Serpuind prin Cozia

Traseu: prima zi: bandă roşie Mănăstirea Turnu – La Troiţă – apoi bandă albastră Mănăstirea Stânişoara – muchia Vlădesii – cabana Cozia: 5 ore-5 1/5 ore; ziua a doua: bandă roşie cabana Cozia – muchia Tureanu – La Troiţă - Mănăstirea Turnu: 3 ore.
__________________________________________________________________________________
O baie fierbinte, un capucino, o tigară... Abia m-am întors din munţii Coziei, şi încerc să mă hotărăsc dacă mi-a plăcut sau nu.
Ne-am hotărât aproximativ pe ultima sută de metri să mergem într-o tură şi am ales Cozia, pentru că era aproape şi nu mai bătusem acele cărări niciunul dintre noi. Noi, adică „echipa” obişnuită: eu, Vasile, Maddie şi Vlad. Pregătirile au constat doar în a descărca o hartă şi a citi pe ici pe colo câte o tură sau câte un jurnal postate pe carpaţi.org. Pentru un munte aşa de mic şi amărât (ne imaginam noi) nici nu ne-a trebuit mai mult.
Greşeala a fost că am subestimat durata traseului. Vorba ceea, pe hartă arată „iete-atât” de mers. Sincer, nu ştiu unde am citit sau de unde am tras concluzia măreaţă, dar cică traseul are 4 ore vara, de jos de la Turnu până la Cozia. Dar de unde... dacă e ceva de ocolit, poteca îl ocoleşte, şi nu o dată, ci face 2-3 zig-zaguri, cand în stânga, când în dreapta, de-ţi vine acru-n gură.

Adevărat e că am mers încet, plănuisem să facem multe poze, să fie tură de relaxare. Dar după vreo 45 de minute de mers, noi încă nu ajunsesem la mănăstirea Stânişoara. Ba mai mult, ajunsesem abia la despărţirea traseelor bandă roşie de banda albastră şi un indicator anunţa 4 ore şi jumătate până la cabana Cozia. Măcar daca am fi văzut plăcuţa asta, aveam alte aşteptări. Dar cum la dus eram cu ochii pe cer, creste şi nu pe copaci (am observat indicatorul abia dumunica la coborâre), traseul ni s-a părut o veşnicie.

Până sus am făcut 5 ore, intr-adevăr, dar contează cât de lung ţi se pare drumul, nu cât mergi după ceas. Muuultele serpentine scurte şi abrupte, noroiul îngheţat fac să pară interminabil urcuşul şi să te întrebi dacă nu cumva ai ocolit deja de 2 ori muntele. Iar gerul a fost al doilea lucru pe care l-am subestimat. Imi tot ziceam „lasă că nu-mi pun cagula că ajungem imediat” şi-apoi, după jumătate de urcat fără să vad creasta, deja eram prea bocnă ca să mai conteze.
Când în sfârşit am ajuns la Cozia, am găsit o cabană este foarte faină: caldă, mancarea bună şi ieftină, cafeaua taaaare, cu oamenii primitori şi zâmbăreţi, în ciuda aglomeraţiei din sala de mese. Pentru cameră ne-au dat lemne cât cuprinde, dar păcat că de la un moment dat nu a mai avut cine le pune pe foc :)
Singurul dezavantaj al acestui loc este wc-ul de afară şi muzica tare din sala de mese. Îmi place să cred că nu urlă boxele în fiecare week-end, doar că am nimerit noi la ziua cuiva...

Totuşi, prin aburii vinului fiert sorbit lângă soba încinsă, m-am autoconvins că excursia a meritat pe deplin! Ce să-i faci, într-o o asemenea ambianţă nu pot să nu-i iert muntelui gerul şi potecile secătoare de nervi. Am avut puncte de belvedere foarte faine, stânci, băncuţe, sălaşe acoperite în care te poţi adăposti la nevoie, şi nu în ultimul rând, pe o zi aşa geroasă, am prins super soare, deşi rece, cerul a fost ireal de albastru şi atmosfera clară. Maddie a descris cel mai bine trăirea de moment: „muntele ăsta-i la fel de primitor ca şi Ceahlăul”. Pădurea ne-a ferit cât de cât de vânt şi pe la 4 şi un sfert când am ajuns pe creastă la drumul de maşină ce duce la cabană, soarele roooooşu era agăţat de stâncile Builei-Vânturariţa. Ce mai, o minunăţie!!!
Înainte de somn, am apucat să mâncăm o ciorbă de afumătură (8 lei – pentru cine vrea să ştie preţurile), friptură cu cartofi şi castraveţi muraţi (15 lei), să bem vin fiert (4 lei), ceai (2 lei), cafea (4 lei) şi să jucăm un şah.
Dimineaţa ne-a trezit frigul năpraznic (ma rog, pe Vasile l-a trezit vocea lui Maddie); am ieşit să fotografiez răsăritul şi l-am găsit pe Vlad îngheţat în faţa budei (se pare că la 7 dimineaţa îi apucă pe mulţi cufureala); am mancat micul dejun (4 lei), Vasile a reuşit, nu ştiu cum, să se blocheze în wc... aşa că dacă mergeţi p-acolo şi sunt minus ţ grade afară, nu închideţi uşa decât dacă aveţi mobilul la voi şi sunaţi pe careva să vă deblocheze.
Traseul la coborâre a fost minunat, de pe muchia Tureanu se vede până hăt departe, deşi nu aş putea spune cu exactitate care varfuri, din ce munţi; după geografia pe care o ştiu, probabil Buila-Vânturariţa, ceva din Lotrului, Latoriţei şi chiar Făgăraş. Jos se zăreşte şerpuirea Oltului: se pare ca în zona asta nimic nu poate merge de-a dreptu’. Dacă la plecarea de la cabană zăpada era îngheţată şi poteca o sprgeai cu lovituri sănătoase de bocanc (fără, însă a fi nevoie de colţari), mai jos a devenit afânată, ceea ce a făcut din traseu o minunăţie şi ne-a uşurat mult coborârea. Recomand tuturor să coboare pe aici, urcarea ar fi mult prea plictisitoare, iar lipsa pădurii pe muchie te ucide atât la vântul de iarnă, cât şi pe soare puternic de vară.


Pentru cine doreşte să meargă în Cozia şi să facă astea 2 trasee, mi se pare cel mai indicat să urce pe banda albastră şi să coboare pe bandă roşie. Asta atâta timp cât nu subestimează durata şi se aşteaptă să meargă pe serpentine care ocolesc până la exasperare. Mai sunt şi alte marcaje pe care se poate ajunge la cabană, dar pe acelea nu le-am văzut şi mă îndoiesc că ele vor ocoli mai puţin.

Amintiri de 10 ani

Nu stiu daca e din cauza ca peste un an si 5 zile implinesc o varsta cu alt prefix; sau pentru ca au trecut 10 ani de cand nu am mai scris. Oricum, observ ca la fiecare decada se intampla cate ceva diferit si, in asteptarea acelui "boom", m-am gandit sa share-uiesc acest link.

Ca sa inteleaga toata lumea, click pe titlul postului.

Hmmm... in vocabularul de acum 10 ani jur ca nu existau cel putin 3 dintre cuvintele folosite mai sus :)
Si deoarece sunt total impotriva expresiilor de genul "face sens", "am un meeting" etc, ma simt obligata sa pun mai jos o legenda:
a share-ui = a impartasi
link = cum naiba se traduce asta?
click = apasati

Dupa (prea) mult timp: Piatra Craiului

Traseu: Vineri: Zarnesti – Cabana Curmatura: banda galbena 2,5 ore // Sambata: Cabana Curmatura – Saua Crapaturii – Varful Turnu – Varful Ascutit (4 ore) – Timbalele – Varful La Om (4 ore) – Saua Grind – Coama Lunga – Saua Funduri (5,5 ore) punct rosu; Saua Funduri – Cabana Garofita Pietrei Craiului: cruce galbena si poteca nemarcata pe firul apei, 3 ore // Duminica:  Garofita Pietrei Craiului – Poiana Tamasel: punct galben o ora; Poiana Tamasel – Plaiul Foii: triunghi galben, rosu si albastru, 2,5 ore


Timpii sunt luati mai mult dupa exif info. Daca vreun aparat foto avea ora dereglata, nasol. :) Timpii de pe marcaje sunt mai scurti cu cate o ora.
___________________________________________________________________________

Aseara eram in pat, cu un ditamai castronul plin cu struguri albi, mari si ne uitam la Monk. Cine a inventat mouse-ul si tastatura wireless, sa-i dea Dumnezeu sanatate si cat mai putina febra musculara. Incercand sa ma mut ba intr-o dunga, ba pe o parte, ba sa ma sprijin, mai ca nu realizam ca-s acasa si ca din pat nu ma poate da vantul jos, oricat de ametita as fi fost.

Vineri a inceput totul, cu plecarea in Piatra Craiului. Eram super entuziasmata, dupa 10 ani vedeam din nou creasta, varful Ascutit, si cate si mai cate.
La Sinaia ma mai calmez, coloana interminabila. O depasesc in cel mai nesimtit stil, dar tot nu vad 
capatul; si nici macar nu ajunsesem la gara. Ok, intorc si intru prin oras (mai nou e interzis sa intri de pe DN in Sinaia pe sensul spre Bucuresti… whatever), in speranta ca indicatorul STOP va fi respectat de cei ce vin pe centura. Riiiiight. Erau opriti, intr-adevar, dar tot in coloana. In Poiana Tapului am in fata acelasi Renault si in spate pe acelasi Marius si matizul lui rosu-nebun.  In Busteni, ghici ce? Yeeeep, tot ei. Azuga… trebuie sa ai IQ negativ sa-ti imaginezi ca se schimbase panorama. In sfarsit, prindem liber pe serpentinele de la Paraul Rece, drumul e prost, dar practicabil. Si intr-un final, la 6 jumatate seara, ajungem in Zarnesti.

Pana ne pregatim, pana ajung Cristi si Sorinuca din Cluj, se face 7 si plecam spre Curmatura. Traseul ales ocoleste Piatra Mica, iar la fantana lui Botorog incepem urcusul pieptis pe banda galbena. Poteca prin padure, apus de soare, si culmea, nu imi era frica de urs. Probabil eram prea preocupata de panta abrupta pe care urcam pieptis :) Intr-o ora am ajuns in poiana Zanoaga, am admirat Bucegii inconjurati de o mare de nori, si ne-am continuat drumul spre cabana in acompaniamentul latraturilor cainilor de la stana. Baietii, gentlemani ca de obicei, ne lasa pe noi, fetele, sa mergem inainte.
Pe la 9.30 ajungem la Curmatura, destul de devreme pentru a prinde o ciorba calda, ne cazam, si somn de voie pana la 5 dimineata, cand ne-a promis Mihai ca da trezirea. Ne-a mintit… a dat-o la 4.57!!! Cum nu am reusit sa dorm deloc, nici mancarea nu mi-a priit, asa ca mai mult de jumatate de copan de pui n-a intrat.

