ba e frumos tare; ca e greu, ba e usor; e solicitant, dar doar din cauza ca nu exista poteca. Intr-adevar, traseul din vf. Vanturarita pana in curmatura din Oale este exact asa, nu te poti hotari asupra unui singur atribut. Pe de o parte lipsa cu desavarsire a potecii poate deveni exasperanta, urcusurile si coborasurile dese te termina nervos dupa cateva ore; marcajul se vede clar, dar trebuie sa nimeresti directia de coborare din varf. Dar cand privesti in zare, nu poti sa nu te bucuri de frumusetea si mai ales de salbaticia acestui masiv. Ma gandesc acum ca degeaba descriu traseul pas cu pas, pentru ca in cativa ani nu cred ca o sa mai treaca cineva p-aici, fara ghid. Eh... pentru bezmetici ca noi, o sa incerc, totusi, sa dau cateva indicatii, cine stie pe cine ajuta.

Drumul pana la schitul Pahomie este infernal, nici o Dacie nu as baga p-acolo fara sa ma doara inima. Un fel de drum forestier, presarat cu gropi, bolovani si danburi de pamant tare - unul dintre ele ne-a si spart toba, yey! Noi am parcat la vreo 2 km de schit, pentru ca nu mai puteam continua in stilul si zgomotul ala, si de acolo ne-a luat Adi. Traseul pe punct albastru incepe chiar deasupra schitului, si urca abrupt si continuu  prin padure pana in saua Stevioara si apoi prin gol alpin pana pe vf Vanturarita, timp de 3-4 ore. Nu e loc de popas, nimic, doar panta de-a dreptul in sus si poteca putin vizibila. Am facut totusi multe opriri, pentru ca unii dintre noi ne miscam oleaca mai greu. Mie imi era foarte rau de la ficat (sa nu mai pun la socoteala ca mancasem o omleta cu slanina), dar Nicoleta a fost extraordinara cu descantecele de deochi, pentru ca a reusit sa ma puna pe picioare si m-am putut bucura de priveliste. Ori ea, ori colebilul si-au facut treaba :)

La iesirea din padure am gasit o stana, unde cei doi ciobani ne-au asigurat ca putin dupa varf gasim o sursa de apa. La acea ora mai aveam vreo jumatate de litru doar. Din pacate cred ca si-au batut joc de noi, sau cei 28 de ochi ai nostri au nevoie de ochelari... nu am gasit absolut niciun izvor. Din Vanturarita se poate vedea toata creasta ce urmeaza a fi parcursa, fara sa ai vreo surpriza, ca in Crai, ca dupa varful ala urmeaza alte 'nspe la care nu te astepti. 1-0 pentru Vanturarita la faza asta :)
Dupa poze, dulciuri si penultimele picaturi de apa din sticle si bidoane (facuseram doar 4 ore din traseu!), incepem cu adevarat aventura. Coborarea se face pe partea dreapta (cum stai cu spatele la Buila si cu fata la drumul ce urmeaza a fi parcurs). Se coboara muuuuuult prin tunel de jnepenis si alte balarii, pentru ca apoi, dupa o ora si catarare serioasa, sa ajungi in Vanturarita Doi (nume scris cu vopsea rosie pe piatra) sau Vioreanu, cum ii zice pe unele harti.
Se poate sa mai fie un varfulet intre ele, pe care l-am uitat. M-a lasat oleaca memoria, dupa cazatura pe care am tras-o. Norocul meu a fost ca panta era foarte abrupta, si practic am alunecat la vale pe rucsac. Sa ma invat minte sa nu mai descatar cu spatele la stanca...

