Gradinita in tabara la Cozia

Muntii Cozia

Luni dimineata ma misc greu. Sunt o persoana matinala, fac micul dejun, merg destul de mult pe jos pana la serviciu, dar lunea in general ma ucide febra musculara. Ok, si martea si putin miercurea; dupa 2 dimineti de pas alergator, din cort spre prima sursa de caldura, fie ea masina sau soba din sala de mese, admirand cu un rictus inghetat culorile padurii de toamna in lumina rasaritului, peretii casei nu ma-nbie sa ma smulg de sub pilota.

A fost un sfarsit de saptamana minunat, neasteptat chiar, ales dupa citirea unui jurnal pe carpati.org, despre Coltii Foarfecii din Cozia, traseu ce parea tare fain. A fost intr-adevar superb, dar si talentul de a povesti al lui Ratza ne-au facut sa ne inscriem in tura lui. Se pare ca mai (prea) multi au fost de aceeasi parere, pentru ca la cateva ore dupa ce a postat tura pe site, deja ne inscriseseram vreo 20. Apoi 30 plus si tot asa; iar Ratza nu mai inchidea naibii odata tura. Noroc ca s-au retras cativa, iar in parcarea manastirii Turnu ne-am intalnit "doar" 28 de negri mititei, plus 3 clujeni care, total intamplator, faceau acelasi traseu cu noi.

Dar pana la traseu, au fost cele 3 ore jumate de drum, lungi cat o zi de post negru. Am intrebat pe carpati cine vrea sa vina cu noi in masina, cu plecare de vineri seara (stiind ce urat fac la trezitul de dimineata). Raspunde Mihai Cernat ca ne insotesc el si prietena lui Andreea. Dar poate totusi plecam de sambata dimineata; dar sigur ii luam si inapoi duminica? Hmm, ciudata intrebare, dar nu mi-a picat fisa pe moment.

Am avut in sfarsit ocazia sa cunosc una dintre acele persoane care lucreaza intr-un domeniu despre care am tot auzit in 6 ani de reclamatii pe asigurari, respectiv expertiza auto extrajudiciara. Pana acum oamenii astia erau un fel de Batman, toata lumea stie ca exista, nimeni nu-i vede. Dupa cateva discutii, doar aparent in contradictoriu, bineinteles, despre accidente auto, asiguratori si oameni morti, am trecut la analiza sintactica si morfologica a afirmatiei (lui N. Iorga?) "fiecare popor are conducatorul pe care il merita" sau asa ceva, afirmatie cu care, personal, nu sunt deloc de acord. Ma rog, sa zicem ca asa a trecut timpul mai repede.

Cam pe la ora 9 jumatate seara, din categoria "ce-a mai facut prietenul meu azi", ne dam seama ca toata mancarea noastra a ramas in frigider. E oficial, Vasile are sanse de 100% sa uite mancarea acasa, ocazie pe care o sarbatorim cu o fuga la supermarketul care tocmai se inchidea. Frumoasele adormite din padure, ce erau pe post de vanzatoare, mai sa ma stranga de gat, pentru ca ceream 10 feliute de kaiser, da' mai puneti 10 feliute si de sunculita d-aia, da' mai vreau si... haideti don'soara ma repede, ca vrem sa inchidem! Oameni care se respecta, rup usa la timp.

Pe la 10 ii lasam pe Mihai si Andreea la manastire, camere separate, normal, ne intalnim cu Stelica si clujenii, care, fie vorba intre noi, conduc cam cum vorbesc, leeent, si gasim un loc de cort langa ploiesteni si al lor Logan tunat, pe malul Oltului. Montam minunatia de cort al lui Stelica, in care am incaput lejer eu, Vasile, Maddie si sus numitul proprietar, ni se prepara o omleta cu sunculita si deja vestita salata de ceapa rosie, cu ulei si otet, si pe la 12 reusim sa ne bagam la somn, eu mai mult de frig decat de chef.

