Vanturarita, banturarita!

Traseu (timpii facuti de noi sunt si cei de pe marcaje):  
Prima zi: 
– punct albastru: schitul Pahomie – saua Stevioara – Vf Vanturarita 4h
– punct rosu: vf. Vanturarita – Curmatura din Oale 4h
– punct galben: Curmatura din Oale – Curmatura Comarnice 1h  
– triunghi rosu, banda albastra: Curmatura Comarnice – Cabana Cheia 1h  
A doua zi: triunghi albastru: Cabana Cheia – Cheile Cheii – Brana Caprelor – schitul Pahomie 4+h 


Pentru prima zi, surse de apa sunt doar la schitul Pahomie si putin inainte de curmatura Comarnice.
______________________________________________________________________________


Fiecare dintre noi traim subiectiv fiecare clipa, fiecare minut, ora, zi. Si nu exista exceptie, nici chiar atunci cand 14 omuleti petrec cele cateva ore in creasta de munte, in soare puternic si fara pic de apa. Am auzit diverse despre traseul de week-endul asta: ca seamana cu sudica din Crai, ba aia e mai usoara; ca e enervant, ba e frumos tare; ca e greu, ba e usor; e solicitant, dar doar din cauza ca nu exista poteca. Intr-adevar, traseul din vf. Vanturarita pana in curmatura din Oale este exact asa, nu te poti hotari asupra unui singur atribut. Pe de o parte lipsa cu desavarsire a potecii poate deveni exasperanta, urcusurile si coborasurile dese te termina nervos dupa cateva ore; marcajul se vede clar, dar trebuie sa nimeresti directia de coborare din varf. Dar cand privesti in zare, nu poti sa nu te bucuri de frumusetea si mai ales de salbaticia acestui masiv. Ma gandesc acum ca degeaba descriu traseul pas cu pas, pentru ca in cativa ani nu cred ca o sa mai treaca cineva p-aici, fara ghid. Eh... pentru bezmetici ca noi, o sa incerc, totusi, sa dau cateva indicatii, cine stie pe cine ajuta.

Drumul pana la schitul Pahomie este infernal, nici o Dacie nu as baga p-acolo fara sa ma doara inima. Un fel de drum forestier, presarat cu gropi, bolovani si danburi de pamant tare - unul dintre ele ne-a si spart toba, yey! Noi am parcat la vreo 2 km de schit, pentru ca nu mai puteam continua in stilul si zgomotul ala, si de acolo ne-a luat Adi. Traseul pe punct albastru incepe chiar deasupra schitului, si urca abrupt si continuu  prin padure pana in saua Stevioara si apoi prin gol alpin pana pe vf Vanturarita, timp de 3-4 ore. Nu e loc de popas, nimic, doar panta de-a dreptul in sus si poteca putin vizibila. Am facut totusi multe opriri, pentru ca unii dintre noi ne miscam oleaca mai greu. Mie imi era foarte rau de la ficat (sa nu mai pun la socoteala ca mancasem o omleta cu slanina), dar Nicoleta a fost extraordinara cu descantecele de deochi, pentru ca a reusit sa ma puna pe picioare si m-am putut bucura de priveliste. Ori ea, ori colebilul si-au facut treaba :)

La iesirea din padure am gasit o stana, unde cei doi ciobani ne-au asigurat ca putin dupa varf gasim o sursa de apa. La acea ora mai aveam vreo jumatate de litru doar. Din pacate cred ca si-au batut joc de noi, sau cei 28 de ochi ai nostri au nevoie de ochelari... nu am gasit absolut niciun izvor. Din Vanturarita se poate vedea toata creasta ce urmeaza a fi parcursa, fara sa ai vreo surpriza, ca in Crai, ca dupa varful ala urmeaza alte 'nspe la care nu te astepti. 1-0 pentru Vanturarita la faza asta :)
Dupa poze, dulciuri si penultimele picaturi de apa din sticle si bidoane (facuseram doar 4 ore din traseu!), incepem cu adevarat aventura. Coborarea se face pe partea dreapta (cum stai cu spatele la Buila si cu fata la drumul ce urmeaza a fi parcurs). Se coboara muuuuuult prin tunel de jnepenis si alte balarii, pentru ca apoi, dupa o ora si catarare serioasa, sa ajungi in Vanturarita Doi (nume scris cu vopsea rosie pe piatra) sau Vioreanu, cum ii zice pe unele harti.
Se poate sa mai fie un varfulet intre ele, pe care l-am uitat. M-a lasat oleaca memoria, dupa cazatura pe care am tras-o. Norocul meu a fost ca panta era foarte abrupta, si practic am alunecat la vale pe rucsac. Sa ma invat minte sa nu mai descatar cu spatele la stanca...