Dupa ce i-am asteptat pe Vasile (care s-a intors pana pe Vanturarita sa-si caute batul pierdut) si pe Mihai (care in sfarsit a schimbat sandalele pe bocanci), am coborat din acest varf pe partea dreapta. Poteca nu se distinge, de fapt nici nu exista; se merge pe si printre jnepeni, iar marcajul se zareste tot dupa o coborare abrupta prin multa vegetatie. Tot pe portiunea asta s-a pierdut mult timp la un perete aproape orizontal de cativa metri buni, pe care l-am coborat pe rand, incet, tinandu-ne de jnepeni. Trecand cu bine si acest hop – ca altceva n-ai ce face – urcam si iar coboram, avand in stanga muntele si-n dreapta haul. Undeva acolo jos se zareste drumul forestier ce duce la Cheia.
Dupa cateva minute am dat de un horn, imposibil de coborat fara rapel. De aceea l-am ocolit prin dreapta, mergand in lateral spre stanga, la limita jnepenilor si tinandu-ne bine de ei. Punctul rosu se vede mare, undeva jos, pe bolovani imensi (ca aceia din Parang). "Poteca" serpuieste cumva inapoi fata de directia de mers si sarind din bolovan in bolovan, ocolim 1-2 varfulete mai mici, depasim grohotisul, si ajungem intr-o poienita. Speram noi sa fie Curmatura din Oale...
Da' de unde! Continuam urcusul spre dreapta si dupa ceva padure pierdem marcajul intr-o poiana destul de larga, cu ceva grohotis. Apropo, de vreo 3 ore nu mai aveam pic de apa!
In mijlocul poienii, o momaie, hodoronc-tronc, iar marcaj ioc. Imi aduc aminte de un jurnal citit intr-un blog, in care autorul (Ioan Stoenica) spunea ca atunci cand ti-e lumea mai draga si ti s-a urat de atata creasta, marcajul urca brusc pe peretele din dreapta. Si exact acolo ne aflam noi. Ne uitam dupa punctul rosu prin padure, si il gasim in ultimul loc in care ne-am fi gandit: undeva sus, sus de tot. Daca traseul a fost vreodata p-acolo (si a fost, doar e marcat, doh!), inteleg de ce nu se mai reface. Este, intr-adevar, foarte dificil de amenajat. Cu toate astea, un cablu daca era pus acolo ne facea viata mult mai roz; acum n-ai ce face decat sa speri ca iarba de care te tii nu se rupe cu tine si nu te duci cativa metri in bolovanis. Sa te intorci nu ai cum, clar. Eu care am un metru si-un stilou, m-am catarat mai mult in genunchi. Si dupa aceasta... saritoare, sa-i zicem, drumul urmeaza de-a dreptul muchia stancilor. E mult mai ingust decat portiunile cele mai nasoale din Craiul sudic. A fost primul moment in care am simtit ca nu ma pot ridica in 2 picioare. De-o parte si de alta se intindeau vai impadurite, alcatuind o priveliste de-ti taie respiratia. Ori asta, ori vantul puternic... Nu am frica de inaltime, nu am ameteli de genul, dar probabil din cauza oboselii fizice, dar mai ales psihice, nu mi-am mai putut controla emotiile si am mers mai mult pe vine, infigandu-mi degetele in pamant si stanca :)
Dupa taraiala peste aceste ultime varfuri, am coborat spre padure, de data asta pe fata dreapta a muntelui. Ocolim un varfulet inverzit, si ajungem in sfarsit in Curmatura din Oale. De aici indicatorul arata o ora pana in curmatura Comarnice si, calculam noi, 2 pana la cabana Cheia. Spre bucuria noastra, dupa 6 ore de sete crunta, intalnim un mic paraias si reusim sa ne punem pe picioare. 
Urmeaza poate cea mai faina coborare din cate am intalnit vreodata! Da, serpuieste si ocoleste ca naiba de mult, dar e lina si nu-ti solicita deloc genunchii. Pare interminabila, dar odata ajuns la cabana, nu-ti tremura picioarele de efort. E chiar relaxanta.

La cabana Cheia eram asteptati cu mancare, bere, si chiar o masa rezervata. Este nemaipomenit cat s-a schimbat locul asta in 2 ani!!! Arata ca un mic parc, peste tot sunt banci si mese de lemn, focul de tabara arde la loc de cinste in mijloc, gratarul si discul sunt tot acolo :) Iar oamenii, oamenii sunt cum nu se poate mai faini. De la cabanieri la turisti. Nu urla muzica din masini, nu se face galagie, nu nimic. John ne-a servit o mare oala cu fasole, gatita de el, apoi cartofi prajiti cu usturoi si ceafa de porc facute pe disc, tuica din partea casei, bere rece si multe povestiri haioase. Totul a fost delicios, insa pe la 9 jumate m-a palit somnul si mai ales frigul, asa ca am bagat somn pana dimineata - cu intreruperile de rigoare sa-i bodoganesc pe aia care sforaiau.

Dimineata Mihai ne-a scutit de trezirea cu noaptea-n cap si am lenevit pana la 8. Micul dejun a fost la fel de copios ca si cina si la fel de bun. La 10 am reusit sa ne urnim in traseu. Am pornit prin cheile Cheii, apoi am urmat traseul marcat pe Brana Caprelor. personal, nu aveam niciun chef de facut alt nemarcat, desi si pe brana au fost 2-3 portiuni unde puteau sa amenajeze cu un cablu, ceva. Da, poteca aici este foarte putin mai lata decat brana din Cheile Rametului, de exemplu, desi are cativa centimetri (iar pana jos sunt muuuulte sute de metri), dar niciun cablu?!? Noroc cu Adi care a adus o coarda, si cu Vasile care l-a ajutat sa asigure. Cu toate ca este foarte scurta brana, mi s-a parut cea mai grea din cate am facut. Habar n-am de ce... Probabil pentru ca in dreapta ai stanca putin surplombata si fara prize, iar in stanga se deschide ditamai haul? :) N-am avut nicio problema cat timp am avut balarii si nu vedeam clar toata valea ce se deschidea sub noi, dar de la un moment dat mi-a prins bine coarda. Daca tot il asigurau pe Mihai, de ce sa nu ma tin si eu de ea.

A fost bestial week-endul asta! Traseu solicitant, privelisti minunate, mancare super si bunadispozitie. Ingrediente perfecte care, pentru o buna bucata de timp, imi vor tine mintea ocupata cu amintiri deosebite. Pacat ca nu am putut sa fac mai multe poze. Dar le multumesc colegilor de tura pentru ele.


