Gata, ne-am hotarat sa terminam traseele in Trascau, asa ca am plecat spre nord. Cu acelasi accelerat de 20.45, la cuseta, dar de data asta pana in Campia Turzii, nu mai vrem Teius. Dintr-o greseala Mihai posteaza ora de tren gresita, iar Alinamarina si Mihai_taz isi iau bilet la alt tren, care ajungea la jumatate de ora inaintea noastra. Oricum ei aveau loc in compartiment, dar mi-a parut tare rau.
Pe la 5 si ceva am ajuns in Campia Turzii, unde am gasit-o pe Simona bezmetica de somn, care venise de vreo 4 ore din Oradea si deja prinsese miros de gara. Claudiu s-a oferit, pe langa sa ne cazeze la cabana lui, sa ne ia si de la tren, asa ca am mai asteptat acolo vreo 3 ore, la cafelute si tigari. Bietul de el, ii era foarte rau, dar tot s-a tarait sa ne culeaga.
Inghesuiti, care in masina, care in bena, dupa cum ne-a fost norocul, am plecat spre Turda si Valea Ariesului, pana in Rimetea, de unde incepea traseul nostru. Urma sa facem un mic circuit din sat pe creasta Piatra Secuiului, apoi coborare in Coltesti, vizitat cetatea, apoi sa traversam pe la Poarta Zmeilor pana la Huda lui Papara, la cazare si pestera... Urma!
Urcarea a fost dementiala, o vale foarte frumoasa, piatra cat cuprinde. Nu m-am putut abtine sa nu ma iau de Mihai care nu luase pic de apa... pe principiul "eu fac poze, sa care altii". Pana la urma nu inteleg de ce se tot trezeste "micul monstru" din mine, e treaba fiecaruia daca moare de sete au ba.
Dupa 2 ore, cu tot cu pauza de masa si de fotografii, a urmat creasta lina, de unde vedeam Poarta Zmeilor sub nori grosi de ploaie. In cateva minute i-am "admirat" chiar prea de aproape, cand au inceput sa bata vantul si grindina. La fiecare tunet ma gandeam doar ca am mai scapat de un fulger, asta in timp ce, bineinteles, ma concentram sa nu-mi rup gatul pe poteca plina de noroi. M-am miscat incet din cauza genunchiului, dar oleaca mai jos, intr-un palc de ierburi i-am ajuns din urma pe copilasi, care se fereau de traznete, spun ei, stand pe vine, si betele de trekking aruncate la un metru mai in fata... bun asa! :)
Intr-un final, uzi pana in suflet si plini de noroi, gasim o carciuma in Coltesti, sa ne incalzim, uscam, sa bem un ceai cu rom, si mai ales sa-l rugam pe Claudiu sa vina iar dupa noi sa ne duca cu masina la cabana. Cred ca am nimerit singurul birt din tara asta fara usa si fara nicio sursa de caldura. OK, incalzitul si uscatul au picat din start, romul era odios, apa de ceai calaie, dar Claudiu nu ne-a dezamagit, si, in cateva ore, eram pe drum spre cazare. Copiii au mai facut un traseu pana la cetate si apoi din varful unui deal pana la cabana, eu cu Vasile am preferat confortul caldurii oferite de masina.
Mare mi-a fost surpriza cand am ajuns la destinatie si nu am gasit decat acoperisul si fundatia de la casa. Alternativa era un pod de lemn, deasupra grajdului de cal. Dupa ce mi-a trecut lacrimatul ochilor de la miros, m-am schimbat in haine uscate si am reusit chiar sa mananc o mamaliguta cu branza. Ori eram prea rupta de foame (apropos, mancarea noastra se stricase toata), ori ficatul meu a uitat ca exista. Claudiu cu Tavi au muncit de zor pana seara si ne-au incropit o camera cu geam termopan, pereti din placaj, usa si pardoseala de polistiren, si ne-am adapostit super bine de curent. Frig oricum nu era, iar in sacul de dormit mi-a fost cald chiar si mie. Atata doar ca nu ne-am putut usca hainele si bocancii... mai bine, avand in vedere traseul de a doua zi.
