Făgăraş în luna lui Marte

Cel mai urât în turele astea îmi e de glasul lui Mihai, duminică dimineaţă, când strigă „hai puişorii, trezirea!”... ar fi minunat daca s-ar putea fără. Dar nu pot spune că mă dau în vânt nici după alarma telefonului, care sună la ora 4 sâmbătă dimineaţa. E frig, mi-e somn, nu pot să mănânc, nu-mi arde nici de cafea, darămite de echipat. Singurul lucru care mă scoate de sub plapumă e gândul la priveliştea de la cabană. Da, la ora aia nu sunt atât de vitează încât să mă gândesc la traseul de ţ ore, prefer să ignor partea cu depusul efortului; e 5 şi eu abia ies din casă!



Am plecat din Bucureşti pe o vreme câinească, şi după o cafea marca benzinărie, ceaţă, vânt, a doua cafea de benzinărie, ploaie, ploicică, înnorat, pe la 9 jumătate ne-am reunit în Victoria toţi 12 omuleţi, adunaţi de prin toate-colţurile-ţării-şi-mutaţi-în-Bucureşti (ah, capitala noastră dragă!), Codlea şi Cluj. După o dezbatere scurtă, hotărâm să mai scurtăm porţiunea de drum forestier din traseu, şi să bagam maşinile prin hârtoape, până... ei bine, vedem noi cât ‘om putea merge, noroiul e cât de cât întărit. Am zis ca tocmai spalasem maşina? Nu? Ei bine, strălucea ca nouă, biata. N-a durat mult. Nu mi-a plăcut absolut deloc ideea de a face offroad cu Smartul pe acolo, dar nici sa-l las pe marginea drumului şi să risc să o găsesc pe butuci. Aşa că dă-i şi luptă, şi culmea, s-a comportat foarte bine pentru o maşină de oraş. Între timp eu stăteam cu gândul numai la filtrul de ulei.

Parcăm într-o poiană când drumul se stricase rău de tot, mâncăm, ne echipăm şi pornim în traseu pe la 10 şi ceva. Traseu e mult spus, pentru început. De fapt continuăm drumul forestier, dar de data asta ne afundăm în noroi până la gezne, iar bocancii imi devin din ce in ce mai grei. Noroc ca aveam parazăpezi, pentru că nu aveam decăt o bluză de schimb la mine, din lenea de a căra. Că veni vorba de rucsac, încă mă întreb cum a reuşit lumea să-şi aducă bagaj pentru o săptămână; ba mai mult să îl şi care atâta amar de drum. Eu am mers ca o floare, cu o poşetă” (vorba unui invidios, zic eu) de 25 de litri, şi ăla gol, iar restul numai de la 40 în sus.
După vreo oră de înjurături adresate noroiului, vremii şi ocolului silvic, ajungem şi la adevărata potecă, undeva pe stânga. Traseul nu e greu deloc, iar apă gaseşti cam peste tot. Poteca urcă molcom, coboară foarte mult, pentru ca apoi să urce susţinut, în serpentine scurte, timp de mai mult de-o ora. Ceva gen Tache Ionescu, dar bănuiesc că mai frumos. Noi nu am vazut absolut nimic din cauza ceţii, dar cum Tache nu-mi place deloc, ăsta are toate şansele să-l întreacă. 

Traseul a decurs normal, am mers conform marcajelor, pauze multe de regrupare, glume, râsete, băieţii fălindu-se care are scule cu mai – culmea! – puţini milimetri... vorbim de obiective foto, altfel tăceau naibii din gură. Numai Stelică a făcut poze şi filmuleţe; om serios, nu ca noi. 
Ultima oră a fost parcursă foarte greu de către majoritatea. Poteca era plină de gheaţă prin pădure, în zonele expuse, cu zăpadă grea plină de apă, iar eu vedeam iar steluţe de foame. Rău e să mergi flamând, pur şi simplu după 3 ore de plimbare mi-am terminat resursele de energie pe care mi le-a dat slaninuţa halită la maşină. Şi ca să pună capac, a început ploaia sau burniţa, ce-o fi fost chestia aia. Am ajuns la timp la Turnuri, înainte să înceapă să ningă. Şi pe aşa vreme, ne-am băgat în sala de mese, am comandat mâncare şi am aşteptat să se încălzească soba, şi să se ridice ceaţa.

© Mihai
Ne-am întins la poveşti şi jocuri de table şi şah. Am aflat din tainele” mersului pe munte, anume că secretul wc-ului perfect e să găseşti o piatră cu marginea scobită în interior; dacă ai şi oi de numărat e numa’ bine. Sau dacă e prea frig afară, poţi mânca o fasolică, te bagi în sac, şi-l strângi bine la gat :))))))) Stelică poate spune mai multe pe tema asta. Cabanierul şi mai multe!
Pe la şase seara s-a ridicat ceaţa şi am putut vedea valea minunată în care şade cabana Turnuri, dar şi avalanşele ce avuseseră loc pe traseele spre Podragu. Aşa că singura plimbare a fost cea făcută de băieţii plecaţi în căutarea Laurei, care bălăurea de mai bine de o oră după poze, evident, fără să spună nimănui căt lipseşte şi unde se duce.  Şi a urmat altă masă, alte ceaiuri, alte jocuri şi mai multa distractie, râsete şi într-un final somn de voie.

Dimineaţa a venit cu şi mai multă ceaţă, aşa că singura variantă plauzibilă a fost să plecăm spre casele noastre. Nu avea niciun sens să încercăm urcarea la Podragu, oricât de mult şi-ar fi dorit... ceilalţi, că eu mă simţeam ca lovită de tren din cauza faptului că nu dormisem de frig. Am mâncat o omletă cât toate zilele, timp în care s-au dezbătut probleme de geopolitică.
© Mihai
Coborârea ni s-a părut, într-adevăr interminabilă. Câteodată se găsea careva din grup să întrebe dacă suntem siguri că pe acolo am urcat. Şi cum noaptea precedentă plouase la altitudine joasă, drumul forestier a fost o plăcere în plus. Am găsit si mai mult noroi, de data asta m-am stropit peste genunchi, dar măcar am reuşit, sincer nu ştiu cum, să duc maşina până la asfalt. Le mulţumesc lui Cristi care a stat după mine să se asigure că nu mă împotmolesc şi lui Stelică pentru floarea cu păr, mi-a alungat puţin stresul :)

Am ales cel mai nepotrivit sfârşit de săptămână pentru excursie, drept pentru care a fost o tură scurtă pe munte, şi lungă pe asfalt; dar a meritat pe deplin, datorită atmosferei de voie bună care ne-a însoţit permanent, în ciuda ceţii, a ploii şi a noroiului. Poate d-aia am febră musculară mai mult la burtă, decât la picioare.