La 6 reusesc sa ma urnesc in traseu, ceilalti ma asteptau deja oleaca mai sus pe cararea spre saua Crapaturii, si varful Turnu. Din nou panta abrupta prin padure, ca na, asa e Craiul, iti dai sufletul pe prin padure, ca sa ajungi mai repede la minunatia stancilor. Facem putina catararea printr-o strunga destul de abrupta si prindem un rasarit absolut bestial, chiar in sa, la un sfert de ora de varf. Deocamdata suntem in grafic la timp, ne permitem o pauza de ciocolata si poze. Eram de doar 2 ore pe traseu, si nu simteam nicio suprasolicitare a genunchiului. Mihai ne explica si ne arata diverse trasee, iar eu incep sa recunosc locurile prin care trecusem cu 10 ani in urma, la a doua mea iesire la munte. Ajungem si la refugiul Ascutit, care mi se pare ca are usa orientata in directia opusa. Inauntru e la fel de gol, cu 6-7 locuri de dormit asezate in semicerc. Unii zic ca pe afara ar semana cu o minge de fotbal, dar vorba lui Vasile, dupa 18 ore de traseu, ti se pare vila in Pipera. Facem ceva poze si ne continuam excursia.
Pentru cine nu stie, creasta Pietrei Craiului nu seamana cu nimic din cate am vazut pana acum: si pe nordica si pe sudica poteca urca si coboara pe muuuuuuulte varfuri, foarte des apar saritori verticale, portiuni de traversee, fara cabluri ajutatoare, insa cu prize din belsug. Nu este recomandat celor cu frica de inaltime, pentru ca 90% din timp se merge chiar pe muchia muntelui, hau stanga, hau dreapta. Si daca te rasgandesti sau nu mai poti merge, muntele este foarte abrupt, salbatic si stancos, iar posibilitatile de retragere din creasta sunt foarte putine. Am aflat asta ceva mai tarziu…

La Piscul Baciului (La Om) ajungem aproximativ in graficul timpilor de pe marcaje, pe la 14.30. Insa ne miscam mai incet decat ritmul preconizat de Mihai si tot ramaneam 3 oameni in urma cu cel putin un varf. Eu vroiam sa-mi menajez genunchiul pe cat posibil, Vasile statea cu mine, iar Laurei nu-i place sa se grabeasca, si vrea sa admire, parca sa respire toata privelistea din jur si fotografiaza in disperare. Potecile sunt pliiiine de manunchiuri de flori de colt, soarele nu-l simtim prea puternic pentru ca vantul bate cu oarecare putere, apa avem din belsug, mancare la fel. Pare drumetia aproape perfecta.
Mihai ma intreaba daca mai pot continua pentru ca de vreo 2-3 ore incepusem sa resimt putin genunchiul. Ma uit in zare si incerc sa estimez posibilitatile, dar soarele puternic ma impiedica sa vad calumea restul traseului. Asa ca ma uit pe harta, care spunea ca in fata vom trece peste inca un singur varf, si apoi pe portiunea Coama Lunga. Coama? Pai asta inseamna poteca pe curba de nivel, discoteca; ce inseamna un singur varf, pe langa cele multe trecute pana acum? Gata, decid! Ma opun coborasului pe La Lanturi si hai inainte, sa ne atingem scopul calatoriei: intreaga creasta a Craiului, intr-o singura zi.

Stiam foooooarte bine sa nu ma pun cu Craiul si totusi am zis sa continuam… cine naiba se mai intoarce peste cateva luni sa faca si sudica? Doar avem un singur varf in fata si o coama, nu? Asa zice HARTA!!! Si de aici mi s-a rupt filmul. Grupul plecase inainte, ramasesem tot noi trei, trecem de saua Grind, trecem si de Lanturi, ultima poteca marcata ce coboara din creasta spre Plaiul Foii. Vedem primul varf, apoi, ca un facut, vin 2-3 nori, cat sa acopere soare puternic si reusesc sa disting in departare: poteca urca si coboara peste alte 4 piscuri. Aveam de aflat mai tarziu ca erau peste zeceeeee! Si daca ar fi fost doar genunchiul. Dar nuuu, ma apuca durerea de stomac, din cauza ketonalelor pe care le luasem ca sa nu ma doara piciorul. Soarele care ma batuse in cap toata ziua imi da o insolatie de zile mari, iar deasupra Poienii Inchise sufar de o cadere de calciu. Si de aici incolo, piciorul a fost ultima mea problema. Durere groaznica in tot corpul, febra, ameteli, stare permanenta  de voma, oboseala acumulata in cele 10 ore de mers. Si toate astea pe creasta sudica, mult mai grea (si mai spectaculoasa!!) decat nordica. Mult mai tehnica, poteca mai ingusta, peretii se intind la picioare mai abrupti, mai stancosi, haurile sunt mai largi. Cu toate astea am incercat sa merg si sa nu cedez nervos. Si mi-a reusit, pana in momentul in care Vasile se gandeste sa-mi spuna ca, spre binele meu, in concediu lasam la o parte Padisul si Rodnei. Atat mi-a trebuit, sa-mi spuna cineva ca nu mai merg la munte!!! A fost prima data in viata cand am cedat si am inceput sa plang de nervi, durere si oboseala in acelasi timp.

Vasile si Laura au dat dovada de multa rabdare si tact si m-au lasat sa ma descarc in voie, dupa care, din nou pe urcusurile si coborasurile pana in saua Funduri. Ajunsi acolo, salvamontul ne astepta zambaret: “Gata, in seara asta ramai la refugiu la noi, cobori maine. Ai facut o ora pe o portiune de 10 minute”. Grupul parea sa aprobe, mai putin Vasile si Alina. Ii inteleg pe toti, ma asteptau de 2 ore, si nu aveau chef sa intarzie si mai mult drumul pana la cabana, mai ales ca nu mai aveau apa. Ma interesez fara tragere de inima de traseul pe care as putea cobori a doua zi. Cica e unul simplu ce duce in comuna Brusturet.
- Aia unde-i?
- Pai la 50 km de Brasov, nu ajunge in Zarnesti.
- Pai si cu ce ajung in Zarnesti?
- Hmmm, autostop cred.

Ok, pana la cabana Garofita Pietrei Craiului, prin Marele Grohotis, era traseul de o ora jumatate, zicea Mihai, dar marcajele arata cel putin 2 ore. Alina se opune deciziei grupului de a ma lasa in refugiu, imi ia rucsacul si ma incurajeaza sa continui. Dupa aprecierea ei in loc de o ora jumatate, vom face 3, dar macar coboram toti. A fost foarte dragut din partea ei sa spuna asta, si tonul folosit nu a lasat loc de replica nici macar pentru salvamont. Asa ca, dupa doar 5 minute de odihna in saua Funduri, iar ma pun pe tarait. Era 8 seara deja, in loc de 3-4 ore de la Piscul Baciului facusem 5 ore jumatate.
La saritori nu am avut nicio problema, acolo ma miscam cel mai bine. Apoi ma dau la vale pe grohotis, incercand sa nu-mi rup pantalonii si astfel reusesc cat de cat sa tin pasul cu ceilalti, macar pe portiunea pana la padure, unde iar am incetinit. E uimitor ce poate face ideea de a te invarti cu autostopul prin judetul Brasov… Sprijinita tot drumul de Vasile, pe care l-am desalat, saracul, si fara rucsac in spate, reusesc sa scot “doar” 3 ore pana la Garofita Pietrei Craiului.

Cabanierul de la Garofita, ne-a facut ceai super bun, de “plante naturale”, dupa cum s-a exprimat, cu toate ca la cabana nu se serveste nimic. Noaptea a fost dementa totala, din nou nu am putut sa dorm, de data asta din cauza durerilor, ba de genunchi, ba de stomac, iar dimineata incercam cu disperare sa gasesc un cunoscut sa vina sa ma ia cu masina de la cabana. Evident nu am gasit pe nimeni, asa ca la 8 am plecat in traseu spre Plaiul Foii. Prima ora de taseu,evident, se urca  pieptis prin padure pe punctul galben. Dupa Poiana Tamasel marcajul continua cu triunghi galben in coborare pe drum forestier apoi iar poteca. La un momment dat in traseul nostru intalnim marcaj spre Iezer-Papusa. Cum o fi sa pleci intr-acolo acum? No way!!!

Calatoria s-a incheiat in spiritul zilei anterioare, cu o muscatura de furnica rosie mare si grasa, taxi pana in Zarnesti (50 lei de masina) si o masa copioasa, cu salata verde pentru mine, la o pensiune spre Paraul Rece.

In total traseul de sambata a durat 17 ore, in loc de 13-14 ore cat aratau marcajele, dar mai ales in loc de 11 ore cat preconizase Mihai. Traseul este foarte bine marcat, si daca eu l-am terminat, inseamna ca aproape oricine fara frica de inaltime si cu minime cunostinte de catarare (sau cu mult tupeu) poate merge de la Curmatura la Garofita Pietrei Craiului intr-o zi.


Ganganii pe Nera

Nici nu stiu cu ce sa incep relatarea: cu ceea ce a mers bine sau cu haosul din bagaje, nehotararea de a ne insoti a celor chemati, modalitatea de transport, atacul insectelor, caldura infernala, juliturile, genunchii suprasolicitati, sunetul de animale cu sange rece prin balarii, gunoaiele de pe poteca. Hmmm, grea decizie!

Ma rog, dupa multe discutii, ramanem 6 participanti, de fapt cei care am spus de la inceput ca vrem sa vedem (revedem in cazul meu) Cheile Nerei: eu si Vasile in masina lui Vlad, Maddie si Alina in Lupo la Cosmin. Am mers drum intins, asa ca, spre deosebire de toamna trecuta cand am facut 12 ore, acum in mai putin de 8, deja descarcam bagajele la pensiunea Dora (Sasca Montana). Cazarea este frumoasa, mai ales balconul de la camera noastra era super :)) gazdele foarte de treaba. Sambata dimineata se ofera chiar sa ne duca in Sopotul Nou sa facem cheile cap-coada, contra unui cost de 100 de lei pe grup.

Pentru ca ne-am cazat in Sasca Montana, planul era sa incepem cu Cheile Susarei pana la Lacul Dracului (cruce albastra), apoi sa continuam pe Cheile Nerei si La Tunele pana in Sasca Romana (banda rosie). Dau telefoane peste telefoane, toata lumea, de la salvamont, gazda de la pensiune si pana la administratorul parcului (care ne promite un transport cu masina parcului national pana in Carbunari), ma sfatuiesc sa abandonez ideea Cheilor Susarei, din lipsa de marcaje si poteca nu foarte buna pe portiunea de la cascada Susara la Carbunari. Am cautat ceva zile jurnale cu descrierea exacta a Cheilor Susarei, am cerut indicatii… nimic, nimeni nu mi-a putut da o descriere exacta, doar vesnicul si enervantul “nu mergeti pe acolo”. Acum nici eu nu pot ajuta pe altii, pentru ca nu le-am facut.