Retezatul Mic, mic de tot

Traseu (cu timpii de pe marcaje, noi am facut oleaca mai putin): 
Prima zi: Complex Cheile Butii – cabana Buta 3h – saua Plaiului Mic 1h – Poiana Pelegii 1h: cruce rosie
A doua zi: Poiana Pelegii – saua Plaiului Mic 1h: cruce rosie – varful Piatra Iorgovanului 3h: banda rosie – Campusel 2h: triunghi rosu
____________________________________________________________________________________

Am intrat, absolut intamplator, pe carpati.org sa vad ce se mai intampla prin "lumea muntomanilor" si am dat de un mesaj de la Shtelica, care ma intreba daca nu vrem sa mergem in Retezat. Asta se intampla miercuri seara. Cum alternativa era sa vedem Transalpina, nu ne-a luat mai mult de 3 secunde sa zicem "da". 

Am plecat in jur de ora 6 seara, si cu tot cu accidentul de pe autotrada, la 1 noaptea ajunseram in Uricani sa-l culegem pe Shtelica. A, da, si Cosmin a condus omenesc :)
Ne-am invartit sa gasim complexul Cheile Butii, dar la 130 lei camera am cautat alt loc de somn. Nici macar nu ne-au lasat sa stam 4 oameni intr-o camera, nu cumva sa le scada prestigiul amarat de 2 stele. Aveam 3 corturi la noi, inclusiv magaoaia adusa de Shtelica, pentru care am si optat sa dormim in prima noapte, ca sa nu-l mai caram pana sus. Pentru ca fulgera, am asamblat "sufrageria" sub un refugiu.  Refugiu de autobuz. Si am dormit boiereste! Am avut la mine sacul Husky Anapurna... da, ala de -28C confort!! – nu stiu de ce acolo aveam impresia ca e de -40C. Oricum nu conteaza, a fost perfect; mai putin partea cu caratul lui...
Dimineata, cred ca de ciuda, pentru ca de plouat nu se arata, cativa sateni si-au gasit de vorba fix langa noi. E statie de autobuz acolo si carciuma e inca inchisa? Pai sa trancanim, la naiba!! Si nu era inca ora 7.

Traseul de la Cheile Butii incepe cu un urcus abrupt prin padure. Aici s-a lipit de noi o mandrete de potaie, super draguta si cuminte, dar cam fricoasa. Desi numai mie mi-a ramas in cap portiunea asta de drum, nu e o panta cu care sa incepi traseul la 8 dimineata :) Urmeaza o poienita – unde am avut ocazia sa intrezaresc pentru prima data ceva piatra de Retezat – si drumul forestier pana la cabana Buta.
Ajunsi la Buta, am avut surpriza sa nu aiba nimic de mancare, cabanierul tocmai urcase si el la cabana. Despaturind mancarea pe una din mesele de lemn din fata cabanei, ne-a traznit pentru prima data ingrijorarea ca nu ne ajunge painea. Nu de alta, dar fiecare mai avea jumatate de paine, iar eu si Vasile doar cateva felii. Desi niciun moment nu pot spune ca am murit de foame, asa a inceput, totusi, marea rationalizare :) 

Dupa slaninuta, ceapa, jumari, ceai si cafeluta, am pornit iar la drum, inainte sa ne ia cu lene si insotiti de cel de-al doilea caine, la fel de scump ca si primul. Incurajati de descrierile lui Shtelica si urcusul lui "crancen", am reusit urcarea in 45 de minute  in saua Plaiului Mic. Aici am vazut, intr-adevar, de ce majoritatea spune ca Retezatul este cel mai frumos munte. In plus, mi s-a parut foarte curat. E trist sa te mire ceva asa de normal. Bineinteles ca situatia cerea o noua pauza, asa ca ne-am intins pe iarba, am scos primusul si ne-am facut cate un ceiut cald. Si poze, muuulte poze, panorame si iar ceai cu rom.
Coborarea pana la poiana Pelegii mi s-a parut cel putin nesuferita, gandindu-ma ca a doua zi trebuia sa urc iar p-acolo. Si sus indicatorul zicea 1h. Teoretic invers ar fi trebuit 2h, dar, surpriza, din poiana pana in sa, tot o ora arata. Ciudata logica de a marca trasee, n-am ce zice.