Dupa ce i-am asteptat pe Vasile (care s-a intors pana pe Vanturarita sa-si caute batul pierdut) si pe Mihai (care in sfarsit a schimbat sandalele pe bocanci), am coborat din acest varf pe partea dreapta. Poteca nu se distinge, de fapt nici nu exista; se merge pe si printre jnepeni, iar marcajul se zareste tot dupa o coborare abrupta prin multa vegetatie. Tot pe portiunea asta s-a pierdut mult timp la un perete aproape orizontal de cativa metri buni, pe care l-am coborat pe rand, incet, tinandu-ne de jnepeni. Trecand cu bine si acest hop – ca altceva n-ai ce face – urcam si iar coboram, avand in stanga muntele si-n dreapta haul. Undeva acolo jos se zareste drumul forestier ce duce la Cheia.
Dupa cateva minute am dat de un horn, imposibil de coborat fara rapel. De aceea l-am ocolit prin dreapta, mergand in lateral spre stanga, la limita jnepenilor si tinandu-ne bine de ei. Punctul rosu se vede mare, undeva jos, pe bolovani imensi (ca aceia din Parang). "Poteca" serpuieste cumva inapoi fata de directia de mers si sarind din bolovan in bolovan, ocolim 1-2 varfulete mai mici, depasim grohotisul, si ajungem intr-o poienita. Speram noi sa fie Curmatura din Oale...
Da' de unde! Continuam urcusul spre dreapta si dupa ceva padure pierdem marcajul intr-o poiana destul de larga, cu ceva grohotis. Apropo, de vreo 3 ore nu mai aveam pic de apa!
In mijlocul poienii, o momaie, hodoronc-tronc, iar marcaj ioc. Imi aduc aminte de un jurnal citit intr-un blog, in care autorul (Ioan Stoenica) spunea ca atunci cand ti-e lumea mai draga si ti s-a urat de atata creasta, marcajul urca brusc pe peretele din dreapta. Si exact acolo ne aflam noi. Ne uitam dupa punctul rosu prin padure, si il gasim in ultimul loc in care ne-am fi gandit: undeva sus, sus de tot. Daca traseul a fost vreodata p-acolo (si a fost, doar e marcat, doh!), inteleg de ce nu se mai reface. Este, intr-adevar, foarte dificil de amenajat. Cu toate astea, un cablu daca era pus acolo ne facea viata mult mai roz; acum n-ai ce face decat sa speri ca iarba de care te tii nu se rupe cu tine si nu te duci cativa metri in bolovanis. Sa te intorci nu ai cum, clar. Eu care am un metru si-un stilou, m-am catarat mai mult in genunchi. Si dupa aceasta... saritoare, sa-i zicem, drumul urmeaza de-a dreptul muchia stancilor. E mult mai ingust decat portiunile cele mai nasoale din Craiul sudic. A fost primul moment in care am simtit ca nu ma pot ridica in 2 picioare. De-o parte si de alta se intindeau vai impadurite, alcatuind o priveliste de-ti taie respiratia. Ori asta, ori vantul puternic... Nu am frica de inaltime, nu am ameteli de genul, dar probabil din cauza oboselii fizice, dar mai ales psihice, nu mi-am mai putut controla emotiile si am mers mai mult pe vine, infigandu-mi degetele in pamant si stanca :)
Dupa taraiala peste aceste ultime varfuri, am coborat spre padure, de data asta pe fata dreapta a muntelui. Ocolim un varfulet inverzit, si ajungem in sfarsit in Curmatura din Oale. De aici indicatorul arata o ora pana in curmatura Comarnice si, calculam noi, 2 pana la cabana Cheia. Spre bucuria noastra, dupa 6 ore de sete crunta, intalnim un mic paraias si reusim sa ne punem pe picioare. 
Urmeaza poate cea mai faina coborare din cate am intalnit vreodata! Da, serpuieste si ocoleste ca naiba de mult, dar e lina si nu-ti solicita deloc genunchii. Pare interminabila, dar odata ajuns la cabana, nu-ti tremura picioarele de efort. E chiar relaxanta.

La cabana Cheia eram asteptati cu mancare, bere, si chiar o masa rezervata. Este nemaipomenit cat s-a schimbat locul asta in 2 ani!!! Arata ca un mic parc, peste tot sunt banci si mese de lemn, focul de tabara arde la loc de cinste in mijloc, gratarul si discul sunt tot acolo :) Iar oamenii, oamenii sunt cum nu se poate mai faini. De la cabanieri la turisti. Nu urla muzica din masini, nu se face galagie, nu nimic. John ne-a servit o mare oala cu fasole, gatita de el, apoi cartofi prajiti cu usturoi si ceafa de porc facute pe disc, tuica din partea casei, bere rece si multe povestiri haioase. Totul a fost delicios, insa pe la 9 jumate m-a palit somnul si mai ales frigul, asa ca am bagat somn pana dimineata - cu intreruperile de rigoare sa-i bodoganesc pe aia care sforaiau.

