Serpuind prin Cozia

Traseu: prima zi: bandă roşie Mănăstirea Turnu – La Troiţă – apoi bandă albastră Mănăstirea Stânişoara – muchia Vlădesii – cabana Cozia: 5 ore-5 1/5 ore; ziua a doua: bandă roşie cabana Cozia – muchia Tureanu – La Troiţă - Mănăstirea Turnu: 3 ore.

__________________________________________________________________________________

O baie fierbinte, un capucino, o tigară... Abia m-am întors din munţii Coziei, şi încerc să mă hotărăsc dacă mi-a plăcut sau nu.

Ne-am hotărât aproximativ pe ultima sută de metri să mergem într-o tură şi am ales Cozia, pentru că era aproape şi nu mai bătusem acele cărări niciunul dintre noi. Noi, adică „echipa” obişnuită: eu, Vasile, Maddie şi Vlad. Pregătirile au constat doar în a descărca o hartă şi a citi pe ici pe colo câte o tură sau câte un jurnal postate pe carpaţi.org. Pentru un munte aşa de mic şi amărât (ne imaginam noi) nici nu ne-a trebuit mai mult.

Greşeala a fost că am subestimat durata traseului. Vorba ceea, pe hartă arată „iete-atât” de mers. Sincer, nu ştiu unde am citit sau de unde am tras concluzia măreaţă, dar cică traseul are 4 ore vara, de jos de la Turnu până la Cozia. Dar de unde... dacă e ceva de ocolit, poteca îl ocoleşte, şi nu o dată, ci face 2-3 zig-zaguri, cand în stânga, când în dreapta, de-ţi vine acru-n gură.

Adevărat e că am mers încet, plănuisem să facem multe poze, să fie tură de relaxare. Dar după vreo 45 de minute de mers, noi încă nu ajunsesem la mănăstirea Stânişoara. Ba mai mult, ajunsesem abia la despărţirea traseelor bandă roşie de banda albastră şi un indicator anunţa 4 ore şi jumătate până la cabana Cozia. Măcar daca am fi văzut plăcuţa asta, aveam alte aşteptări. Dar cum la dus eram cu ochii pe cer, creste şi nu pe copaci (am observat indicatorul abia dumunica la coborâre), traseul ni s-a părut o veşnicie.

Până sus am făcut 5 ore, intr-adevăr, dar contează cât de lung ţi se pare drumul, nu cât mergi după ceas. Muuultele serpentine scurte şi abrupte, noroiul îngheţat fac să pară interminabil urcuşul şi să te întrebi dacă nu cumva ai ocolit deja de 2 ori muntele. Iar gerul a fost al doilea lucru pe care l-am subestimat. Imi tot ziceam „lasă că nu-mi pun cagula că ajungem imediat” şi-apoi, după jumătate de urcat fără să vad creasta, deja eram prea bocnă ca să mai conteze.

Când în sfârşit am ajuns la Cozia, am găsit o cabană este foarte faină: caldă, mancarea bună şi ieftină, cafeaua taaaare, cu oamenii primitori şi zâmbăreţi, în ciuda aglomeraţiei din sala de mese. Pentru cameră ne-au dat lemne cât cuprinde, dar păcat că de la un moment dat nu a mai avut cine le pune pe foc :)

Singurul dezavantaj al acestui loc este wc-ul de afară şi muzica tare din sala de mese. Îmi place să cred că nu urlă boxele în fiecare week-end, doar că am nimerit noi la ziua cuiva...

Totuşi, prin aburii vinului fiert sorbit lângă soba încinsă, m-am autoconvins că excursia a meritat pe deplin! Ce să-i faci, într-o o asemenea ambianţă nu pot să nu-i iert muntelui gerul şi potecile secătoare de nervi. Am avut puncte de belvedere foarte faine, stânci, băncuţe, sălaşe acoperite în care te poţi adăposti la nevoie, şi nu în ultimul rând, pe o zi aşa geroasă, am prins super soare, deşi rece, cerul a fost ireal de albastru şi atmosfera clară. Maddie a descris cel mai bine trăirea de moment: „muntele ăsta-i la fel de primitor ca şi Ceahlăul”. Pădurea ne-a ferit cât de cât de vânt şi pe la 4 şi un sfert când am ajuns pe creastă la drumul de maşină ce duce la cabană, soarele roooooşu era agăţat de stâncile Builei-Vânturariţa. Ce mai, o minunăţie!!!

Înainte de somn, am apucat să mâncăm o ciorbă de afumătură (8 lei – pentru cine vrea să ştie preţurile), friptură cu cartofi şi castraveţi muraţi (15 lei), să bem vin fiert (4 lei), ceai (2 lei), cafea (4 lei) şi să jucăm un şah.

Dimineaţa ne-a trezit frigul năpraznic (ma rog, pe Vasile l-a trezit vocea lui Maddie); am ieşit să fotografiez răsăritul şi l-am găsit pe Vlad îngheţat în faţa budei (se pare că la 7 dimineaţa îi apucă pe mulţi cufureala); am mancat micul dejun (4 lei), Vasile a reuşit, nu ştiu cum, să se blocheze în wc... aşa că dacă mergeţi p-acolo şi sunt minus ţ grade afară, nu închideţi uşa decât dacă aveţi mobilul la voi şi sunaţi pe careva să vă deblocheze.

Traseul la coborâre a fost minunat, de pe muchia Tureanu se vede până hăt departe, deşi nu aş putea spune cu exactitate care varfuri, din ce munţi; după geografia pe care o ştiu, probabil Buila-Vânturariţa, ceva din Lotrului, Latoriţei şi chiar Făgăraş. Jos se zăreşte şerpuirea Oltului: se pare ca în zona asta nimic nu poate merge de-a dreptu’. Dacă la plecarea de la cabană zăpada era îngheţată şi poteca o sprgeai cu lovituri sănătoase de bocanc (fără, însă a fi nevoie de colţari), mai jos a devenit afânată, ceea ce a făcut din traseu o minunăţie şi ne-a uşurat mult coborârea. Recomand tuturor să coboare pe aici, urcarea ar fi mult prea plictisitoare, iar lipsa pădurii pe muchie te ucide atât la vântul de iarnă, cât şi pe soare puternic de vară.

Pentru cine doreşte să meargă în Cozia şi să facă astea 2 trasee, mi se pare cel mai indicat să urce pe banda albastră şi să coboare pe bandă roşie. Asta atâta timp cât nu subestimează durata şi se aşteaptă să meargă pe serpentine care ocolesc până la exasperare. Mai sunt şi alte marcaje pe care se poate ajunge la cabană, dar pe acelea nu le-am văzut şi mă îndoiesc că ele vor ocoli mai puţin.