Ajunsi in poiana Pelegii, am avut norocul sa gasim loc de dormit in refugiu, desi mai erau trei persoane. 
Am vrut sa mergem pana la Bucura, dar dupa vreo jumatate de ora de urcat – zburat, mai bine zis, pentru ca asa ma simteam fara bagaje – a inceput sa picure. Am crezut ca vine ploaia mult anuntata pe toate site-urile de meteo, iar perspectiva de a cobor[ pe pietre ude nu ne suradea. Asa ca ne-am intors, desi, in ritmul ala, mai mult de 15 minute de urcat nu cred ca mai aveam.
Chiar inainte de refugiu, Vasile, care o luase inaintea noastra si nu a auzit avertismentele lui Shtelica, a facut stanga prea curand, a nimerit intr-o mlastina si s-a umplut de noroi pana peste genunchi. Pacat ca nu l-am vazut decat dupa ce a iesit. |Aici s-a vazut ca cine cara, are. Sau mai bine zis, cine cara, are de dat, pentru ca odata cu venirea frigului, Shtelica a inceput sa imparta haine si sosete.
Intr-un final au aparut si vecinii nostri, respectiv trei neni din Deva, super de treaba, aveau si mancare. Si gateau si bine. Au facut un ceaun de pulpe de pui in sos de rosii, care-ti iutea viata, mamaliga, sote de ciuperci... ce mai, o minunatie. Si ne-au chemat si pe noi la masa. Masa la care numai eu m-am dus, pentru ca lui Cosmin si Vasile nu le era foame, iar Shtelica nu a stiut ca sunt la haleala, si i-a fost jena sa mearga singur. Si Doamne, ce masa buna a fost!!!!! Mi-e mila de ei ca nici macar nu au gustat.
Iar dupa toate astea, ne-au dat si o paine mare, rotunda, proaspata, cea mai buna paine pe care am mancat-o vreodata!! :)))
Super faini omuletii, mai ales ca nu ne-au facut morala de doi lei ca am plecat ca descreieratii la deal.


Traseul de a doua zi a inceput, pe langa trezirea de la 6 dimineata (6.30 cu tot cu snooze), cu urcusul in saua Plaiului Mic, apoi mers pe curba de nivel pana la Piatra Iorgovanului. Traseul este usor si extrem de frumos. Numai verde, piatra alba si flori, multe, multe flori colorate.
Ne-a batut permanent soarele din partea stanga, dar din cauza vantului nici nu am simtit cand m-am ars. Trebuie neaparat sa prind un week-end la mare, altfel miss tractor scrie pe mine.
Vf. Piatra Iorgovanului e usor accesibil, doar oleaca de urcat din poteca pe trtiunghi rosu. Insa urmeaza coborarea... panta la destul de multe grade, ce tine pana in sosea. Bine ca peisajul e ceva de vis, si-ti mai trece de ameteala. La fel, verdeata, piatra, floricele multe. Iar padurea incepe exact cand simti ca mori de cald.


Ajunsi la asfalt, am avut norocul sa-l ia pe Cosmin la autostop doi batranei simpatici, cu o masina de HD. Asa am fost scutiti de 17 km de mers pe asfalt prin soare. Si Cosmin s-a bucurat, poate cel mai tare dintre toti, avand in vedere asfaltul perfect pe care s-a dat... repejor. 
Shtelica a fost putin (e de reclama, cuvantul potrivit e "foarte") trist ca in Romania exista o sosea fara gropi, si ca taman pe aia a nimerit el in masina lui Cosmin. :))  Stiu ca e urat ce fac acum, dar e prea amuzant, deci iata o discutie pe mess cu Vasile, de marti, ca probabil luni inca nu-si revenise:
"(14:56:33) Stelian : salut domnu! ghici cu ce am visat azi noapte ?... am visat cum ne ducea Cosmin cu masina si eu urlam in spate s-o lase mai moale ...crunt domnule si in vis"  :))))


A fost, cred, cea mai frumoasa tura de anul asta. Chiar daca acum am arsa de soare jumatatea stanga a corpului, macar nu a plouat. Si inca imi mai e dor de potaile alea simpatice foc.

Agăţaţi în Parâng

Un alt sfârşit de săptămână marca „noi şi ghinioanele noastre”. Vorba lui Vasile, când am întrebat „de ce, pe orice drum aş merge, banda de pe contrasens e mai bună şi a mea e plină de gropi?”, el răspunde „poate ar trebui să nu mai faci treabă duminica”; sunt o păcătoasă, dar nu mă pot abţine. Nu de la treabă, ci de la păcate :)
Am plecat, cu noaptea-n cap, la 4 jumătate (ora asta a devenit deja un laitmotiv, la naiba!), cu destinaţia Piteşti – Valea Oltului – Brezoi – Obârşia Lotrului – cabana Groapa Seacă. Am parcurs rapid porţiunea cu asfalt, respectiv până în Brezoi, încântată că, poate, putem intra în traseu pe la 9.30 – 10.

Fac o mică paranteză, sunt control freak atunci când vine vorba de pregătirea pentru orice traseu, până la a deveni enervant de obsedată să cunosc fiecare detaliu, de la locul de parcare, dormit, mâncare, surse de apă, până la fiecare colţişor de potecă. Unii ştiu foarte bine acest lucru.
Aşa am făcut şi de data asta: am citit o grămadă de jurnale, bloguri şi descrieri despre Parâng, despre refugiul Agăţat, despre traseu. Atât... Nicio clipă nu m-am gândit să întreb de starea zăpezii, cu atât mai puţin de drumul de maşină până la cabană. De ce? Încă nu-mi pot explica; poate pentru că în Făgăraş nu am găsit zăpadă mare şi pentru că ştiam de vara trecută starea groaznică a asfaltului până la Groapa Seacă. Lipsa acestor informaţii nu ne-a costat mult... tura asta; dar mai urmează şi altele şi nu pot decât să sper că nu voi mai pleca vreodată atât de haotic.

