Voluntar in judetul Buzau

Am raspuns si eu anuntului de pe carpati.org, unde niste omuleti cu initiativa si cu si mai multa rabdare, au organizat o "tura" de ajutor in judetul Buzau. Ne-am strans vreo 70, un numar impresionant, avand in vedere ca totul s-a intamplat in mai putin de o saptamana. Motivele celorlalti 69 de omuleti nu le stiu, insa, personal, nu m-am dus pentru ca as fi vreun samaritean, sau ca tineam neaparat sa vad lacrimi in ochii unui batran cand ii dau o paine, sau pentru va imi plac frigul sau zapada. M-am dus pentru ca era nevoie, puteam merge si, deci, mi se pare NORMAL sa merg.

Am plecat din Bucuresti pe la ora 6, cu Vasile, Marius si Adrian, indreptandu-ne spre Ploiesti, pentru a-l intalni pe Cristi care venea din Campina incarcat cu vreo 800 de paini, daca bine am retinut. Din Buzau l-am mai luat pe un carpatist, si am inaintat spre dealurile de langa muntii Buzaului, cautand case inzapezite si sinistrati cu lopeti in mana. Sau macar cu o tuica.

Nu mai zic nimic despre urcarea spre satul Bisoca, atat doar ca eu nu cobesc, eu intotdeauna am dreptate :))

In fine, pe la 10 am ajuns la primaria din Bisoca, apoi la casa primarului, unde am incropit planuri pentru cucerirea zapezilor, la un pahar cu tuica. Ne-a asigurat ca totul este aranjat, ca diseara avem unde dormi si ce manca. Urma sa fim toti cazati la etajul unu camin pentru copiii defavorizati din zona, un fel de internat. Dar incercarea diminetii a venit cand s-au facut aranjamentele pe camere. Cate fete suntem? Baietii sa doarma in capatul celalalt al holului (ma mir ca nu i-a dus in alta cladire) si asa mai departe. A fost foarte contrariat cand i-am spus ca fetele nu dorm separat de baieti la cabane la munte si nu se pune problema asa. Desi a fost clar foarte deranjat de situatie, tot ne-am pus rucsacii care pe unde a vrut, spre si mai marea nemultumire a celor trei femei care au grija de internat. Ca la ei in sat nu s-a mai auzit asa grozavie, mai copii, mai!
In fine, dupa ce ne-am golit rucsacurile, am plecat spre primarie pentru a intampina omuletii care incepeau sa ajunga in sfarsit. De atunci si pana pe la ora 15 (cand am coborat eu spre prima casa) s-a desfasurat un imposibil du-te-vino. Ba locul de intalnire e mai sus, ba mai jos. Ba s-a blocat circulatia pe drumul (sa fim seriosi, "ulita") principal. Ba ca mergem in satul Lacurile si dam uuuuite-asa tura colo de vale.
Toate astea se intamplau pe un drum de tara deszapezit cat sa incapa o masina, ici-colo cate un refugiu ca sa incapa doua. Buuuun... Pe acest drum se adauga 15 masini, din care au coborat vreo 70 de oameni cu rucsacuri mari, 2 caini si au fost descarcati multi saci cu mancare, totul insirat pe caprarii de-a lungul drumului. In acest amalgam apare dintre nameti o babuta cu o vaca. A, da si fiecare vroia sa mearga in alt sens decat cel din fata lui. O priveliste minunata pentru pasionatii de tetris.

In tot haosul ala de masini, oameni, animale, paine si branza topita, Gabi Colea nu a avut de ales decat sa ne organizeze ca pe oi, cu plasutele de Metro in mana si trecand prin fata fiecarei stive cu alimente pentru a fi incarcati. Odata pachetele gata, le puneam in rucsaci si porneam in sus pe drum spre satul in care trebuia sa ajungem.

De aici incolo, de povestit despre actiunea propriu-zisa nu prea pot, pentru ca deja a devenit un clise sa critic autoritatile. Nu mi s-a parut ca primarul stia exact ce vrea de la viata noastra. Initial trebuia sa mergem in satul Lacuri. Dar cand ne-am strans la intersectia cu drumul spre satul respectiv, au mai aparut 5 masini pline cu alimente... Asa ca, dupa o ditamai imbulzeala pe ulita, pe aia i-a trimis la Lacuri, iar la noi statea ai se uita crucis. Sincer nu stiu exact ce s-a intamplat, pentru ca nu am putut tine socoteala, iar comunicarea intre noi s-a rupt dintr-o data.
Cert e ca vreo 20 am pornit de-a lumgul satului in care ne aflam deja, pentru a vedea daca sunt oameni care chiar aveau nevoie de ajutor. Altceva oricum nu aveam ce face. Altii au ajuns in sate mai indepartate, care, cica, ar fi fost inzapezite. Asta am aflat seara; daca circula informatia, probabil ajungeau mai multi p-acolo. Nu vreau sa critic absolut deloc carpatistii, oamenii s-au purtat exemplar. Insa bezmeticii aia din primarie au rupt filmul total.

Eu am plecat cu Alinamarina, o fata Cristina si inca un baiat Razvan  - sau Radu - (chiar trebuie sa fac exercitii de memorie sa retin numele...) cu lopata sa. Zapada era asa de mare, ca nu se vedeau gardurile dintre curti. Am ras si ne-am distrat copios balacindu-ne in zapada, mergand pe burta sa nu ne afundam in nameti. Oamenii ne-au primit tare bine, din fericire inainte sa ne manance cainii. Greu de crezut, dar isi facusera poteca in zapada in care, dupa ce te afundai pana la brau, atingeai varful gardului.
Nu mi-am dat seama daca aveau alimente, sau le era jena sa spuna ca au nevoie. In schimb aveau un chef de vorba, ceva de groaza.
Pana la apus am tinut-o tot asa, ba rasete cu lacrimi, ba dat un pachet, ba dat zapada de pe casa, ba un paharel de tuica, ba o vorba de duh. Si toate la un loc, au nascut o experienta nemaipomenita.

Seara la cazare, oricat de buna a fost ciorba pe care ne-au dat-o, tot am dus dorul apei si curentului electric, pentru ca buda si fantana erau la mama naibii, iar caldura era pe centrala termica. Si afara era un frig de crapau pietrele.

Nu stiu daca scopul a fost atins sau nu, mi se pare mai important faptul ca toti am facut ce am putut. Insa au fost destui omuleti plini de energie, voie buna, dorinta de a ajuta si rucsacuri pline de alimente, care la sfarsitul zilei erau rosi de frustrare ca nu au stiut cui sa dea o lopata de ajutor.