Dupa o noapte cu visinata si 4 ore de somn, la 8.02 dimineata (2 minute mi-a luat mie sa ma dau cu crema antiinflamatoare pe genunchi) suntem gata toti si ne imbarcam intr-o duba alba Ford a gazdelor. Drumul din Sasca in Carbunari este exact cum mi-l aminteam: daca iti urasti masina si organele interne, dai o tura p-acolo si te-ai lecuit.
Spre dezamagirea mea nimeni nu intentioneaza sa coboare din duba in Carbunari, sa mergem pe cruce albastra o ora prin padure racoroasa. Nuuuuu, ne mai zdruncinam creierii o ora si ceva  pe hartoape pana in Sopotul Nou, ca apoi sa capiem de cald prin poienile insorite si plictisitoare de la inceputul cheilor. Colac peste pupaza, soferul ramane cu masina suspendada intr-o groapa, eu imi pierd telefonul (l-am gasit la intoarcere) si incep sa ne atace ganganiile.

No’ hai si-om mere, ca deja se facu ora 10.30. Prin poieni, deschidem si inchidem porti (care se presupune ca ar trebui sa mai opreasca “plimbarea” animalutelor spre Dristie si Sopot), iar in Poiana Meliugului gasim indicator spre stanga, sa trecem Nera pe o punte. Taranii ne indruma sa mergem prin soare tot pe malul drept al Nerei. Evident, aleg padurea si marcajul, iar intr-o ora admiram si fotografiem Lacul Dracului.
Ne miram de albastrul apei, ne lafaim la umbra si racoare, mancam, Vasile gaseste timp sa-si juleasca tibia urat de tot si pe la 12 pornim prin balarii, in loc sa urmam marcajul inapoi spre banda rosie. Cosmin se duce inainte de bezmetic, fara macar sa anunte ca pleaca si in afara de mine si Vasile, ceilalti voteaza sa mergem dupa el “pe scurtatura”; sunt de acord, cu conditia ca, daca in jumatate de ora nu ajungem in traseu, ne intoarcem. Urcam abrupt si haotic un timp, nu intalnim marcajul, asa ca hotarasc sa ma intorc la lac dupa cum stabilisem, si continui pe marcaj. In afara de Cosmin, toti au venit cu mine si ajungem la intersectia marcajelor mai repede decat ma asteptam. Urmeaza o coborare prin padure care mi-a terminat genunchiul (si eu vroiam sa fac Fagarasul in august… ) si, deci, nervii pe toata durata traseului.

Am mers (prea) multe ore prin caldura, “atacati” de ganganii. Nu recomand nimanui sa faca traseul vara. Nu se compara cu plimbarea de asta toamna, cand a fost mult mai frumos, mai curat, mai racoare, apa mai mica… si fara muste. De fapt, citind acum diverse jurnale despre turele din weeek-endul asta, observ ca toti s-au plans de ganganii.

La Cantonul Damian imi anunt colegii de “suferinta” intr-ale caldurii si insectelor ca mai avem doar 2 ore de mers… evident, cuvantul “doar” nu incanta pe nimeni, iar pe mine ma intristeaza de-a dreptul, stiind cat e de plictisitoare portiunea de la Damian la podul Beiului.

La intrare in Sasca Montana eu ma reped la dus (poate scap de muste), apoi pe terasa cabanei la un Stejar receeee!! Baietii, dupa cum le sta lor cel mai bine, se impiedica de carciuma satului. S-au asezat mandrii ca bradu' (asta imi imaginez eu, dar pun pariu ca erau pleostiti de cald si oboseala) pe o banca de lemn, cu bericica la bot si o sticla de spirt in fata. Pentru muscaturile de tantari, zic ei... A trebuit sa sun tot eu (ca o muiere nesuferita ce ma aflu) sa ma plang de foame, ca sa isi miste dosurile transpirate acasa. Seara Vlad se ocupa de gratar, i-a iesit bestial, mai putin friptura mult prea uscata. Data viitoare ii dam doar micii :)) 

Concluzia acestei ture este ca, dupa toate discutiile pe care le-am avut, tot nu m-a crezut nimeni ca apreciez corect timpul in care facem traseul, lungimea lui si portiunile de plictiseala maxim; cred ca tocmai de aceea nu s-a respectat planul din Bucuresti. Si totusi recunosc ca am subapreciat impactul caldurii si dificultatea traseului.

Na ca am inceput cu partile rele si le-am omis pe cele bune. O sa le omit in continuare, pentru ca e canicula si nu am dispozitia necesara sa scriu un jurnal cu final fericit. Dar oricum, faptul ca am mai facut o calatorie intr-o companie placuta, depaseste mult aspectele negative.

Plus la vanatai dupa doar o zi in Piatra Mare

Traseu: Dambul Morii-Canionul Sapte Scari-cabana Piatra Mare: banda galbena 3 ore // cabana Piatra Mare-Pestera de Gheata: banda albastra 1 ora // Pestera de Gheata-Dambul Morii: punct rosu 2 ore
__________________________________________________________________________________


Usurel asa, sa nu ne rupem, am mai bagat o tura de o zi, de data asta in Piatra Mare. Dupa multele si inevitabilele discutii in contradictoriu despre traseu, zilele de stat si participanti, plecam sambata dimineata nu foarte devreme, 7 si ceva, doar 4 omuleti pana la urma. De data asta Maddie sta acasa, are examene si cica invata; locul ei e luat de Cosmin, care, din fericire pentru mine, de data asta nu are chef sa se dea cu ursuletul si merge chiar “omenesc” :))

Traseul il incepem cu un (foarte) mic dejun la masina si plecam la 10.30 spre canion, impreuna cu alti ‘enshpe mii de oameni: unii mai galagiosi, altii echipati corespunzator, iar cei mai multi urmarind indicatiile “dirigului”... da, iar am dat de kinderi!
Sunt nori dar nu ploua, oleaca  racoare, numai bine de urcat, la fel ca sambata trecuta pe Jepi. In 45 de minute suntem la Canion si incepem traversarea lui. Si bineinteles facem poze in disperare. Din pacate niciuna nu mi-a iesit, era prea intuneric si nu am reusit sa stam locului :) Iar am reusit sa acumulez ceva vanatai in genunchi de la scarile alea, cand m-am grabit sa inaintez sa nu ma ude prea tare cascada, sa nu mai tremur si sa scap de zgomotul facut de aia mici.

Trecem si de canion si continuam urcarea. Luam pauza de masa, din pacate destul de lunga incat sa ne ajunga un grup foarte galagios de imbecili in pantofi (as spune “de oras”, dar sunt mai degraba de mers la discoteca de la caminul cultural), cu punga de plastic in mana si castile cu maneau la putere. Marius ar fi fost invidios, ala da “echipament” usor :))

Am ramas placut impresionata de cabana Piatra Mare. Nu e mare, ceaiul “cu lamaie si rom” e doar apa fierbinte total lipsita de gustul de rom (mai bine, nici nu-mi place), in schimb totul e foarte curat si primitor. Si e cald! Magarii de pe platou (animalele, la propriu) erau cam insistenti, dadeau din picioare de bezmetici si se tineau dupa oameni tot timpul. Puiul era simpatic foc, pacat ca fugea de mine...

Dupa placuta odihna, am pleacat spre Pestera de Gheata in drumul nostru de coborare spre Dambul Morii. Traseul urmeaza creasta pret de doar 3-5 minute, apoi coboara brusc spre stanga pe 2 marcaje, banda rosie si banda albastra. Dupa circa 15 minute de coborare, traseele se despart, si noi urmam banda albastra in dreapta. Poteca e ceva mai enervanta pentru cei in pantaloni scurti, pentru ca e foarte ingusta si trece prin balarii si urzici. Urmeaza o padure deasa, traseul fiind aproximativ drept, pana intr-o buza de deal, unde intalnim intersectia cu punctul rosu. In dreapta, traseul pe punct rosu coboara 200 m pana la Pesterade Gheata (si banda albastra tot in directia asta merge spre Bunloc), iar in stanga, acelasi marcaj duce la Dambul Morii. 

Pestera e greu de ratat, pentru ca au scris pe piatra maaaare cu rosu “PESTERA”… altfel, de la intrare nu se vede decat o fisura intr-o stanca. Accesul se face prin acea fisura, cu oleaca de catarare. Eu nu am intrat, dar baietii au spus ca e super si trebuie neaparat facuta toata (sau cat e accesibila).

De aici pana la jos la masina a urmat o coborare cum greu se poate imagina, de enervanta ce a fost. Prima portiune e super desi ocoleste foarte mult: poteca merge pe langa stanci, iar in dreapta ai o padure frumoasa. Ma rog, sa nu ai frica de urs, atunci e cam nasol. Insa dupa cateva minute se intra in padure… si nu se mai iese timp de peste o ora. E adevarat ca ne-am miscat incet din cauza genunchiului meu si poate din cauza durerii ma juram sa nu mai trec pe acolo veci; insa nimeni nu poate sa nege ca traseul e foarte plictisitor. A reusit sa intreaca si coborarea din Poiana Maicilor in Ceahlau. Hai, ca noi am coborat, dar nu recomand nimanui, sub nicio forma, sa urce pe acolo, te joci  X si 0 pe vene pana sus.
Totusi a fost o tura reusita, unii ar spune ca de pantofari. Eu zic ca a meritat efortul.

Triatlon la 2 Mai

Generated image

Este prima editie si se anunta suuuuuper interesanta! Mai ales "dixtractia"... pentru ca trebuie sa recunosc ca, din motive medicale, nu voi participa. Lasati caldura si mai ales lasati lenea. Hai sa aratam ca se poate si fara asfalt.

O zi pe Jepii Mici catre pantofari


Pentru ca tabara de catarare cu clubul Caraiman Campina s-a anulat in ultimul moment “din cauza vremii nefavorabile” (intotdeauna mi-am dorit sa spun asta!), ne-am hotarat vineri dupa amiaza sa facem o tura de o zi undeva aproape de casa.

Sambata a venit Vlad sa ne ia pe la 6 dimineata, apoi am cules-o pe Maddie din camin (tot nu a aflat nimeni numarul camerei ei!!) si am plecat catinel, ca-i plin de radare, spre Busteni. Inainte sa-mi inghete de tot oasele la cele 21 de garde din masina, dar dupa ce ne-a depasit pana si o Solenza (da, te-am parat, Vlad!), am ajuns in parcarea de langa telecabina si am plecat spre Jepii Mici.
Jos era soare, chiar cald, dar creasta nu se vedea de norii grosi de ploaie si cu toate astea tot am urcat, in speranta ca mai rau ca pe Piatra Secuiului nu poate fi. La vreo jumatate de ora de la plecare ne-am intalnit cu alti doi carpatisti, Emil si Raluca si am continuat drumul aproximativ impreuna. Zic aproximativ, pentru ca noi a trebuit sa facem o pauza mai lunga, fortati de faptul ca minunatul meu camelbak a cedat, si mi-a imprastiat in rucsac aproape toata apa. Daca n-am avut apa de ploaie pe mine, macar Dorna plata sa fie, nu? In rest, atmosfera numai buna de urcat.