Revenind la treaba cu Brezoi, facem stânga spre Obârşia Lotrului şi imediat ne întâmpină un idicator de „drum închis în perioada...”, fără dată, fără nimic. Opresc pe stânga şi îl întreb pe un nene care trebăluia la o Dacie, dacă se circulă spre Petroşani. Foarte sigur pe el, îmi răspunde că „oamenii trec şi la Petroşani şi spre Alba, încolo”. Se referea la 67C Novaci – Sebeş (Transalpina?), care la Obârşia Lotrului intersectează 7A pe care eram noi. O fi văzut cu ce maşină eram, oare?
Încrezătoare în omuleţ, continuăm drumul... ce era să facem, mai aveam vreo 60 de km până la cabană, doar nu ne întorceam acasă din cauza unui amărât de indicator. Până la Voineasa nu avem probleme cu asfaltul; apoi încep gropile, iar după al doilea indicator de „drum închis” (da, l-am văzut, dar ce era să facem?), dăm de câţiva km cu zăpadă. Adevărat, erau şanţuri făcute de alte maşini care trecuseră pe acolo, dar pline de gheaţă cât vedeam cu ochii. Evident, de frică să nu derapez (pentru că nu aveam pic de control al direcţiei, iar râpa de pe dreapta nu-mi zâmbea simpatic), încep urcarea încet... prea încet. Drăcia de cutie de viteze schimbă automat în viteza întâi, maşina înfrănează şi mai mult şi pentru că aproape mă oprisem, accelerez numai puţin, din păcate exact când am prins gheaţă cu roţile din spate. Beculeţul de ESP clipoceşte mai ceva ca la Craciun şi la revedere să mai urc... Super! Dă înapoi până la asfalt – de parcă dacă nu merge drept cu faţa, cu spatele o să nimeresc cei câţiva centimetri de asfalt; dă-te Vasile jos şi împinge, derapează, iar gheaţă, iar dă înapoi. Reuşesc într-un final să sincronizez momentul în care prind puţin asfalt cu roţile din spate şi cel în care accelerez (yey, aderenţă!). Aşa am reuşit să urc prima porţiune înzapezită şi pornim din nou la drum; dar de data asta o calc mai cu viaţă, şi încerc să merg constant şi numai pe unde îmi indică Vasile. La un moment dat iar derapez câţiva centimetri mai la dreapta, de ajuns cât să hârşâi gheaţa pe câteva sute de metri. Ştiu că sunt panicată rău de tot când vine vorba de maşină, şi când am ajuns la cabană mă simţeam îmbătrânită cu 7 ani, chiaună de oboseală psihică şi foame şi cu beculeţul ce indică avarie la motor aprins (din nou, sper să fie tot de la benzina proastă).
Parchez în curtea cabanei, omuleţul de acolo ne cere taxă de 5 lei, dar ne ia 10 ( a „uitat” să ne mai dea rest...), ne echipăm şi încerc să mănânc ceva. Deschid caserola cu omleta pe care o luasem de acasă şi pe care nu am putut-o mânca de dimineaţă; dar parcă nici acum nu intră goală, aşa. Următorul dialog m-a mai îmbătrânit cu căteva luni :))
Eu: Nu o pot mânca, îmi stă în gât (mă gândesc că avem cam o oră de drum forestier, numai bine să diger nişte grăsimi şi să prind puteri), dă-mi şi mie slănina, te rog.
Vasile: (fâşâit de pungi prin rucsac, haine date la o parte) Hmmm...
Eu: Slănina... e în caserolă  (cu ceapă deja tăiată, o minunăţie!)
Vasile: ... (ochi mari, din nou fâşâit de pungi)
Eu: Caserola e în punga neagră cu sandwich-uri
Vasile: Şi... punga neagră... ai luat-o tu?
Eu: Nu?!?
Vasile: Credeam că ai băgat-o tu în rucsac, odată cu vasele.
Eu: Vasele le-ai bagat singur aseară... Ok, ce avem de mâncare la noi, totuşi??