Si mai mare ne-a fost mirarea cand seara inainte de culcare, Mihai (care aranjase cazarea la Claudiu), a facut un calcul scurt si a concluzionat ca nu are loc in camera, asa ca a plecat sa doarma la o pensiune de vale. De data asta m-am abtinut de la comentarii, avand in vedere ca am dormit bine. Asta pana sa ne trzeasca la 7 dimineata sa plecam in traseu. Ce plimbare taica, toate erau inca ude.
Ca sa avem cu ce ne incalta, tot Claudiu ne-a dus pe cativa (mai putin pe Mihai si Simona) la "shopping" la un targ din Salciua. Am auzit pe urma ca ar fi cel mai mare targ de animale din zona, si se tine o data la cateva luni. Frumos acolo, oameni imbracati de sarbatoare, multe animale (doh!), fructe, legume, dulciuri si cel mai important: tenisi uscati. Rosii, albastrii, portocalii, crem, cu crampoane sau fara, sa tot ai de unde alege, parca nici nu ne puteam hotari. Numai Taz a nimerit unul rosu, celalat portocaliu, nu stiu cum naiba, poate l-a vazut taranu' mai emo, asa. Vasile, bietul, nu cred ca a apreciat plimbarea asta, dupa ce a vazut un sarpe pe drum. Mort, e adevarat, dar fobia si-a spus cuvantul... ce-o sa faca in Nera? :))
Cu provizii de incaltari uscate pentru seara, ne-am intors la cabana, am imbracat costumele de neopren puse la dispozitie tot de Claudiu, ceva haine pe deasupra, si am pornit spre pestera de langa. Un mic "search pe google" (c'mon people, we have the technology!) m-a convins ca trebuie vazuta: e cea mai lunga, cea mai denivelata, cea mai dificila, cu cea mai mare sala, cu cea mai inalta galerie, cu cel mai lung curs subteran, cu cel mai mare debit, cu cea mai mare cascada, cu cea mai mare colonie de lilieci din Europa, cu cele mai lungi si mai numeroase excentrite, cu cel mai mare depozit de guano din Romania (sursa: wikipedia, evident). Nu spun ca am vazut toate obiectivele din ea sau prea multe pesteri la viata mea, dar chiar si fara termen de comparatie... a fost lunga, grea, saritori cat cuprinde, guano peste tot, sali si galerii imense. Si apa, apa cat cuprinde... Am inteles ca pestera a fost chiar amenajata demult, dar din cauza faptului ca liliecii si-au cam luat talpasita, a fost inchisa circuitului turistic. Au mai ramas doar o jumatate de scara ici, o teava colo, un piton, doar atat cat sa se poata merge super echipat. Mai bine, vorba Alinei "mai bine sa nu vad eu prea multe, decat sa intre bezmeticii sa strice tot ce-i frumos".
Portalul de la intrare e imens, apa descurajant de adanca - de rece, ce sa mai vorbim! - si nu e nevoie de frontale pe partea cea mai dificila, pentru ca lumina patrunde cateva sute de metri bune. Baietii au carat, pe langa geanta impermeabila pentru aparatele foto, o scara si o coarda, iar noi ne-am luat hamuri si carabiniere. Stiu ca le-a cam scazut prestigiul cu scara aia, dar sincer, fara ea nu ajungeam niciunde. Teoretic cica se urca pe alte parti, pe cascade direct, dar sa fim seriosi, variantele alese au fost super.
Ca sa ne facem o idee despre ce urmeaza, trecem raul, nu pe pod, ci prin apa... pana la glezne si deja strang din dinti si injur in ordine alfabetica. La intrare am ales varinata de a face echilibristica pe niste tevi - proasta alegere! - in loc sa innot (nu-i nimic, am facut-o si p-asta la intoarcere). Evident ca la cat de mult imi plac mie scarile si podurile, fix asta imi mai lipsea. Anyway, tot in apa ajung, dar numai pana la brau, si continuam inaintarea. Pasul voios ma tine pana la prima saritoare. Punem scara, ma urc cu chiu cu vai (mai mult vai decat de obicei), trec printr-o gaura, si ajung in motul primei cascade. Mirific: la cativa metri alta cascada, mai involburata, pe care nu o mai pot ocoli.