Am ajuns la Caraiman in 3 ore si ceva, dar nu fara alte patanii. Eu nu mai fusesem pe Jepi de la eclipsa totala de soare, si nu mai tineam minte ca traseul traverseaza raul la un moment dat si se merge pe stanga lui. Acum valea era toata o limba de zapada si nu ne-a inspirat mare incredere sa mergem pe ea. Asa ca am continuat sa stam pe dreapta pana am ajuns pe niste mici dar urate saritori. Vasile le-a trecut primul si a fost de parere ca se poate continua urcusul aiurea. Probabil ca avea dreptate, dar odata ajunsi sus, am decis ca nu merita riscul si asa am pierdut vreo jumatate de ora sa ne intoarcem in traseu si sa mergem pe limba de zapada.
Cabana Caraiman era pustie, cu exceptia a doi caini destul de grasuti pentru cat de singuri stateau pe terasa. Am luat o mica pauza sa analizam situatia: pe Brana Caraimanului nu puteam merge pentru ca era super ceata si nu am fi vazut mare lucru, pe loc nu putea sta pentru ca se apropiau norii de ploaie. Asa ca am plecat spre Babele sa bem o bere inainte sa ne prinda ploaia.

La destinatie am intrat intr-o mare de purtatori de tenesi, pantofiori de lac, gentute cu sclipici si telefoane mobile care mai de care mai mari. Un grup de grasi odiosi ne-a intrebat daca pe crucea albastra se poate ajunge la Cruce. Le-am zis ca da, dar ca nu le recomandam traseul avand in vedere echipamentul, ceata si ploaia care se anunta. Probabil am fost prea drastici, pentru ca au simtit nevoia sa ne intrebe in batjocura daca “betele alea” (aka betele de trekking) ne ajuta la ceva. Pe principiul bancului “no be, ca-i rece si buna!” i-am indrumat cu cea mai draga inima sa plece pe Brana Caraimanului, poate ne mai scapa muntele de prosti, daca bolile si razboaiele nu mai fac fata.

Ei bine… si iata Babele. Am mai fost aici in clasa a 6a cu profu’ de geografie. Ce frumos si distractiv a fost atunci! Poate de aia nu aveam nimic cu kinderii adusi cu telecabina. In schimb nu inteleg cum naiba, om trecut de 15 ani (maaaaxim), sa fii in halul asta de fraier sa dai 60 de lei pe telecabina, sa  vezi niste bolovani in forma de ciuperca (nici macar de babe!!), inconjurate de un gard. C’moooon people!!!!! Ok, nu imi doresc sa vad tembeli din astia pe trasee. Si inteleg sa urci cu telecabina sa vezi ce inseamna o creasta de munte. Da’ ce, isi misca cineva fundul de langa bolovani? “Nuuuu mama, ca face rau la varice. Lasa, mai bine mergem frumusel la cabana si bem un suc de 6 lei”… 6 lei!!!!!
Deja ma simteam prost, pe tot platoul eram doar 8 oameni cu bocanci (grupul nostru si inca un cuplu de oameni in toata firea la vreo 40+ de ani), de bete, rucsaci, parazapezi ce sa mai amintim. Asa ca am hotarat sa coboram mai repede cu telecabina, macar in oras nu ne provoaca atata greata cercopitecii aia. Eh, asa credeam noi… am stat o ora la coada la telecabina, pentru ca am prins 2 grupuri de kinderi. Oricum, bine ca a mers telecabina, pentru ca incepuse o ploaie infernala, si Valea Jepilor Mari nu ma vedeam in stare sa o cobor.

Trascaul cum nu se poate mai ud

Gata, ne-am hotarat sa terminam traseele in Trascau, asa ca am plecat spre nord. Cu acelasi accelerat de 20.45, la cuseta, dar de data asta pana in Campia Turzii, nu mai vrem Teius. Dintr-o greseala Mihai posteaza ora de tren gresita, iar Alinamarina si Mihai_taz isi iau bilet la alt tren, care ajungea la jumatate de ora inaintea noastra. Oricum ei aveau loc in compartiment, dar mi-a parut tare rau.

Pe la 5 si ceva am ajuns in Campia Turzii, unde am gasit-o pe Simona bezmetica de somn, care venise de vreo 4 ore din Oradea si deja prinsese miros de gara. Claudiu s-a oferit, pe langa sa ne cazeze la cabana lui, sa ne ia si de la tren, asa ca am mai asteptat acolo vreo 3 ore, la cafelute si tigari. Bietul de el, ii era foarte rau, dar tot s-a tarait sa ne culeaga.
Inghesuiti, care in masina, care in bena, dupa cum ne-a fost norocul, am plecat spre Turda si Valea Ariesului, pana in Rimetea, de unde incepea traseul nostru. Urma sa facem un mic circuit din sat pe creasta Piatra Secuiului, apoi coborare in Coltesti, vizitat cetatea, apoi sa traversam pe la Poarta Zmeilor pana la Huda lui Papara, la cazare si pestera... Urma!
Urcarea a fost dementiala, o vale foarte frumoasa, piatra cat cuprinde. Nu m-am putut abtine sa nu ma iau de Mihai care nu luase pic de apa... pe principiul "eu fac poze, sa care altii". Pana la urma nu inteleg de ce se tot trezeste "micul monstru" din mine, e treaba fiecaruia daca moare de sete au ba.
Dupa 2 ore, cu tot cu pauza de masa si de fotografii, a urmat creasta lina, de unde vedeam Poarta Zmeilor sub nori grosi de ploaie. In cateva minute i-am "admirat" chiar prea de aproape, cand au inceput sa bata vantul si grindina. La fiecare tunet ma gandeam doar ca am mai scapat de un fulger, asta in timp ce, bineinteles, ma concentram sa nu-mi rup gatul pe poteca plina de noroi. M-am miscat incet din cauza genunchiului, dar oleaca mai jos, intr-un palc de ierburi i-am ajuns din urma pe copilasi, care se fereau de traznete, spun ei, stand pe vine, si betele de trekking aruncate la un metru mai in fata... bun asa! :)

Intr-un final, uzi pana in suflet si plini de noroi, gasim o carciuma in Coltesti, sa ne incalzim, uscam, sa bem un ceai cu rom, si mai ales sa-l rugam pe Claudiu sa vina iar dupa noi sa ne duca cu masina la cabana. Cred ca am nimerit singurul birt din tara asta fara usa si fara nicio sursa de caldura. OK, incalzitul si uscatul au picat din start, romul era odios, apa de ceai calaie, dar Claudiu nu ne-a dezamagit, si, in cateva ore, eram pe drum spre cazare. Copiii au mai facut un traseu pana la cetate si apoi din varful unui deal pana la cabana, eu cu Vasile am preferat confortul caldurii oferite de masina.

Mare mi-a fost surpriza cand am ajuns la destinatie si nu am gasit decat acoperisul si fundatia de la casa. Alternativa era un pod de lemn, deasupra grajdului de cal. Dupa ce mi-a trecut lacrimatul ochilor de la miros, m-am schimbat in haine uscate si am reusit chiar sa mananc o mamaliguta cu branza. Ori eram prea rupta de foame (apropos, mancarea noastra se stricase toata), ori ficatul meu a uitat ca exista.  Claudiu cu Tavi au muncit de zor pana seara si ne-au incropit o camera cu geam termopan, pereti din placaj, usa si pardoseala de polistiren, si ne-am adapostit super bine de curent. Frig oricum nu era, iar in sacul de dormit mi-a fost cald chiar si mie. Atata doar ca nu ne-am putut usca hainele si bocancii... mai bine, avand in vedere traseul de a doua zi.
Si mai mare ne-a fost mirarea cand seara inainte de culcare, Mihai (care aranjase cazarea la Claudiu), a facut un calcul scurt si a concluzionat ca nu are loc in camera, asa ca a plecat sa doarma la o pensiune de vale. De data asta m-am abtinut de la comentarii, avand in vedere ca am dormit bine. Asta pana sa ne trzeasca  la 7 dimineata sa plecam in traseu. Ce plimbare taica, toate erau inca ude.

Ca sa avem cu ce ne incalta, tot Claudiu ne-a dus pe cativa (mai putin pe Mihai si Simona) la "shopping" la un targ din Salciua. Am auzit pe urma ca ar fi cel mai mare targ de animale din zona, si se tine o data la cateva luni. Frumos acolo, oameni imbracati de sarbatoare, multe animale (doh!), fructe, legume, dulciuri si cel mai important: tenisi uscati. Rosii, albastrii, portocalii, crem, cu crampoane sau fara, sa tot ai de unde alege, parca nici nu ne puteam hotari. Numai Taz a nimerit unul rosu, celalat portocaliu, nu stiu cum naiba, poate l-a vazut taranu' mai emo, asa. Vasile, bietul, nu cred ca a apreciat plimbarea asta, dupa ce a vazut un sarpe pe drum. Mort, e adevarat, dar fobia si-a spus cuvantul... ce-o sa faca in Nera? :))

Cu provizii de incaltari uscate pentru seara, ne-am intors la cabana, am imbracat costumele de neopren puse la dispozitie tot de Claudiu, ceva haine pe deasupra, si am pornit spre pestera de langa. Un mic "search pe google" (c'mon people, we have the technology!) m-a convins ca trebuie vazuta: e cea mai lunga, cea mai denivelata, cea mai dificila, cu cea mai mare sala, cu cea mai inalta galerie, cu cel mai lung curs subteran, cu cel mai mare debit, cu cea mai mare cascada, cu cea mai mare colonie de lilieci din Europa, cu cele mai lungi si mai numeroase excentrite, cu cel mai mare depozit de guano din Romania (sursa: wikipedia, evident). Nu spun ca am vazut toate obiectivele din ea sau prea multe pesteri la viata mea, dar chiar si fara termen de comparatie... a fost lunga, grea, saritori cat cuprinde, guano peste tot, sali si galerii imense. Si apa, apa cat cuprinde... Am inteles ca pestera a fost chiar amenajata demult, dar din cauza faptului ca liliecii si-au cam luat talpasita, a fost inchisa circuitului turistic. Au mai ramas doar o jumatate de scara ici, o teava colo, un piton, doar atat cat sa se poata merge super echipat. Mai bine, vorba Alinei "mai bine sa nu vad eu prea multe, decat sa intre bezmeticii sa strice tot ce-i frumos".


Portalul de la intrare e imens, apa descurajant de adanca - de rece, ce sa mai vorbim! -  si nu e nevoie de frontale pe partea cea mai dificila, pentru ca lumina patrunde cateva sute de metri bune. Baietii au carat, pe langa geanta impermeabila pentru aparatele foto, o scara si o coarda, iar noi ne-am luat hamuri si carabiniere. Stiu ca le-a cam scazut prestigiul cu scara aia, dar sincer, fara ea nu ajungeam niciunde. Teoretic cica se urca pe alte parti, pe cascade direct, dar sa fim seriosi, variantele alese au fost super.

Ca sa ne facem o idee despre ce urmeaza, trecem raul, nu pe pod, ci prin apa... pana la glezne si deja strang din dinti si injur in ordine alfabetica. La intrare am ales varinata de a face echilibristica pe niste tevi - proasta alegere! -  in loc sa innot (nu-i nimic, am facut-o si p-asta la intoarcere). Evident ca la cat de mult imi plac mie scarile si podurile, fix asta imi mai lipsea. Anyway, tot in apa ajung, dar numai pana la brau, si continuam inaintarea. Pasul voios ma tine pana la prima saritoare. Punem scara, ma urc cu chiu cu vai (mai mult vai decat de obicei), trec printr-o gaura, si ajung in motul primei cascade. Mirific: la cativa metri  alta cascada, mai involburata, pe care nu o mai pot ocoli.