Dimineata ma lupt cu telefonul a carui alarma suna isteric (iar trebuie sa schimb melodia) si pe care il pierdusem printr-un buzunaras al sacului de dormit, pe undeva pe langa urechile mele. Am mancat rapid o supa, timp in care admir cu jind fumul iesind pe hornul unei case. Ce cald trebuie sa fi fost la aia in camera; la noi inca nu venise soarele. Dupa masa ma duc cu Maddie la si anume... buda. Poienita cu corturile noastre, boscheti, poienita, boscheti, Oltul in spate, dealuri in fata. Eu in prima poienita, Maddie in urmatoarea, amandoua mai mult sau mai putin in drumul forestier, prea putin circulat de masini, mai ales la ora aia. Nu trec cateva secunde de usurare, vad Sageata Albastra cum trece fix prin fata noastra, moment in care aud strigatul de lupta al lui Maddie "fucking Albinuta, trenu'". Ce timp de reactie, ce sa fugi, am putut doar sa realizez ca eram fix langa calea ferata, iar casuta cu hornul fumegand era, de fapt, gara Turnu. Oh well...

La 8 si ceva am ajuns in parcarea manastirii Turnu, exact cand Mihai si Andreea plecau in traseu, singuri; au zis ca ei au alta treaba. Mmmkay, credeam ca lumea se inscrie la o tura cu alt scop; dar poate nu stiu eu bine. Oricum la experienta lor, i-am fi tinnut in urma tare.

Noi i-am asteptat cuminti pe restul, am facut cunostinta cu toti, i-am retinut pe putini din prima, de cativa auzisem, pe unii nu-i mai vazusem de ani buni. Am facut cum am stiut mai bine, adica m-am dus la tipul care stiam ca urca parapanta la cabana cu masina, am pus un zambet tamp, complice si l-am rugat frumos, in soapta, ca sa nu sara toti ca hunii, sa-mi duca rucsacul la cabana. Noroc ca a fost baiat de treaba si a acceptat; tot in soapta.

Si asa, la 9 fix trecute am inceput sa galopam spre Stanisoara, eu ca o floare mandra trandafir, cu aparatul foto in mana, restul cu rucsaci, unii umpluti pentru o saptamana si ceva.

S-a mers super ok pentru cati eram, pauze destule am facut, mai ales ca de la cascada Gardului in sus au fost pasaje la care trebuia sa asteptam catararea celui din fata. Superb peisajul, padure colorata ici, colea oleaca de stanca, poteca abrupta, lanturi si mai ales umbra. Marcajul de la cascada, punctul galben, nu a fost refacut si trebuie sa casti ochii atent, sa nu te duci in balarii. Dar cum nici macar Hana nu s-a ratacit, desi s-a chinuit saraca, e clar ca poteca nu pune probleme de orientare.

S-a mers aprope continuu, desi gps-ul cuiva zicea la un moment dat ca am mers o ora si am stat trei; asta dupa o ditamai panta, de-mi venea sa dau foc aparatului. Asa mai da tura, mai o plimbarica, mai un banc, mai o gluma misogina - sa-mi fie iertate, sexista, mai un strigat disperat dupa Stelica sa-mi dea si mie o felie de paine, si uite-asa pe la 4 ale amiezii am ajuns la cabana.

Dupa ce m-am vazut cu cortul montat (corect, de mine!), si un feng-shui cu saci de dormit, rucsacuri si haine aranjate la dunga, de numai panselutele mai lipseau, au venit si Stelica si Anca sa monteze cortul, ai naibii fix langa al nostru, desi loc era cat vedeai cu ochii.  Mai tarziu bineinteles am dat-o pe... hai sa-i spunem generic Cola, iar bancuri, rasete, povestiri, pareri mai mult sau mai putin flatante despre diversi (ba, barfa, si ce?) un joc de whist in sala de mese, care s-a lasat cu o incercare complet esuata de a-l invata si pe Ratza si somnic de voie.

Cand am plecat la somn erau 10 grade afara si o ceata de-ti bagai degetele-n ochi. Cald de nu-ti venea a crede. M-am bagat in sac imbracata numai cu hainele de piele, restul polarelor sub cap; se intelege, aranjate tot la linie. Adorm. Apoi, parca dupa numai cateva minute, aud o voce de fata langa mine:

- Stelica dormi? Anca, evident, exact ca in sketch-ul ala frustrant...

Stelica, normal, incepe sa se foiasca, sa balmajeasca ceva.

- Hai mai Stelica, e patru jumate si ma plictisesc.