refugiul Agăţat
Facem (foarte) rapid inventarul mâncării, că doar nu aveam mult de socotit: o pungă pe care o luasem eu, cu 4 pliculeţe de ness (wow!), 2 supe Vifon, 3 pachete de biscuiţi Start (d-ăia cu câte 3 biscuiţi subţiri şi amărâţi), jumătate de păine, ceva seminţe, vreo zece curmale şi căteva pliculeţe de ceai. Plus primusul. Ce mai, un adevărat festin :)))) Şi când te gândeşti că pusesem iniţial şi Snickers-urile, dar mi s-a părut prea grea punga, aşa că le-am mutat la sandwich-uri, iar acum stăteau la rece, acasă. Am luat o gura din omleta – restul am pus la păstrare pentru prânzul ce urma să-l luăm la refugiu – nişte seminţe şi două curmale şi am plecat în traseu.
Încă de la începutul drumului forestier dăm de zăpadă, pe alocuri îngheţată, dar de cele mai multe ori moale, în care îmi intra câte un picior până la genunchi. Nu-mi venea să cred că este atât de multă zăpadă, în comparaţie cu Făgăraşul!!! În plus mă ia senzaţia de rău; nu ştiu dacă e coincidenţă, dar este a doua oară când îmi vine să vărs când merg prin zăpadă şi soare puternic. Dar acum nu mai repet decizia de la Cota 2000, şi continui să mă târâi pe drumul forestier, care ne ia vreo oră jumătate. Cum ajungem în pădure, îi dau aparatul foto lui Vasile să-l care, scăpăm de soarele puternic şi de zapadă, şi, cu toate că poteca e plină de gheaţă, parcă prind aripi, foamea nu mă mai afectează şi până la refugiu zburd de n-am treabă. De două ori m-am cam speriat, eram pe o porţiune îngustă, plină de zăpadă înghetată şi la un moment dat îmi intră piciorul drept până peste genunchi în ditamai zăpada, exact pe partea cu panta. Îmi era frică să mişc, nu cumva să se desprindă toată bucata de zăpadă, că nu mă mai opream până jos în rău, aşa că l-am chemat pe Vasile să mă tragă afară din zăpadă. A doua oară a fost la fel, doar ca a păţit-o Vasile.
Într-un final, după vreo oră de urcat, ajungem la bifurcaţia cu indicator punctul roşu spre dreapta, deşi acelaşi marcaj continuă să urce drept înainte spre jnepeniş. Trecem podeţul de lemn şi ajungem în poiana cu refugiul Agăţat. Locul este absolut minunat, construcţia este aşezată pe stâncă la o înalţime considerabilă, aşa că nu mi-a fost teamă nici de avalanşă, nici de urs. Este foarte bine izolat, (doar un gemuleţ spart, în care Vasile a îndesat o cârpă), este şi sobă funcţională care, spre surprinderea noastră s-a încălzit imediat şi a dat o grămadă de căldură. Găsim în holul refugiului lemne tăiate, iar jos butuci întregi. E adevărat că nu ne-am dus în pădure să cautăm lemne, dar măcar am tăiat din butucii ăia şi i-am pus la adăpost.
Cum eram chiauni de foame – nu mai mâncasem de vineri, şi acum era sâmbătă ora 14 – după ce se face oleacă de cald, mă apuc să fac supa. Ne-am gândit cum să drămuim cel mai bine mâncarea pe care o aveam la noi, deşi am găsit în refugiu o conservă de pate, două supe la plic, ceva margarină şi un plic de fulgi de cartofi. Hotărâm să mancăm acum o supă, seara câte un ceai cu un pachet de biscuiţi, şi să lăsăm pe a doua zi dimineaţă a doua supă, un pachet de biscuiţi cu cafea şi ceai, şi numai dacă trebuie neaparat, desfacem pateul.
După ce am măncat şi ne-am încalzit serios, începe să mă bată gândul foarte serios să plecăm spre lacurile Roşiile şi Mândra, de sub vârful Parângul Mare. Era ora 3, mă gândeam că până acolo facem vreo 3 ore (nu am găsit niciunde timpii intermediari de traseu Groapa Seacă – refugiul Agăţat, refugiu – Lacul Mândra), pentru că până aici făcusem 2 ore jumate, apoi să ne întoarcem pe înserat, după urmele noastre. Problema era că pe gheaţă nu se văd urmele, în plus nu ştiam dacă traseul continuă de la refugiu, sau trebuie să ne întoarcem în potecă peste podeţul de lemn, Aşa că mai tăiem un lemn, mai băgăm un şah, şi ne culcăm, cu gândul ca a două zi să plecăm în jur de ora 8 spre lacuri.
Ştiam din alte relatări că noaptea vine un soricel, aşa că am avut grijă să băgăm mâncarea în capacul rucsacului. 

Pe la ora 1.30 (ştiu pentru că m-am uitat la ceasul telefonului) mă trezeşte brusc un zgomot de vase... minunat, am uitat să ascundem cănile şi recipientele de supă, iar acum şoarecele se plimbă pe masă peste vasele noastre... IACCCCC!!!! Primul gând a fost să fac zgomot, poate fuge. Şi mi-a reuşit prima dată: am dat cu piciorul în lemnul priciului, şi, pentru câtva timp s-a făcut linişte în refugiu. Nu ştiu cât am adormit, dar zgomotul a revenit. De data asta chiar dacă am făcut zgomot, şoricelul probabil că era mult prea obişnuit cu prezenţa oamenilor şi nu a mai plecat. Am vrut să aprind frontala, poate aşa îl sperii; dar mai groază îmi era să-l văd, decât să-l aud şi chiar că nu mai dormeam. Aşa că am preferat să îl „urmăresc” după zgomot. Cum aţipeam câteva secunde, minute – nu pot să spun – mă trezea câte o mişcare pe rafturile cu mâncare, care erau la nivelul patului; totuşi am avut noroc şi nu a venit până pe prici (cred, sper!). Când l-am auzit că ronţăie undeva jos, lângă sobă, am reuşit să adorm. Era trecut de 4 dimineaţa... 