Dimineata Mihai ne-a scutit de trezirea cu noaptea-n cap si am lenevit pana la 8. Micul dejun a fost la fel de copios ca si cina si la fel de bun. La 10 am reusit sa ne urnim in traseu. Am pornit prin cheile Cheii, apoi am urmat traseul marcat pe Brana Caprelor. personal, nu aveam niciun chef de facut alt nemarcat, desi si pe brana au fost 2-3 portiuni unde puteau sa amenajeze cu un cablu, ceva. Da, poteca aici este foarte putin mai lata decat brana din Cheile Rametului, de exemplu, desi are cativa centimetri (iar pana jos sunt muuuulte sute de metri), dar niciun cablu?!? Noroc cu Adi care a adus o coarda, si cu Vasile care l-a ajutat sa asigure. Cu toate ca este foarte scurta brana, mi s-a parut cea mai grea din cate am facut. Habar n-am de ce... Probabil pentru ca in dreapta ai stanca putin surplombata si fara prize, iar in stanga se deschide ditamai haul? :) N-am avut nicio problema cat timp am avut balarii si nu vedeam clar toata valea ce se deschidea sub noi, dar de la un moment dat mi-a prins bine coarda. Daca tot il asigurau pe Mihai, de ce sa nu ma tin si eu de ea.

A fost bestial week-endul asta! Traseu solicitant, privelisti minunate, mancare super si bunadispozitie. Ingrediente perfecte care, pentru o buna bucata de timp, imi vor tine mintea ocupata cu amintiri deosebite. Pacat ca nu am putut sa fac mai multe poze. Dar le multumesc colegilor de tura pentru ele.


19 comentarii:

  1. Super tura. Varful Vioreanu nu cred ca este Vanturarita 2... cred ca este acela de dupa urcare abrupta din poienita cu momaia... ultimul varf!

    Imi place cum ai relatat tot traseul, cu amanunte si cred eu ca va fi foarte util altora, ajutandu-se si de pozele de pe blogul meu.

    Sa ne vedem cu bine in alte ture!

    RăspundețiȘtergere
  2. Am pus la final jurnalul tau, pentru ca ai mai multe poze si se completeaza informatia :)

    Pe una din hartile de pe carpati.org apare ordinea Vanturarita,Vioreanu,Vanturarita 2... haos total :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu e buna harta de pe carpati.org cea facuta de Nae Popescu... acolo primul varf de dupa saua Stevioara este Vioreanu, apoi Vanturarita 1 si la final, dupa Curmatura Oale (deci nici nu se trece prin el) este vf. Vanturarita 2.

    RăspundețiȘtergere
  4. Draga Alninuta vreau sa te corectez asupra unui singur lucru. In nici un caz nu ti-am zis un descantec, pentru ca nu stiu asa ceva, doar ti-am zis, de mai multe ori, rugaciunea "Tatal nostru".Am si precizat la un moment dat ca stiu decat rugaciuni si nu descantece. :)
    O zi buna!
    Nicoleta

    RăspundețiȘtergere
  5. Si eu trebuie sa fac o precizare. Ciobanii mi-au zis ca apa nu mai e pana in curmatura Oale, m-au inviatat sa iau de la ei din fantana cu galeata lor... dar cand m-am uitat la galeata... :(
    Mihai

    RăspundețiȘtergere
  6. Probabil bila mi-a afectat si auzul... :)
    Mea culpa! :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Un traseu nemarcat, extrem de abrupt, fara pic de carare, pe care nimeni din grup nu-l stia, si intr-un weekend in care se anunta furtuna.

    Cine a organizat asa ceva nu cred ca e in toate mintile.
    ''Hai sa ne bazam pe noroc'' - pana intr-o zi cand se lasa cu bocete si alte nume la necrolog.

    RăspundețiȘtergere
  8. Recunosc ca toti participantii au avut un dram de inconstienta, pentru ca am stiut (sau mai bine spus nu am stiut) in ce ne bagam :)

    RăspundețiȘtergere
  9. @Anonim (ultimul), parerea ta a fost notata si a fost aruncata direct la cosul de gunoi (decizie unanima a tuturor persoanelor, majore si vaccinate, care au fost in tura).

    Apreciem parerile care nu au fost cerute, bagarile in seama si comentariile pe langa.

    RăspundețiȘtergere
  10. Domnu' Vasile, acum aproape un an, amici de-ai mei au plecat intr-o tura, fix in aceleasi conditii, tot cu un organizator ignorant.