Eu, cu ochii cat cepele pe carpele cortului. Cine naiba se trezeste la ora asta? Stelica, normal. Si noi, se pare. Incep sa vorbeasca. Si trancane, si deapana amintiri, in gura mare, de ziceai ca-s la sezatoare. Ok, nu ca am ceva cu ei, de obicei adorm in orice conditii, mai ales la ora aia. Da' incep sa simt frigul, fir-ar, ceea ce ma indispune total. Trag prin gura de la gluga sacului polarele, si incerc sa le imbrac; evident nu-mi iese, asa ca le iau in brate, doar-doar ma incalzesc oleaca. Vasile ii da un mesaj lui Stelica (culmea, nici nu era nevoie sa strige, doar erau langa noi), moment in care Stelica incepe:

- Am primit un mesaj. Oare cine imi scrie la ora asta? Stai sa gasesc telefonul. ia sa vedem ce scrie. "Shhhhh" de la un numar... al cui o fi numarul asta? Aaaaah, e al lui Vasile.

Moment in acre s-a facut liniste pana dimineata, cand i-au auzit gura lui Ratza, zicea ceva de carpatisti, parca. Ies din cort, evident chiaunita de somn, ochii inca lipiti, dau sa deschid cortul si simt cum se desprinde gheata de pe tenta antreului. Tot cortul inghetase bocna peste noapte si eu ma miram ca mi-e frig in hainele de piele. sa nu mai zic de sacul de dormit, care era tot umed si inghetat. Marius, fi-ti-ar gusturile la sacii de dormit, ca tu m-ai pus sa-l iau p-asta...

Cat am mancat noi micul dejun, am baut cafeaua, ceaiul si am stat la povesti cu cei care nu plecarsera in traseu la Poarta de Piatra (parca asa ii zice?), Mihai cu Andreea ne anunta ca si azi pleaca singuri si ne roaga sa ii asteptam la masini. Am stabilit exact, ne auzim la telefon, vedem unde e fiecare si, daca e cazul, ne asteptam asa, 15 minute, juma de ora. da, sigur, normal ca asteptam.

La 12 fix am inceput coborarea pe Vladeasa, traseu pe care, sincer spun, nu stiu cum de l-am urcat iarna aia.  Unii au luat-o la vale mai rapid, eu in pas de melc, altii au facut pauze de cules jir. La Stanisoara, la 2.45 ii dau mesaj lui Mihai ca mai avem o ora de traseu. La 3.41, ajunsi la masini ii mai dau un mesaj ca am ajuns si asteptam. Cam toata lumea vroia,, totusi, sa mergem la mancam la Dada, restaurantul de tiristi de langa OMV-ul de la intrarea pe Valea Oltului, asa ca incep sa dau telefoane lui Mihai. El nimic, telefon inchis. Astept, mai sun, deja lumea pleca spre restaurant, parcarea manastirii se golea. Dau mesaj unde ne gaseste si de atunci pana la 5 fix am sunat in continuu. Nimic, Mihai telefon inchis. Am intrebat pe ceilalti cine are numarul Andreei, dar nimeni nu-l avea si nu stia de unde sa-l ia.

O parte din gradinita

Asa ca, dupa aproape 2 ore jumatate de asteptat, a trebuit sa o luam din loc. La 5 si un sfert, cand deja eram trecuti de Calimanesti, mai aveam putin pana in Ramnicu Valcea, ma suna in sfarsit Mihai, tocmai isi deschisese telefonul (?!), citise mesajele mele si stia ca noi coborasem demult, dar ei tocmai ajunsesera la Stanisoara... In momentele alea nu puteam sa ma gandesc decat la intrebarea lui de vineri si de duminica dimineata, daca ii luam inapoi si eu am promis ca da si totusi plecasem. M-am interesat de autocar spre Bucuresti inainte de plecare, dar nu i-am putut da indicatii pentru ca a pierdut semnalul si nu m-a auzit. Da, am asteptat, unii ar spune ca destul, altii probabil ma condamna ca nu m-am tinut de cuvant si am plecat. Nu stiu ce sa zic, personal nu mi-ar conveni sa ma lase cineva la Cuca Macaii desi a promis ca ma asteapta. Pe de alta parte, eu nu as fi intarziat atat, decat in eventualitatea unui accident, Doamne fereste. N-am idee daca am procedat corect sau nu.

l.e. ardelenii nu sunt lenti, a fost aglomerat drumul. E vina lui Stelica, el a zis ca ajung in 5 minute, si-am asteptat de erau sa intre in noi 2 tiruri cat stateam parcati... :)