Claudiu se urca pe stanga si ne da coarda. Prima se asigura Alina. Nu stiu cum a gandit-o p-asta, dar se duce taman prin mijlocul debitului de apa, niciun centimetru mai la stanga. Il vad pe Claudiu cum casca ochii si cum incepe sa-i alunece coarda din maini. Alina nu auzea indicatiile, asa ca a continuat sa se chinuie sa gaseasca prize pentru maini si picioare... nimic, e tarata ca pe salam :)
Urmez eu, singurul lucru bun facut a fost sa ma duc mai pe margine, doar ca in susul cascadei trebuia sa trec iar pe dreapta, si mai mai ca m-a luat apa. Ajung cu bine si apuc sa casc ochii: o saritoare de cativa metri buni si ceva ce semana a scara demult... great! A mai urmat o dracie de fisura pe care am trecut-o, la indicatiile lui Tavi, impingandu-ma in spate si picioare, plus alte mici saritori. Dar ar fi mult prea mult de povestit.

Cert e ca am ajuns intr-o sala eeeeeeenorma, unde am facut o pauza de tigare (DA, Taz a adus tigari, nu-mi venea sa cred, si erau chiar uscate!) si poze. Baietii spuneau ca sala aia "gazduieste" cel mai mare depozit de guano din Romania. Evident, am aflat dupa ce am urcat panta alunecoasa mai mult in patru labe. Vreo 15 minute, si eram din nou pe cursul raului, spre Sala Crucii, sau asa ceva (sper ca am retinut corect). Din pacate nu am mai ajuns la destinatie, deoarece erau deja 2 persoane care vroiau sa iasa. Nici eu nu stiu cat as mai fi rezistat, dar culmea e ca pe mine ma tot intrebau daca mai vreau sa merg :|

Amuzamentul a fost la coborare. Cica sa facem rapel: eu cobor prima, evident ca un sac de cartofi, nici macar nu ajungeam cu picioarele la perete sa simulez tentativa de rapel. Din marginea saritorii nu vedeam decat cascada super rapida, zgomotul infernal, si trebuia sa nimer si bucata de pamant de langa apa, pe care nu o vedeam, daar stiam ca-i p-acolo pe undeva... right! Mai simpatica a fost Alina, care nu a auzit indicatiile ce mi s-au dat, si cand Claudiu i-a spus "OK, acum da-ti drumul", a izbucnit in ras isteric.
De 2 ori mi-a fost intr-adevar teama: prima data cand am calcat langa un bolovan, unde de fapt era o mare groapa si m-a cam luat apa (stiu, ajungeam mai rapid la iesire) si a doua oara innotul practicat la gura pesterii, cand simteam ca daca nu dau in disperare din maini, intru in soc hipotermic, de la caldura de afara.

A fost foarte solicitant, mai ales psihic: 5 ore de frig si ud, bolovani alunecosi, saritori, cascade puternice, cate 6 vanatai pe fiecare picior (serios, le-am numarat si au iesit simetric), genunchi umflati, ceva vena sparta si multe zgarieturi. Dar daca a meritat? O DAAAA! Abia astept sa fie gata cabana lui Claudiu, mai ales ca este o gazda minunata.

l.e. multe, multe bai fierbinti si ceapa verde cu salata si branza de bivolita... fara numar! :))

Clujul bahic si Cheile Turzii de sus

Superb! Cuvantul cel mai potrivit pentru sfarsitul de saptamana care tocmai a trecut.
Ne-am pus in cap sa facem o iesire cu masina. Vroiam mai mult sa vad cat ma tine sa conduc, daca pot merge noaptea, si un mic test de Smart la drum lung. Asa ca am am plecat la Cluj, e adevarat, cu intarziere de o saptamana.

Vineri pe la 5 am reusit iesirea pe autostrada, pentru ca am ales varianta Pitesti-Valea Oltului-Sibiu-Sebes-Alba-Cluj, cu gandul sa incercam asfaltul si pe A3. Multele ghinioane (tradus prin tiruri, incepatori si dacii 1300) mi-au confirmat ca ma transforma rau de tot condusul dupa apusul soarelui. Nu spun ca ma las de sportul asta, ci ca mai am mult de exersat... nervi sa fie suficienti. Pe la 12 noaptea am intrat in Cluj, sau ma rog, in carciuma in care eram asteptati cu surle si trambite... a, si cu propuneri de catarare pentru a doua zi.

Zis si facut, reusim sa ne trezim sambata la 12, si plecam spre Cheile Turzii. Privelistea mirifica, muzica buna si aerul curat m-au facut sa bag mai putin in seama hartoapele si drumeagurile de tara prin care am bagat saraca masina. Macar am vazut (din nou!) ce poate.

Intram in chei, avand la mine echipamentul, respectiv papucii si hamul, facem ceva poze, ma minunez de aglomeratia din poteca: plin ochi de cataratori. Din fericire (sau nu), copilasii nostri aleg niste trasee oleaca mai retrase, in susul unui grohotis extrem de enervant.

Spre incantarea mea, cand am ajuns acolo, mansa era deja pusa pe un traseu de 6+ (zic ei, habar n-am...). Imi pun toata increderea in Eti sa ma asigure si pornesc... si ma opresc, ma impleticesc. Evident ma bate gandul sa abandonez din primii metri, norocul meu fiind tot Eti, care insista in a-mi da indicatii despre localizarea prizelor si nu ma lasa sa cobor. Undeva mai in spate un alt omulet din grupul nostru imi da sfaturi (diferite evident, dar binevenite), iar Vasile se distreaza copios facand poze. Ca sa-mi mai  vina inima la loc, incep sa ma gandesc doar la frumusetea locului in care sunt, admir peisajul cheilor privite de la o inaltime considerabila, si nu am gandesc la ultima bucla.

Pe la mijlocul traseului, dupa ce m-am prins eu mai bine cum e cu stanga si dreapta (coordonarea concomitenta a celor 4 membre mi-e total straina, recunosc), am coborat... nu atat pentru ca-mi obosisera mainile, ci pentru ca degetele de la picioare nu mi le mai simteam. OK, privelistea e minunata, dar cat poti sa admiri stand (mai mult) in coarda timp de jumatate de ora? Tot!

Seara am ajuns in Cluj, cu un minunat sentiment de implinire, parca facusem tot ce-mi propusesem pentru acel week-end. Si asa a si fost, chiar daca nu am apucat sa vad nimic din oras, doar 2 carciumi si multi omuleti.

Duminica tot 7 ore am facut pe 480 de km amarati, dar de data asta pe lumina si oboseala inzecita. Dar parca au meritat efortul si dovada faptului ca Smartul nu e deloc limitat la 145 km/h... o poza platita scump, e adevarat; pe urmatoarele 6 luni ma cumintesc!

Fuga, fuga prin padurile Ceahlaului

Am ajuns in Piatra Neamt intr-o zi de marti pe la pranz, dupa 5 ore de mers cu rata pe malul Bistritei si Lacul Bicaz, in miros de ograda, hodorogit de fiare si ventilatie rece… desi afara ploua si erau in jur de 5 grade, soferul s-a gandit sa nu stam prea comod, ca adormim si nu vedem peisajul.
Trebuie sa recunosc ca dupa plimbarea asta, mi-a prins tare bine masa de la Vasile de acasa, mai ales ca mama lui, pe langa mancarea extraordinar de buna, a scos artirelia grea: o super visinata, care m-a trosmit direct in moalele capului. Parca mi-a citit in ochi, asa de bine s-a nimerit :))
Am iesit apoi, sa vedem din frumusetile orasului, adica carciumile de pe “strasse”, sa ne pregatim pentru Ceahlaul de 3 zile pe care ni-l propusesem initial. A, da, si ca sa nu zic ca nu am vizitat Piatra Neamt, am mers si cu telegondola.

Ne-am trezit totusi dimineata, eu plina de entuziasm ca vad Ceahlaul, Vasile oleaca ametit de somn, si am plecat spre Bicaz cu un maxi-taxi, iar de acolo cu un taxi pana la Izvorul Muntelui, baza traseului pe care aveam de gand sa-l facem in prima zi: stanca Dochiei – Jgheabul cu Hotar – schit – Toaca – cabana Dochia.  De la baza muntelui nu am vazul absolut nimic pentru ca ceata si norii intunecasera atmosfera ca-n apus.
Dupa un urcus abrupt prin padure, ca sa mai taiem din drumul asfaltat, facem o prima pauza de masa la popasul de la inceputul traseului Lutul Rosu. Ne energizam bine cu niscaiva ciocolata si nelipsitul ceai al lui Vasile si pornim, mai intai o mica bucata pe asfalt, apoi pe triunghi albastru catre Stanca Dochiei.

Cu toate ca norii deveneau din ce in ce mai grosi, am avut mare noroc de vreme neploioasa. La Stanca ne permitem o noua pauza, iar in padurea defrisata de furtuna, facem stanga spre Jgheabul cu Hotar, desi in fata noastra se vedea din ce in ce mai impunator Jgheabul Mare, traseu nemarcat si, zic ei, interzis. Oare de ce, duce direct sub Toaca si de jos, nu pare greu :)) Culmea e ca eu, care cica-s un mic “control-freak”, aveam incredere sa merg pe acolo cu Vasile; poate pentru ca mi-a dovedit ca nu-i genul inconstient, cand a hotarat sa urcam triunghi albastru in continuare.

Traseul a fost inghetat, si mi-a dat ceva emotii pentru ca ne-a cam ingreunat urcarea. Am avut mult de ocolit prin zapada din susul rapei, pentru ca pe poteca nu se putea sta in picioare, cu tot cu barnele ajutatoare ce insotesc drumul. Ne-am intalnit la un moment dat, cu un baiat si o fata, care coborau. Nici acum nu inteleg de unde veneau, avand in vedere echipamentul lor… noi ne puneam problema coltarilor, si ei erau in bocanci de vara, gen adidas.


De aici ceata deja era din ce in ce mai enervanta. Nu atat ca padurea era spookie tare si nu vedeam la nici 5 metri in fata; atmosfera era atat de rece incat simteam nevoia sa-mi incalzesc aerul din plamani, si ma opream la fiecare pas sa incerc sa respir normal.
Dupa 2 ore de urcat din Izvorul Muntelui am lasat in urma padurea, gheata si rapele si am ajuns in camp deschis prin jnepenis, iar la cabana Dochia am ajuns in 3 ore si 15 minute de la plecare. Prima impresie: stateam in fata cabanei si nu o vedeam, decat de pe veranda de piatra din fata… dementa de alb!
Sala de mese plina de diversi omuleti care asteptau si ei, ca si mine, sa se imbunatateasca vremea. Apare cineva de la statia meteo si ne anunta ca ceata se va duce. OK, dar cand, asta nu a mai spus. Asa ca am comandat frumusel o mare friptura grasa de porc, vreo 3 cafele, ceai si ne-am cazat. Camera (nr. 1) foarte faina, incalzita, curata, spatiu berechet. Ca sa mai treaca timpul am admirat peisajele din pozele de pe peretii cabanei, ca pe geam oricum nu vedeam nimic si am incercat sa invat table. E clar, jocul ala nu-i de mine.
Am plecat la schit, dupa ce  am fost siguri ca nu ne intalnim acolo cu un grup galagios care plecase deja. Am facut ceva poze pana sa inceapa ninsoarea cu gheata si ne-am indreptat spre Toaca.