La ora 6.45 a sunat alarma, dar cum focul se stinsese înainte de povestea cu animăluţul, şi era frig tare, ne-am făcut curaj să ieşim din sacul de dormit pe la 8. Îi povestesc lui Vasile de şoarecele care s-a plimbat pe vasele noastre (pentru că el bineînţeles că a dormit lemn şi nu ştia), şi cu părere de rău ne dăm seama că nu putem găti nici măcar mâncarea rămasă. Încropim un mic dejun din jumătate de omletă cu seminţe de floarea soarelui, biscuiţi, curmale şi vise la un ness cald. Vineri când am cumpărat pliculeţele salivam numai la gândul dimineţii ăsteia: să privim răsăritul de soare din veranda refugiului, cu o cană de cafea fierbinte în mână... Bine că nu mai fumăm, probabil am fi uitat acasă şi tigările, iar „pierderea” momentului ar fi fost şi mai crudă :)))
Uşor posaci şi deloc sătui, facem bagajele, curăţăm urmele şederii noastre la refugiu şi ne întoarcem în potecă peste podeţ. Începem urcarea, care, din păcate, nu durează mult. Chiar de la început dăm de zăpadă îngheţată, numai bună de colţari. Colţari pe care noi îi avem... acasă, lângă sandwichuri şi ciocolată. În plus, marcajul (că potecă nu mai era, doar o mare întindere de gheaţă) ajunge iar la râu, îl pierdem din vedere pentru câteva minute bune, numai pentru a-l vedea din întâmplare pe partea cealaltă a râului. Acelaşi râu pe care tocmai l-am traversat pe podeţ... OK, atunci de ce traseul nu continuă direct de la refugiu??? Sau poate continuă şi nu ştiam noi?!? Cert e că râul nu-l puteam trece, fiind muuuult prea mare, probabil trebuia să ne întoarcem la podeţ, şi asta pune capac stării noastre de bine, şi aşa şubrezită de nesomn şi foame. Cu toate că vremea era super senină şi caldă, gheaţa şi relatările din jurnalul refugiului cum că mai sus zăpada ar fi până la brâu, ne-au îndemnat să coborâm.


Mi-e ciudă de două lucruri: în primul rând că nu am avut colţarii la noi şi în al doilea rând că nu am ştiut exact pe unde e poteca. Asta pe langă lipsa mâncării şi noaptea nedormită... bine, de patru lucruri :)))
A urmat alt chin pentru nervii mei, pe 18 km de gropi până în Petroşani – odată ajunşi în oraş, am făcut aprovizionarea cu Cola şi 7 Days – şi o vale a Jiului în reparaţii. În Bumbeşti Jiu (cred) am făcut stânga spre Novaci, să vizităm peşterile Muierii şi Polovraci şi eventual cheile Galbenului şi Olteţului. Dar cum ieşirea asta trebuia să se termine la fel cum cum a început, peştera Muierii era închisă... Şi ca să nu ne enervăm şi mai tare, pe la Polovraci nu am mai trecut, altfel erau şanse prea mari ca aia să se prăbuşească.
Ajunşi acasă am aruncat toate hainele în maşina de spălat, şi încă sperăm să reuşim să scoatem mirosul de fum din sacii de dormit. Şi, normal, am spălat vasele cu detergent, spirt, săpun... şi azi o să le spăl din nou :))

Făgăraş în luna lui Marte

Cel mai urât în turele astea îmi e de glasul lui Mihai, duminică dimineaţă, când strigă „hai puişorii, trezirea!”... ar fi minunat daca s-ar putea fără. Dar nu pot spune că mă dau în vânt nici după alarma telefonului, care sună la ora 4 sâmbătă dimineaţa. E frig, mi-e somn, nu pot să mănânc, nu-mi arde nici de cafea, darămite de echipat. Singurul lucru care mă scoate de sub plapumă e gândul la priveliştea de la cabană. Da, la ora aia nu sunt atât de vitează încât să mă gândesc la traseul de ţ ore, prefer să ignor partea cu depusul efortului; e 5 şi eu abia ies din casă!



Am plecat din Bucureşti pe o vreme câinească, şi după o cafea marca benzinărie, ceaţă, vânt, a doua cafea de benzinărie, ploaie, ploicică, înnorat, pe la 9 jumătate ne-am reunit în Victoria toţi 12 omuleţi, adunaţi de prin toate-colţurile-ţării-şi-mutaţi-în-Bucureşti (ah, capitala noastră dragă!), Codlea şi Cluj. După o dezbatere scurtă, hotărâm să mai scurtăm porţiunea de drum forestier din traseu, şi să bagam maşinile prin hârtoape, până... ei bine, vedem noi cât ‘om putea merge, noroiul e cât de cât întărit. Am zis ca tocmai spalasem maşina? Nu? Ei bine, strălucea ca nouă, biata. N-a durat mult. Nu mi-a plăcut absolut deloc ideea de a face offroad cu Smartul pe acolo, dar nici sa-l las pe marginea drumului şi să risc să o găsesc pe butuci. Aşa că dă-i şi luptă, şi culmea, s-a comportat foarte bine pentru o maşină de oraş. Între timp eu stăteam cu gândul numai la filtrul de ulei.

