Cheile Nerei

Week-endul asta am ajuns sa vad Cheile Nerei . In sfarsit!! Era si cazul, de la 1 Mai ma chinui sa gasesc oameni destul de zanateci care sa mearga sau sa conduca mai mult de 1000 km pentru o zi de traseu. Noroc cu colegii de munca :)
Am plecat vineri la 1 de la serviciu, 11 oameni cu trei masini, 3 walkie-talkie si multa vorbarie si bunadispozitie. Nu stiu cum am reusit, dar pana in Sasca Montana am facut fix 13 ore. Dupa cateva opriri in benzinarii, balaurit prin Metro Craiova pentru mancare, apa, suc si whisky, am oprit in Sipotu Nou sa cerem indicatii despre drum pentru ca ne plictisisem de atata du-te vino inutil prin sat. Ce supriza, la 12 noaptea nici carciuma satului, nici discoteca de la caminul cultural (daca exista asa ceva in vagauna aia) nu erau "functionale". Dar am dat de primarie... Usa holului era larg deschisa, data de perete si nici urma de paznic. Am aprins luminile, am incercat sa intram prin birouri, era spooky rau, parca ajunsesem in zona crepusculara. Cum n-am gasit nici macar un caine jumulit care sa ne latre, am dat cu banu’ si soarta ne-a bagat pe un drum forestier amarat. Dupa 16 km facuti in 2 ore, m-am vazut, in sfarsit cu cortul montat in curtea pensiunii. Datorita sacului de dormit imprumutat de la Vio si a afinatei Roxanei (si fata nu s-a zgarcit deloc la alcool), am avut cel mai dulce somn de 3 ore posibil :)
Din inconstienta sau pentru ca nu aveam stare, sambata dimineata la 8.30 am ignorat raceala, febra, alcoolul pe care il aveam inca in sange si ploaia mocaneasca (mi-am luat geaca de ploaie noua si trebuia incercata, nu?) si am plecat pe traseu. Singura, pentru ca Daniel, care imi promisese ca merge cu mine, s-a dat ranit.
Mi-am propus sa merg pana la Lacul Dracului, dar placuta de la cantonul Damian indica 6 ore pana la lac; am vrut sa ma las pagubasa, sa incerc doar sa vad cat mai mult din chei, fara tinta fixa decat ora de intoarcere.
Ploaia s-a oprit pe la 11, asa ca am luat-o la fuga… la propriu. Aveam chef de mai mult efort fizic, poteca ce merge pe langa Nera fiind prea dreapta, fara pante, saritori si alte nebunii. Asa ca am alergat jumatate de traseu la dus, cu opriri doar pentru cateva poze si cam tot drumul la intors. Si pentru ca altcumva nu se putea, doar sunt eu, m-am cam ratacit de vreo 3 ori. Prima data pentru ca nu am fost atenta la marcajul de pe celalalt mal al apei si am urmat o poteca aiurea in loc sa trec Nera. Nu-mi dau seama cat de rece era raul, pentru ca aveam picioarele putin amortite de la ploaia din bocanci. Pe unde am trecut eu, apa mi-a ajuns pana la genunchi. Ar fi fost interesant sa-mi fi suflecat pantalonii, nu sa-i storc pe malul celalalt. Dar sunt sigura ca, la norocul meu, probabil putin mai la stanga apa nu trecea de glezne. In celelalte 2 dati cand am crezut ca m-am dus aiurea, o luasem bine de fapt, dar, din lipsa marcajelor, m-am tot intors din drum sa vad daca nu cumva sunt prin balarii iar. Desi peturile imi confirmau ca nu…
Nu stiu cum au calculat aia 6 ore de la canton Damian pana la lac, mie drumul mi-a luat 4 ore jumate dus-intors. Adevarat e ca am ajuns “langa” Lacul Dracului, la vreo 20 de minute de el, pentru ca nu am gasit marcajul. Pe cuvant, m-am uitat, m-am invartit, am urcat de chiauna o vale care pe harta imi arata ca ar duce la lac, dar nimic, nici picior de cruce albastra. Mai tarziu m-am intalnit pe traseu cu 2 omuleti care stiau drumul si am aflat ca marcajul era in varful unui deal mic, fix locul de la care eu m-am intors pentru ca se facuse prea tarziu. Asta este… praf, pulbere fina! Macar am vazut partea frumoasa a cheilor, traseul a fost suuuuuperb. Iar culorile de toamna si vidra curioasa care mi-a pozat, au dat tot farmecul.
Dupa 9 ore jumate de mers, alergat, cantat, vorbit singura, ma asteptau la pensiune un gratar, ceaiul fierbinte, afinata, Haruki Murakami si sacii de dormit. Cu toata oboseala, la 1 noaptea m-am trezit de durere de picioare si febra. Mi-am gasit colegii in sala de mese jucand carti pe porunci, “killer” mai exact. E simpatic sa vezi baritai oamenii distrandu-se ca la 11 ani. Nu stiu ce le placea mai mult: sa-si faca cu ochiul, sa se auda cantand sau sa vada fetele cum dansau la stalpul de sustinere al camerei :))) Si ca sa fie tacamul complet, Mihai, singurul care dormea cu usa de la camera descuiata (mare greseala), a fost pictat cu inimioare si tinte, “x si zero” in frunte (care dimineata arata a desen tribal), machiat, acoperit cu hartie igienica si cam cu tot ce s-a gasit prin camera, inclusiv un fotoliu. Bietul baiat nu s-a trezit nici de la blitzul aparatului foto, nici de la rasete, galagie, lumina frontalei, doar s-a foit putin la un moment dat si ne-a cerut un foc. Daca are un somn atat de adanc, e clar ca sta bine cu nervii :)) Pacat ca nu ne da pozele…
Excursia s-a incheiat in liniste, cu (prea) multe fotografii pe Dunare, apus superb in Strehaia si luna plina maaaare si rotunda ca o gogoasa glazurata cu inghetata de vanilie.

2 comentarii:

  1. sper ca o sa iti mai aduci aminte traseul cand o sa imi fi ghid pe meleagurile astea

    RăspundețiȘtergere
  2. he he! afinata mea e vedeta! ar trebui sa mergem sa o recuperam :))

    RăspundețiȘtergere