Intr-o sa muntele mi-a oferit prima surpriza: pentru cateva secunde ceata s-a dat la o parte, a iesit soarele puternic, si am putut vedea poteca spre varf, pe care urma sa mergem. Suuuuperb!! Cred ca 2-3 poze am apucat sa  facem, inainte ca muntele sa se acopere din nou. Am inteles ca pana in varf erau niste scari de lemn, distruse acum, si din care nu am mai vazut decat niste ramasite. Ajunsi la statia meteo, a iesit din nou soarele, tot pentru cateva secunde, si m-am bucurat iar de o priveliste mirifica. A, ca dupa asta a venit iar ninsoarea inghetata, asta-i partea a doua, deja eram in coborare. In platou ne-am dezorientat oleaca, noroc ca am auzit toaca de la schit, altfel ajungeam la cabana poimaine.

Dimineata am plecat chiauna de somn sa pozez rasaritul, in speranta ca o sa prind mare alpina. Ei bine, n-a fost sa fie, asa ca m-am culcat la loc pana la 9. Cand am ajuns in sala de mese, era pustiu. Nu intelegeam daca lumea a plecat deja sau inca doarme. Cum aici nu-i ca la Omu, sa predai patul la ora 8, am luat micul dejun in tihnna, si am plecat in traseu pe la 10 si ceva. Cum seara am aflat ca nu mai putem sta 3 zile, asta era coborarea de pe munte, si am incercat sa profit, facand cat mai multe poze.

Am ales traseul pe banda rosie, spre Poiana Maicilor. Pe drum Vasile si-a adus aminte de ce nu mai mersese pe aici de cel putin 10 ani: coborare doar prin paduri, doar ici colo cate un luminis si un horn amuzant. Mie mi-a placut, avand in vedere ca altceva nu am mai vazut. Bine, mi-a placut pana la un moment dat, cand, in prima padure, auzim ceva zgomote, cred eu, de animal, undeva sus pe rapa. Prima data am simtit socul fricii, apoi nu ma mai concentram decat la miscat picioarele si betele. Ce oboseala, ce respiratie, ce transpiratie… adrenalina la maxim. Am zburat cum nu credeam ca as putea vreodata sa merg pe munte, cu rucsac in spate, prin zapada. Nu m-am mai oprit decat in primul luminis, o poiana imensa pe creasta, de unde puteam admira, intr-adevar, peisajul. Mi-am permis o mica pauza de energizant si fotografii, pentru ca terminasem resursele date de frica.

Urmeaza alta padure, din pacate cu zgomote si mai multe. Minunat, da-i si fugi taica, nu-i de glumit. Norocul a fost ca m-a tinut piciorul. Odata am identificat zgomotele ca fiind scartaituri de copaci, dar in rest am zis ca mor de frica, sincer. Chiar am vrut sa ma intorc la un moment dat, nu coborasem decat vreo 2 ore si ceva. Ma gandeam sa alegem un traseu mai abrupt, horn, ceva fara animale infometate. Cu chiu cu vai (la propriu “vai”) am ajuns in Poiana Maicilor, unde ne-a intampinat un afis simpatic cu un urs, si cateva reguli de conduita, de genul “Nu va apropiati de animale”… pe bune?! 
Important e ca am ajuns la Izvorul Muntelui cu bine, in vreo 3 ore, si pe la pranz eram din nou in Piatra Neamt. A fost scurta plimbarea, mai aveam mult mai mult de vizitat, dar am facut deja planuri pentru urmatoarea vizita a muntelui sfant.


Paste la Dorna cat cuprinde

Anul asta i-am promis Roxanei ca merg cu ea la Dorna, prea mi-a laudat atat locul, cat si prietenii ei de aici. Si adevarul e ca din poze arata chiar minunat.
So... plecam vineri pe la 3 din Bucuresti. Am fi purces noi mai curand, dar na, mi-am uitat acasa anumite chestii si a trebuit sa dam fuguta pana in Auchan.

Drumul, dementa totala;in intersectiile Bucurestiului politistii zbiara unii la altii (purtandu-si statiile ca pe niste accesorii cu swarovki) "Ioaneeee, gata baaa!" dar prea tarziu, stam ca aruncati din avion. Roxana spera sa scape de aglomeratie la Buzau. Dar de unde, toti bucurestenii, brasovenii, prahovenii s-au gandit sa faca sarbatorile in Moldova  si s-au bulucit cu masinile pline ochi, pe E85. Inclusiv noi, cu covorul de 3 metri in portbagaj... Suntem avertizati la radio ca drumurile nationale si europene pot fi aglomerate din cauza romanilor care se indreapta deja spre locurile unde si-au facut rezervari din timp, "cu precadere la manastirile din Moldova"... DOH, no shit??
Pe drum, in acompaniamentul scartaitului de ambreiaj al masinii, aflu din minunile condusului in afara orasului, adica franatul in depasire. Eu recunosc ca nu am experienta la condus si nu ar trebui sa comentez, dar draguta mea Roxana, am zis ca mor de inima la un moment dat!! :))

Pe la 10.30 am ajuns in Dorna. Cum cobor din masina, simt ca intru in soc hipotermic... bai tata, frig nu gluma!! Iau pozitia ghiocel si incep sa fac inventarul hainelor groase: muuuult prea putine! Cand vociferez timid la adresa gradului aratat de computerul de bord, mi se da replica "Aaaaa, pai aici e mai frig decat in restul tarii"... multumesc mult, acum imi spuneti?! Deja imi stabilesc desfasurarea sejurului: casa-masina-carciuma-masina. Ce plimbat pe coclauri, prin parc, no way, vin la vara. 

Prima seara iesim la o "locatie" foarte draguta, de la baza partiei mici Dealul Negru. Inauntru cald si veselie totala, tocmai isi serba ziua un prieten de-al Roxanei. Chef de omuleti foarte faini care-mi aminteau foarte mult de campineni. Poate de aceea din prima clipa m-am simtit ca acasa, in ciuda faptului ca nu am socializat extraordinar de mult. Unu, pentru ca nu auzeam, era harmalaie totala, doi, neffind obisnuita cu expresiile lor, intelegeam din 2 in 5.

Dimineata de Sambata Mare m-am trezit ca o cucoana (vorba bunicii Roxanei) la 11.30 si am gatit micul dejun: o omleta imensa cu ceapa verde, sunca si cascaval... macar de sarbatori sa iasa ceva comestibil. Si speram noi sa ne ajunga pana hat departe, avem de gand sa ne plimbam mult azi. :)

Pe la 3  ne-am urnit, bine imbracata, sa-mi arate Roxana Dorna by day. M-a dus vreo 20 de km pe Valea Bistritei, drumul spre Piatra Neamt. Incepe sa ma ia cu ciuda ca nu am venit cu Smartul, plecam linistita marti la Piatra. Dar cei mai multi nervi mi i-am facut cand am incercat sa fac poze... evident bateriile mele nu tin la frig si am scapat o gramada de peisaje absolut SUPERBE!!!  Clar trebuie sa ma intorc la vara, ca nu mai tine gluma...
Mai toata ziua a plouat de a rupt, ba mai mult, a inceput si sa fulguiasca oleaca, asa, sa ma linisteasca de tot. Deci nu ne-am miscat posterioarele din masina, doar m-am ranjit pe geamul inchis si mi-am imaginat cum ar fi un traseu prin Calimani. Ne oprim la pensiunea Poiana Izvoarelor, mancam o crema de zahar ars si clatite (preturi super bune, btw) si ca un facut, pe la 7 se insenineaza... pacat ca la apus :(

Seara de Inviere am petrecut-o jumatate la carciuma skiorilor, jumatate la biserica din parc, asa cum ii sta bine romanului de rand :)) Preotul s-a cam grabit si a dat chix cu vreo jumatate de ora la faza cu lumina; iar predica ce a urmat, despre "europenizarea" asta rea care ne fura sufletul si ne darama tabla de valori, a facut ravagii printre enoriasii inghetati cu lumanari in mana.

In prima zi de Pasti am aflat si eu ce-i ala tort cu crema de castane si salata de bureti (galbiori si hribi, d-aia cu gust, nu champignon de la Carrefour) cu maioneza si ursturoi... o minunatie! Apoi, satula si chioara de somn, am mers la o cabana pe drumul ce duce in Calimani sa facem gratar. Ne-a insotit si o aratare de catel hiperactiv, foarte simpatic si iubitor, dar care aducea mai mult a liliac decat a caine (am uitat ce rasa e). Gratarul s-a facut intr-o roaba, plimbata oleaca prin curte sa nu afume motocicletele baietilor... vorba aia, de ce sa cari carnea la foc, daca poti aduce gratarul direct la masa, mai palpitant langa maldarul de fan.
Tudor a fost demential cat s-a chinuit sa aprinda focul cu paie, de mai avea putin si termina capita oamenilor. Seara, dupa 5 ore de stat afara la "racorica", am ascultat muzica la un telefon mobil asezat intr-o oala (sa se amplifice decibelu'), in bucataria cabanei incalzita prin maiestria Roxanei... arta domn'le! Era frumos acolo, oameni foarte faini, m-am simtit super ok cat am fost putini. Am aflat si ceva trasee prin zona, ca sa nu mai spun de flora pe care numai in muntii astia o intalnesc :)). Dar cand cabana s-a umplul de copilasi si multa harmalaie, iar nu mai intelegeam o iota din ce se vorbea in jurul meu, asa ca perspectiva camerei incalzite de acasa mi-a suras enorm si m-a facut, la un moment dat, sa ma ridic si sa zic "eu acum plec"... punct. Super faina Roxana ca a riscat si m-a adus acasa.

In ultima zi la Dorna m-a plimbat Roxana prin pasul Tihuta si am vazut in sfarsit, unde se impotmolesc tirurile in fiecare iarna. Dupa ceva kilometri buni, ajungem la un castel cu numele Dracula. Mmmmmkay! Intreb la targul kitsch-os de suveniruri daca au si ei un magnet care sa aiba macar o mica legatura cu zona in care suntem. Nu tin asa ceva pe frigiderul de acasa, dar il luam pentru aparatul de aer conditionat de la munca, dupa cum ne e traditia. Nope, nimic, doar cu Brasov, Dracula, Transilvania; a si mai era statuia lui Bram Stocker... mama lui de turism!!

Gata, pana aici mi-a fost distractia de sfintele sarbatori de anul asta, de maine, Ceahlau. Ce am observat in zona asta este ca timpul curge cu totul altfel. Ma simt de parca am aterizat aici de o luna: liniste de-ti tiuie urechile, oameni dintr-o bucata, plin de cai, garduri de lemn, capite de fan aranjate frumos in tarcuri, peisaje superbe, aer greu de munte, drumuri impecabile. Plec de aici complet "zen", vorba Andreei. Stiu unde vreau sa-mi petrec saptamana de concediu de la vara...

