Impresii “de dupa”...

Ca sa nu lungesc si mai mult postul despre tura din Trascau si pentru ca aceste impresii nu au legatura cu starea de spirit pe care am avut-o pe munte la momentul respectiv, m-am gandit sa aduc ceva completari cu privire la ceea ce am simtit odata coborata din traseu si ajunsa “in lumea reala”, ca sa zic asa.

OK, povestesc pe blog o parte din intamplarile traite  in tura. Insist asupra a ceea ce am gandit, simtit, si mai putin asupra a ceea ce am vazut si mai ales asupra a ceea ce NU am vazut. Asa sunt eu, daca plec undeva, retin si incerc sa redau sentimentele pozitive; pentru descrierea peisajelor, a traseelor si prognoza meteo, exista poze si “site-uri reprezentative”. Plus ca nu ma cred Calistrat Hogas.

Jurnalul e gata, lung cat o zi de post negru. Ce sa-i faci, l-am redactat in tren si ma plictiseam ingrozitor :) Il citesc prietenii, cunoscutii si oameni noi, persoane mai mult sau mai putin interesate si acaparate de stilul meu de a povesti, dar cu rabdare de fier, se pare. 
Apar comentarii in legatura cu ceea ce am scris, pe blog, pe mess, telefonic, bune, rele, lungi, scurte, fiecare dupa cum a simtit nevoia sa se exprime. Apoi sunt oarecum lovita cu leuca-n cap… si astfel mi se reaminteste cat de mari sunt diferentele intre oameni si cat de usor se simt lezati de cuvinte pe care eu le folosesc uzual si care nu as fi crezut niciodata sa supere pe cineva.

In prima faza imi sare tandara,  ma intreb continuu cum este posibil sa se supere cineva din atata lucru?!  Apoi imi bag in cap afirmatiile pe care le-am spus altora de atatea ori, sa fie toleranti, pentru ca fiecare se poate simti ofensat din motive care altora li s-ar parea penibile, si incerc sa-mi insusesc si eu starea respectiva. Deci hotarasc sa-mi cer scuze, fara insa a modifica textul jurnalului, desi sunt sfatuita sa o fac, pentru a evita discutii inutile. Eu nu si nu, de ce as face-o, este stilul meu de a scrie… Postez comentariul cu scuzele de rigoare, speram sa fie citit (acesta este sters acum, pentru ca nu-si mai are rostul).

Da’ de unde!

Intru azi dimineata pe un alt jurnal de tura. Gandesc ca e interesant sa citesc aceeasi poveste spusa din alt punct de vedere. Mi s-a parut scris in stil amuzant, glumet, digerabil. Asta pana la un moment dat, cand vad fraza “Dupa masa mergem pana la Dambau, ca sa lasam ceva urme pentru un grup de mitici, care urma sa petreaca seara cu noi [...]”. Ca sa nu ma simt ca si cum as fi primit a doua leuca, citesc de mai multe ori, tot incercand sa gasesc umorul de limbaj. Degeaba… Oare asa o fi gandit si Anonimul ce s-a simtit lezat de cuvantul “copilasi” scris de mine (si folosit cu ghilimele in acelasi jurnal de tura)? Probabil ca da, si chiar imi parea rau la momentul respectiv... Numai ca, daca acest cuvant “copilasi” poate sa nu aiba sens peiorativ, cel de “mitici” nu poate fi folosit altfel. Umorul de situatie mi se pare mai mult decat evident.  

Comentariul de la acelasi jurnal de tura, “[…] si bucurestenii, daca va uitati pe blog-ul unde au pus poze din tura chiar nu au prea avut parte de ceata.” mi se pare de-a dreptul ilar (da, folosit de data asta cu sens negativ!) pe langa cele povestite mai sus. Oare chiar isi imagineaza cineva ca Mihai se oprea sa faca poze pe ceata in loc sa caute stalpii cu marcaj??!!? A, si by the way, pentru cele cateva facute cand s-a mai ridicat ceata si vantul s-a mai domolit, exista Photoshop…

Na, ca iar am scris prea mult, dar de data asta trag si concluzii: trist, dar se mai intampla…