Parcăm într-o poiană când drumul se stricase rău de tot, mâncăm, ne echipăm şi pornim în traseu pe la 10 şi ceva. Traseu e mult spus, pentru început. De fapt continuăm drumul forestier, dar de data asta ne afundăm în noroi până la gezne, iar bocancii imi devin din ce in ce mai grei. Noroc ca aveam parazăpezi, pentru că nu aveam decăt o bluză de schimb la mine, din lenea de a căra. Că veni vorba de rucsac, încă mă întreb cum a reuşit lumea să-şi aducă bagaj pentru o săptămână; ba mai mult să îl şi care atâta amar de drum. Eu am mers ca o floare, cu o poşetă” (vorba unui invidios, zic eu) de 25 de litri, şi ăla gol, iar restul numai de la 40 în sus.
După vreo oră de înjurături adresate noroiului, vremii şi ocolului silvic, ajungem şi la adevărata potecă, undeva pe stânga. Traseul nu e greu deloc, iar apă gaseşti cam peste tot. Poteca urcă molcom, coboară foarte mult, pentru ca apoi să urce susţinut, în serpentine scurte, timp de mai mult de-o ora. Ceva gen Tache Ionescu, dar bănuiesc că mai frumos. Noi nu am vazut absolut nimic din cauza ceţii, dar cum Tache nu-mi place deloc, ăsta are toate şansele să-l întreacă. 

Traseul a decurs normal, am mers conform marcajelor, pauze multe de regrupare, glume, râsete, băieţii fălindu-se care are scule cu mai – culmea! – puţini milimetri... vorbim de obiective foto, altfel tăceau naibii din gură. Numai Stelică a făcut poze şi filmuleţe; om serios, nu ca noi. 
Ultima oră a fost parcursă foarte greu de către majoritatea. Poteca era plină de gheaţă prin pădure, în zonele expuse, cu zăpadă grea plină de apă, iar eu vedeam iar steluţe de foame. Rău e să mergi flamând, pur şi simplu după 3 ore de plimbare mi-am terminat resursele de energie pe care mi le-a dat slaninuţa halită la maşină. Şi ca să pună capac, a început ploaia sau burniţa, ce-o fi fost chestia aia. Am ajuns la timp la Turnuri, înainte să înceapă să ningă. Şi pe aşa vreme, ne-am băgat în sala de mese, am comandat mâncare şi am aşteptat să se încălzească soba, şi să se ridice ceaţa.

© Mihai
Ne-am întins la poveşti şi jocuri de table şi şah. Am aflat din tainele” mersului pe munte, anume că secretul wc-ului perfect e să găseşti o piatră cu marginea scobită în interior; dacă ai şi oi de numărat e numa’ bine. Sau dacă e prea frig afară, poţi mânca o fasolică, te bagi în sac, şi-l strângi bine la gat :))))))) Stelică poate spune mai multe pe tema asta. Cabanierul şi mai multe!
Pe la şase seara s-a ridicat ceaţa şi am putut vedea valea minunată în care şade cabana Turnuri, dar şi avalanşele ce avuseseră loc pe traseele spre Podragu. Aşa că singura plimbare a fost cea făcută de băieţii plecaţi în căutarea Laurei, care bălăurea de mai bine de o oră după poze, evident, fără să spună nimănui căt lipseşte şi unde se duce.  Şi a urmat altă masă, alte ceaiuri, alte jocuri şi mai multa distractie, râsete şi într-un final somn de voie.

Dimineaţa a venit cu şi mai multă ceaţă, aşa că singura variantă plauzibilă a fost să plecăm spre casele noastre. Nu avea niciun sens să încercăm urcarea la Podragu, oricât de mult şi-ar fi dorit... ceilalţi, că eu mă simţeam ca lovită de tren din cauza faptului că nu dormisem de frig. Am mâncat o omletă cât toate zilele, timp în care s-au dezbătut probleme de geopolitică.
© Mihai
Coborârea ni s-a părut, într-adevăr interminabilă. Câteodată se găsea careva din grup să întrebe dacă suntem siguri că pe acolo am urcat. Şi cum noaptea precedentă plouase la altitudine joasă, drumul forestier a fost o plăcere în plus. Am găsit si mai mult noroi, de data asta m-am stropit peste genunchi, dar măcar am reuşit, sincer nu ştiu cum, să duc maşina până la asfalt. Le mulţumesc lui Cristi care a stat după mine să se asigure că nu mă împotmolesc şi lui Stelică pentru floarea cu păr, mi-a alungat puţin stresul :)

Am ales cel mai nepotrivit sfârşit de săptămână pentru excursie, drept pentru care a fost o tură scurtă pe munte, şi lungă pe asfalt; dar a meritat pe deplin, datorită atmosferei de voie bună care ne-a însoţit permanent, în ciuda ceţii, a ploii şi a noroiului. Poate d-aia am febră musculară mai mult la burtă, decât la picioare.