Impresii “de dupa”...

Ca sa nu lungesc si mai mult postul despre tura din Trascau si pentru ca aceste impresii nu au legatura cu starea de spirit pe care am avut-o pe munte la momentul respectiv, m-am gandit sa aduc ceva completari cu privire la ceea ce am simtit odata coborata din traseu si ajunsa “in lumea reala”, ca sa zic asa.

OK, povestesc pe blog o parte din intamplarile traite  in tura. Insist asupra a ceea ce am gandit, simtit, si mai putin asupra a ceea ce am vazut si mai ales asupra a ceea ce NU am vazut. Asa sunt eu, daca plec undeva, retin si incerc sa redau sentimentele pozitive; pentru descrierea peisajelor, a traseelor si prognoza meteo, exista poze si “site-uri reprezentative”. Plus ca nu ma cred Calistrat Hogas.

Jurnalul e gata, lung cat o zi de post negru. Ce sa-i faci, l-am redactat in tren si ma plictiseam ingrozitor :) Il citesc prietenii, cunoscutii si oameni noi, persoane mai mult sau mai putin interesate si acaparate de stilul meu de a povesti, dar cu rabdare de fier, se pare. 
Apar comentarii in legatura cu ceea ce am scris, pe blog, pe mess, telefonic, bune, rele, lungi, scurte, fiecare dupa cum a simtit nevoia sa se exprime. Apoi sunt oarecum lovita cu leuca-n cap… si astfel mi se reaminteste cat de mari sunt diferentele intre oameni si cat de usor se simt lezati de cuvinte pe care eu le folosesc uzual si care nu as fi crezut niciodata sa supere pe cineva.

In prima faza imi sare tandara,  ma intreb continuu cum este posibil sa se supere cineva din atata lucru?!  Apoi imi bag in cap afirmatiile pe care le-am spus altora de atatea ori, sa fie toleranti, pentru ca fiecare se poate simti ofensat din motive care altora li s-ar parea penibile, si incerc sa-mi insusesc si eu starea respectiva. Deci hotarasc sa-mi cer scuze, fara insa a modifica textul jurnalului, desi sunt sfatuita sa o fac, pentru a evita discutii inutile. Eu nu si nu, de ce as face-o, este stilul meu de a scrie… Postez comentariul cu scuzele de rigoare, speram sa fie citit (acesta este sters acum, pentru ca nu-si mai are rostul).

Da’ de unde!

Intru azi dimineata pe un alt jurnal de tura. Gandesc ca e interesant sa citesc aceeasi poveste spusa din alt punct de vedere. Mi s-a parut scris in stil amuzant, glumet, digerabil. Asta pana la un moment dat, cand vad fraza “Dupa masa mergem pana la Dambau, ca sa lasam ceva urme pentru un grup de mitici, care urma sa petreaca seara cu noi [...]”. Ca sa nu ma simt ca si cum as fi primit a doua leuca, citesc de mai multe ori, tot incercand sa gasesc umorul de limbaj. Degeaba… Oare asa o fi gandit si Anonimul ce s-a simtit lezat de cuvantul “copilasi” scris de mine (si folosit cu ghilimele in acelasi jurnal de tura)? Probabil ca da, si chiar imi parea rau la momentul respectiv... Numai ca, daca acest cuvant “copilasi” poate sa nu aiba sens peiorativ, cel de “mitici” nu poate fi folosit altfel. Umorul de situatie mi se pare mai mult decat evident.  

Comentariul de la acelasi jurnal de tura, “[…] si bucurestenii, daca va uitati pe blog-ul unde au pus poze din tura chiar nu au prea avut parte de ceata.” mi se pare de-a dreptul ilar (da, folosit de data asta cu sens negativ!) pe langa cele povestite mai sus. Oare chiar isi imagineaza cineva ca Mihai se oprea sa faca poze pe ceata in loc sa caute stalpii cu marcaj??!!? A, si by the way, pentru cele cateva facute cand s-a mai ridicat ceata si vantul s-a mai domolit, exista Photoshop…

Na, ca iar am scris prea mult, dar de data asta trag si concluzii: trist, dar se mai intampla…


I-am pus cruce cu iz “natural” Trascaului de sud

Era o perioada de letargie totala, vorba unui prieten, ma cam “pensionasem”. Asta pana a postat Mihai o tura din aia de-a lui “simpla”, in Trascau… Cum tocmai terminasem kinetoterapia, ce lucru mai bun am de facut, decat sa ma stric din nou? Niciunul, zic eu, asa ca ma inscriu.
Planul era sa facem toata creasta, cu plecare din Rametea, coborare in Zlatna, somn intr-o sura din satul parasit Cheia si in Intregalde.

Ei bine, niciodata socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de pe “carpati”. La inceput Mihai ne avertizeaza ca traseul va fi lung, 9-10 ore pe zi spune el (acum ca l-am vazut, realizez ca erau lejer 12-13 in realitate) si ca dormim pe unde apucam. Auziti la el tupeu, sa nu caram lucruri inutile!!! :)) Dupa un anunt de genul asta destui care se anuntasera s-au retras subit, ba au racit, ba nu si-au putut lua concediu…
Pana joi seara traseul se mai schimba de vreo 4 ori si stabilim sa facem partea sudica, ramane doar sa ne intalnim in Gara de Nord 4 omuleti, eu, Mihai, Catisor si Vasile, oameni de cuvant.

Apropos de carat, in metrou imi dau seama plina de nervi, ca rucsacul meu are cam 8 kile… discoteca! Dar ce sa arunc? Poate ceva mancare dintre cele 17 sandwichuri pe care mi le-a facut Minerva (ca pe mine nu ma tineau nervii la atatea), apa sau haine? Dupa parerea mea nimic nu era inutil… ma inselam amarnic :))
Vizitam Mc-ul din gara pentru o cafea, cartof prajit, E-uri si sanatate curata, si ne indreptam voiosi spre cuseta in care aveam sa dormim (nu) pana in Teius. Nu stiu cum fac de nimer cocotata in cel mai de sus pat, de ma simteam ca-n parcul de distractii si aveam impresia ca-mi pica tavanul in cap. Evident mi se pare foarte normal sa stau cu capul la geam, imi ingheata creierii instant si imi schimb orientarea, sa intru si eu in rand cu ceilalti din compartiment. Nu-i nimic, imi ingheata picioarele, pentru ca hotarasc ca decat sa imbrac asternuturile in cearceafurile alea, prefer sa mor de frig.

In rest rasete si veselie totala. Batranelul care dormea jos ne povesteste cum citea el in tinerete pe intuneric… avea ISO mare, vorba lui Mihai; acum ii mai ramasesera doar obiectivele macro, cat fundul de sifon.  O tantica nevorbita demult ne explica in cele mai mici amanunte de ce se duce ea des la wc… si nu glumea! Intre ora 10 si 2.30 (cand ne-am trezit cu speranta ca ajungem la 3 in Teius, cum era programat) am tras un pui de somn, intrerupt de usi de compartiment trantite, tremurat compulsiv si amintiri din tineretea tumultoasa a celor doi colocatari.

Noroc cu Vasile care are inspiratia sa aduca un “device” in forma de tigare, cu luminita intr-un capat si care scoate aburi, asa ca nu ducem lipsa de fumat atat amar de drum. A avut el inspiratie proasta la alte capitole, dar aici m-a nimerit :) Il iertam, a fost prima lui tura cu noi, si mi se pare normal sa vina cu ceai, bietul. Am ras 3 zile de el pe tema asta, dar dupa cum s-a dovedit mult mai tarziu, a prins bine si ala.

Ajungem in Teius pe la 4, ne bem cafeluta cea de toate diminetile de la chioscul din gara, fugim de cersatoarea enervanta, luam un taxi, iar pe la 5 dimineata suntem deja la cabana Ramet si luam micul dejun. Eu abia ma misc de somn si lene, Mihai, ca in fiecare dimineata de tura ma bate la cap ca iar raman ultima care nu-i gata, pun magaoaia de ranita in spate, si haida.
Pornim pe poteca spre Cheile Rimetului, unde dupa vreo 15 minute urmam crucea galbena brusc in stanga sus. Da’ sus; si brusc. Panta ceva gen “minunatia” din spatele cabanei Gura Diham. Ok, cat de mult poate tine? Sunt entuziasmata ca sunt iar pe munte, trec cu succes de primul urcus abrupt, urmeaza poteca lina printre brazi si parca imi mai vine inima la loc. Ehe, daca stiam eu ca mai urmau 4-5 pante ca prima, nu mai ranjeam asa suav la aparatul foto. Ma opresc din 10 in 10 minute sa-mi leg sireturile la bocanci, deja ii disperasem pe toti. Din nou Vasile face treaba buna si impleteste ceva pe la bocanci, de nu ii mai puteam descheia nici daca vroiam.
Facem popas scurt de poze... Care poze, ca mie mi se descarca instant bateriile, cred eu din cauza frigului. Iete-asa identific primul lucru inutil pe care il car. Pana duminica la asta s-au mai adaugat un hanorac, pantaloni si sa nu uitam cele 9 sandwichuri care mi-au prisosit.

In vreo 3 ore ajungem in primul platou; asta se traduce prin prima balaureala dupa marcaj. Mama ei de cruce galbena, ca tare greu am gasit-o! Mihai pleaca la stanga, Vasile la dreapta, eu cu Catisor asteptam. In fata noastra un sat. Daca din sursele ce descriau traseul stiam ca trebuie sa ajungem in satul Piatra Cetii, nu fix pe piatra, varf, whatever, era o treaba. Oricum, intr-un final o pornim spre asezarea aia, macar parea mai “vie” si mai ferita de vant, decat intinderea de zapada de pe platou. Case imprastiate, gospodarii pline de oratanii, dar mai ales de caini ciobanesti, carora nu le placeau bucurestenii, neam!!! Gasim marcajul pe wc-ul unui omulet de p-acolo, altul pe grajd, il pierdem iar, ca na; ne indreptam spre o curte unde vedem si vietati bipede, doar ca pe Mihai il ataca 2 ciobanesti cu capul cat o ranita si coltii pe masura. Ma mir, sincer, ca a reusit sa-I tina la distanta cu betele de trekking. Stapanii ne ajuta sa scapam intregi si ne indruma spre nea’ Petrica pentru indicatii de traseu. Culmea, ne sfatuiesc sa-l sunam inainte, pentru ca are un caine mare si rau in curte… d-apai astia doi ce-or fi fost!?! Abia cand am iesit in ulita si am vazut matahala latoasa, am inteles ce-i ala caine mare; ca de rau, slava domnului si-a ascultat stapanul si ne-a dat pace.
Buuuun, si ne ia nea’ Petrica in primire. Bineinteles ne invita in bucatarie, o incapere luminata, soba mare si incinsa, pamant pe jos, o masa, 2 paturi si un aragaz pe care fierbea o oala de lapte. O minunatie, exact ce ne trebuia dupa 4 ore de stat in zapada! Nea’ Petrica e un om cum poti intalni numai prin sate din astea uitate de lume. Dupa ce i-am trecut pragul am inteles ce numea Dan Puric “omul frumos”, “roman crestin”. Ne-a incalzit cu cate o cana de lapte fierbinte (eu am zis pas, ca-mi pica stomacul, doar na, nu-i la cutie), ne-a potolit foamea cu o slaninuta absolut bestiala, ceapa rosie care mi-a amortit gura de usturata ce era, o palinca sa nu ni se-aplece (vorba lui Mihai, ce pacat ca lipsesc din tura asta exact alcoolicii – se stiu ei care-s hihihihi) si ne-a incantat cu simplitatea gandirii oamenilor locului si cu vorbele de duh. Cand spun “simplitate” nu ma refer la prostie, in niciun caz, ci la real, natural. Tipicul omului din topor, care stie ce-i trebuie, si stie bine. Am fi stat ore intregi sa-l ascultam vorbind despre turisti, despre muntii din zona, despre sat, despre animale si in general despre existenta lui atat de reala.