Claudiu se urca pe stanga si ne da coarda. Prima se asigura Alina. Nu stiu cum a gandit-o p-asta, dar se duce taman prin mijlocul debitului de apa, niciun centimetru mai la stanga. Il vad pe Claudiu cum casca ochii si cum incepe sa-i alunece coarda din maini. Alina nu auzea indicatiile, asa ca a continuat sa se chinuie sa gaseasca prize pentru maini si picioare... nimic, e tarata ca pe salam :)
Urmez eu, singurul lucru bun facut a fost sa ma duc mai pe margine, doar ca in susul cascadei trebuia sa trec iar pe dreapta, si mai mai ca m-a luat apa. Ajung cu bine si apuc sa casc ochii: o saritoare de cativa metri buni si ceva ce semana a scara demult... great! A mai urmat o dracie de fisura pe care am trecut-o, la indicatiile lui Tavi, impingandu-ma in spate si picioare, plus alte mici saritori. Dar ar fi mult prea mult de povestit.
Cert e ca am ajuns intr-o sala eeeeeeenorma, unde am facut o pauza de tigare (DA, Taz a adus tigari, nu-mi venea sa cred, si erau chiar uscate!) si poze. Baietii spuneau ca sala aia "gazduieste" cel mai mare depozit de guano din Romania. Evident, am aflat dupa ce am urcat panta alunecoasa mai mult in patru labe. Vreo 15 minute, si eram din nou pe cursul raului, spre Sala Crucii, sau asa ceva (sper ca am retinut corect). Din pacate nu am mai ajuns la destinatie, deoarece erau deja 2 persoane care vroiau sa iasa. Nici eu nu stiu cat as mai fi rezistat, dar culmea e ca pe mine ma tot intrebau daca mai vreau sa merg :|
Amuzamentul a fost la coborare. Cica sa facem rapel: eu cobor prima, evident ca un sac de cartofi, nici macar nu ajungeam cu picioarele la perete sa simulez tentativa de rapel. Din marginea saritorii nu vedeam decat cascada super rapida, zgomotul infernal, si trebuia sa nimer si bucata de pamant de langa apa, pe care nu o vedeam, daar stiam ca-i p-acolo pe undeva... right! Mai simpatica a fost Alina, care nu a auzit indicatiile ce mi s-au dat, si cand Claudiu i-a spus "OK, acum da-ti drumul", a izbucnit in ras isteric.
De 2 ori mi-a fost intr-adevar teama: prima data cand am calcat langa un bolovan, unde de fapt era o mare groapa si m-a cam luat apa (stiu, ajungeam mai rapid la iesire) si a doua oara innotul practicat la gura pesterii, cand simteam ca daca nu dau in disperare din maini, intru in soc hipotermic, de la caldura de afara.
A fost foarte solicitant, mai ales psihic: 5 ore de frig si ud, bolovani alunecosi, saritori, cascade puternice, cate 6 vanatai pe fiecare picior (serios, le-am numarat si au iesit simetric), genunchi umflati, ceva vena sparta si multe zgarieturi. Dar daca a meritat? O DAAAA! Abia astept sa fie gata cabana lui Claudiu, mai ales ca este o gazda minunata.
l.e. multe, multe bai fierbinti si ceapa verde cu salata si branza de bivolita... fara numar! :))
Am ajuns la Caraiman in 3 ore si ceva, dar nu fara alte patanii. Eu nu mai fusesem pe Jepi de la eclipsa totala de soare, si nu mai tineam minte ca traseul traverseaza raul la un moment dat si se merge pe stanga lui. Acum valea era toata o limba de zapada si nu ne-a inspirat mare incredere sa mergem pe ea. Asa ca am continuat sa stam pe dreapta pana am ajuns pe niste mici dar urate saritori. Vasile le-a trecut primul si a fost de parere ca se poate continua urcusul aiurea. Probabil ca avea dreptate, dar odata ajunsi sus, am decis ca nu merita riscul si asa am pierdut vreo jumatate de ora sa ne intoarcem in traseu si sa mergem pe limba de zapada.