Dupa ce ne-am mai revenit, le-a facut baietilor un tur de onoare al curtii, sa vada nu stiu ce animalute (cred ca boii). Eu la un moment dat ma gandesc sa dau o tura prin livada si ca sa vezi dau de buda. Dracia era asezata pe marginea prapastiei si chiar ma intrebam care ar fi sansele sa o nimeri pe intuneric, avand in vedere ce palinca tocmai servisem; vederea de ansamblu a haului nu ma inspira si dau sa ma intorc, dar din pacate atunci imi aduc aminte de matahala de ciobanesc… care, evident era in spatele meu si maraie incet a avertizare. OK, now what? Inghit in sec, merg inainte spre wc, intru si nu-mi ramane decat sa privesc haul… si ca tot veni vorba, cat de sadic sa fii sa pui un geam, ca sa vezi de vale?! Traiam cu spranta ca ii da cuiva prin cap ca acea creatura nu pazeste wc-ul degeaba. Dar ce, puteam sta locului? Cateva minute in vifornita aia si mi-au anchilozat oasele, imi pierd rabdarea, asa ca ies, vorbind cat de dragut pot eu cu animalu’, doar doar pleaca… de unde, prostanacului incepuse sa-i placa si topaia pe langa mine, ma apuca de mana si ma tragea de haine. Dragut din partea lui ca nu m-a luat drept cina.

Acum ca suntem incalziti si cu burta plina, ne revine culoarea in obraji si suntem oleaca mai vioi. Nea’ Petrica ne conduce putin sa ne arate pe unde-i poteca spre Intregalde unde vroiam sa inoptam. Baietii mai fac o poza, doua, Catisor admira cazanul de tuica (zice ea ca nu pune gura alcool, dar vedeam eu ce-I sclipesc ochisorii), asa ca eu merg tantosa inainte. Nu fac doi pasi afara din curtea omului, ca ma afund cat se poate de direct, cu ambele picioare, in ditamai baliga. Fir-ar ea sa fie, era acoperita de o mica pojghita de zapada. Bai tata, ce si mai ales cat naiba mancare vaca aia?? Vad bocancii mei La Sportiva plini de rahat si simt cum mi se taie respiratia. Auzeam rasetele tuturor, injur bine, apoi incep si eu sa ma amuz dar pentru ca nu puteam sa nu ma intreb daca “italienii” aia mici si negri (a se citi indieni, africani, whatever) de la fabrica, si-au imaginat vreodata prin ce va trece perechea respectiva de bocanci. Nu cred, avand in vedere ca-s galbeni… Alerg haotic spre cele mai mari maldare de zapada, sperand sa nu dau de alta minunatie, Vasile ma vede cat sunt de disperata si e destul de dragut incat sa ma ajute sa-i curat.

Trecem pana la urma intr-o livada si nea Petrica de asigura: “E colea satul, 2 km aveti de mers”; si noi il credem. Sincer, aia 2 km i-am facut de vreo 4 ori. O coborare prin chei, trecut apa de n+1 ori, apoi asfalt prin chei… o nebunie nu alta, imi venea sa ma asez acolo sa dorm in sant. Norocul da peste noi nu dupa multi timp, cand vine o dubita din aia de cara la scoala pe kinderii din satele respective. In masina, Mihai se uita pe harta, si observa ca putem foarte bine sa nu dormim in Intregalde, ci sa ajungem chiar in Necrilesti, satul urmator, in care oricum trebuia sa ajungem sambata. Mihai intreaba plin de tupeu o femeie din dubita daca nu ne cazeaza si pe noi pentru o noapte. Saraca tanti se uita lung la noi, noi zambim si incercam sa parem de increde; din nou avem noroc si ne accepta. Intre timp soferul dubei ne anunta ca are ceva treaba in Intregalde, dar sa stam in carciuma sa-l asteptam.

Cum era inca devreme, nu mai aveam de mers pe jos si Vasile ne anunta ca face cinste, (implineste 26 de anisori peste cateva zile – doamneee ce kinder!), ne luam ceva cafea, ciocolata calda sau bere si ne asezam la o masa langa… un tonomat de muzica. Pe cuvant ca in viata mea nu am vazut asa ceva in Romania. Doar in carciuma din Intregalde… Evident numai porcarii de manele, insa nu puteam rata asa ceva, si incepem sa bagam banuti, sa cante dracia. Gasim ceva muzica sa nu ne taiem venele chiar de la prima incercare. Niciodata nu a intrat mai bine “Pusca si cureaua lata” sau remixul dupa Goran Bregovic. Aaaa, si ne-am facut la poze cu “device”-ul, de ziceai ca suntem scapati de la nebuni, asa ne guduram pe langa el :))
Pe la 5 ajungem si la tanti acasa, era intuneric bine de tot afara, dar ne indica exact locatia de parca era Casa Poporului: “Aici e magazinul mixt si carciuma. Deschide la 6”… What?! Si da, acolo e un magazin mixt, cu 2 mese in mijloc si o bancuta de lemn.
Camera e rece ca gheata, o bucata de geam lipseste, soba mica si placata cu faianta da caldura ioc. Eram convinsi ca niciodata camera aia nu va ajunge locuibila; si cata dreptate am avut, pur si simplu scoteam aburi pe gura. Catisor deja era pusa pe treaba, vroia sa faca un “benchmark” la carciuma, doar doar o sa gasim ceva mai bun :)))) Dar aveam saci de dormit, am primit plapumi serioase, si ne-am descurcat.
Seara ne intreaba tanti daca nu vrem niste oua prajite cu slaninuta. Eu fac ochii mari, deja imi lasa gura apa. Inghit in sec, pentru ca il aud pe Mihai invocand o criza de ficat de la o mancare asa grea  dar ca nu refuzam niste mamaliga cu branza de oaie. Cum mah, asta-i schimb? Imi venea sa-i sar la gat :)
Sambata la 6 dimineata ne trezeste telefonul lui Catisor, cu o melodie extrem de enervanta, ne bem cafeaua si incercam sa o lamurim pe tanti unde vrem sa mergem. Am ajuns la concluzia ca oamenii din zona nu au habar unde sunt. Saraca vroia sa ne ajute, dar nu prea i-a iesit.

Asa ca e la 7.30 am plecat in traseul pe care il stiam noi, spre platoul Ciumerna, unde urma sa lasam crucea galbena si sa continuam pe cruce albastra pana la refugiul Saruni. Intr-o ora jumatate am ajuns in platou, chiar nu ne asteptam sa fie atat de scurt. Super incantati de realizare, continuam mersul pe platou, teren drept. Dar in nici 10 minute de cand am ajuns se lasa o ceata urata si un vant naprasnic. Al doilea platou, a doua cautare bezmetica de marcaj. Nu stiu ce s-a intamplat, dar de la un moment dat nici crucea galbena nu o mai vedem, daramite s-o gasim pe ha albastra .  Plecam spre directia in care stiam ca trebuie sa mergem, incercam sa dam telefoane sa ne lamurim dar semnal ioc. Ceata nu a durat mult, dar deja dupa 2 ore de invartit prin zapada pe imensitatea aia de platou, am hotarat sa schimbam traseul, sa incepem coborarea catre Iezerul Igiel si pornim in cautarea crucii galbene. Mancam toti la o stana, dar Mihai si Catisor pleaca mai repede, Mihai in cautarea traseului, Catisor pentru ca i se facuse frig. I-am ajuns imediat din urma, intr-o sa unde, slava domnului, am vazut si marcajul.

Cum am intrat in padure am gasit si crucea albastra, dar deja eram prea obositi psihic sa facem restul de creasta,  si nici nu eram siguri ca pe urmatoarele portiuni de platou nu ne pierdem iar. Asa ca am continuat coborarea spre Ighiel. Impropriu spus “coborarea”, pentru ca aia a fost putina. Traseul ducea spre cheile Ampoitei si ne-am hotarat sa dormim in Ampoita, dar nu ne imaginat ca este in halul ala de mult de mers. Cand in sfarsit am gasit un indicator care spunea ca pana in sat mai erau 5 ore jumatate, nu-mi venea sa cred. Evident ca noi l-am facut in mai mult. Pe de o parte pentru ca pe al treilea platou din traseu din nou nu am gasit neam de marcaj, in al doilea rand ca la o coborare mai abrupta pe mine m-a lasat genunchiul. Era si timpul, mergeam de 9 ore, plus traseul de cu o zi inainte. Am fost “mandra” de el si asa :) Oricum, durerea nu m-a tinut mult, insa am coborat extrem de incet.

O spun cu toata sinceritatea, ceea ce mi-a pus capac si mi-a intins nervii la maxim au fost cei 8-9  km de asfalt prin Cheile Ampoitei. Si culmea, nicio masina nu mergea spre sat. Intrebam diverse persoane unde ne putem caza, ne sunt indicate doua pensiuni la 2 km de locul in care ne aflam… Inutil sa spun ca, din nou, distanta “pana colea” asta am parcurs-o de 3 ori ca sa ajungem la pensiunea Izvorul Muntelui.
Locatia asta nu o recomand nimanui, preturile camerelor sunt prea mari pentru ceea ce ofera. In schimb mancarea a fost buna si multa, doar ca la ei placintele de aduc inainte de supa… geez!

Tura asta si-a avut un farmec aparte. A fost super ca am fost putini, pentru ca am stat impreuna tot timpul; ca traseele au fost usoare dar infernal de lungi (am mers in total 40 km) si am vazut cat ma tine psihicul; ca vremea a fost superba cu tot vantul din platouri; ca oamenii intalniti au fost minunati si aveau slaninuta buna, chiar daca ne-au fugarit cainii din fiecare curte; ca Mihai a deschis poteca prin zapada iar Vasile a avut rabdarea de a sta tot timpul ultimul; ca la 8 dimineata incercam sa integram misterul eticii in IT; ca am invatat, intr-un final, sa fac nod calumea la bocanci.

l.e.: Le multumim mult copilasilor din trascaucorp pentru ajutorul pe care ni l-au dat in tura, dar si pentru cel pe care au incercat sa ni-l dea :)
Si daca ii da cuiva prin cap vreo nazbatie, insist asupra faptul ca, in ciuda cetii, a vantului puternic si a alergarii bezmetice dupa marcaj, nu am fost nicio clipa in pericolul de a ne rataci de tot si sa ramanem p-acolo.