    Multa lume i-a avertizat, dar au raspuns (cu organizatoru in frunte): ''lasa ma, ca noi avem noroc''

    In mijlocul portiunilor abrupte i-a prins furtuna, au incercat sa se intoarca inapoi, si doi dintre ei s-au accidentat f grav. Unul din ei are si acum coloana facta praf si nu mai vede munte decat in poze.

    Asa si voi: ''lasa ca avem noroc''
    Acum ati avut. Data viitoare o sa aveti ?

    RăspundețiȘtergere
  11. Domnu' Anonim, nu e treaba ta daca (si cat) ma bazez (sau nu) pe noroc. Ma indoiesc ca ti-am dat vreodata sfaturi, sau ti-am cerut parerea, sau ajutorul pe munte, sau te-am intrebat de vreun prieten care a patit ceva si din ce motive.

    As aprecia daca pe viitor ti-ai vedea de treburile tale, turele tale, ideile tale si nu m-ai mai judeca pe mine (sau pe organizatorul cu care am fost in tura cu buna stiinta, cunoscand riscurile) pentru conditiile in care ma duc in ture sau orice altceva as face care nu te afecteaza catusi de putin.

    P.S. "iarna nu-i ca vara" nici ploaia ca avalansa sau canicula.

    RăspundețiȘtergere
  12. Inainte ca discutia sa "degenereze", voi spune urmatoarele: asa cum mi-am convins familia sa nu se mai ingrijoreze pentru mine, voi sustine in continuare faptul ca pe munte fac tot posibilul sa nu dau dovada de inconstienta. Intotdeauna sunt atenta unde pun piciorul, cati nori sunt pe cer si cat mai are soarele pana apune.

    Cand am plecat in tura stiam ca e traseu nemarcat (ok, nu ma asteptam sa nu fie poteca) si stiam ca daca e vremea proasta, ma pot intoarce oricand.

    Toti cei care am participat am dat dovada de putina inconstienta, dar asa e de fiecare data cand plecam pe munte. Si nu e vorba doar de Buila. Uite cate cruci sunt pe Valea Jepilor... Si aia e poteca marcata si mai ales amenajata cu cabluri.

    In concluzie: nu sunt de parere ca e vina organizatorului cand cineva se accidenteaza. Normal, in conditiile in care spune de la inceput conditiile de traseu: marcaje, timpi, familiarizarea cu traseul. Daca ai toate aceste date, pleci pe propria responsabilitate.
    Daca eu imi chem cativa prieteni la un traseu, si un bezmetic a calcat stramb, e vina mea?
    ...Cateodata nu e nici macar vina celui care se accidenteaza. E ghinion pur.

    Imi pare rau pentru prietenul tau, trebuie sa fie groaznic! Si iti inteleg punctul de vedere, insa el nu trebuie generalizat. Si nici nu trebuie sa te astepti sa fim de acord cu tine.

    RăspundețiȘtergere
  13. Ce imi plac mie oamenii care se ascund dupa un "anonim". Ce mare greutate sa iti sustii opinia in spatele unui nume? E greu sa NU dai dovada de lasitate d-le Anonim?
    Dupa parerea ta de montaniard experimentat, cu ani multi de carari montane in spate, oricine merge pe un traseu fara carare si cu amenintarea ploii deasupra este un inconstient. Ei bine eu fac asta de vreo 12 ani si inca sunt intreg si nevatamat.
    Spor la escaladat scarile blocului!

    Mihai Cosmin Papuc

    RăspundețiȘtergere
  14. "la 5.30 ma infatisai la locul de intalnire dupa inca o noapte de nesomn (nu nu, de data asta nu am muncit, am stat la o bauta cu 3 prietene dragi, prilej pentru a ridica praful de pe amintiri mai vechi si de a pleca spre casa pe cele 2-3 carari rezervate celor prea bine dispusi.)"

    "..urc greu si incep sa ma sufoc. Deja incep sa ma gandesc cu regret la berile consumate zilnic, la gratarele omniprezente si orice alte porcarii pe care in ultimele 3 saptamani nu le ratasem."

    Domnu Papuc (ce nume predestinat) tin sa mentionez cateva lucruri:
    - Desi suntem cam de-o varsta, eu inca ma mentin la 75 de kg, pe cand dumneata ai vreo 175.
    - N-am stat in viata mea la baute inaintea unei ture (mai ales intr-o tura dificila)
    - Eu n-am fost niciodata povara grupului, omul care abia se misca, care cere asigurari etc
    ba dimpotriva, sunt om de baza in ture

    Sunteti sigur ca aveti 12 ani munte ?
    Sau sunt 12 ani de gratare si chiftele ?

    Cat despre urcatul scarilor:
    sunt sigur ca nu urci nici pana la etajul 2 fara sa te epuizezi si sa ceri apa si ajutor de la ceilalti. :)

    RăspundețiȘtergere
  15. PS. cer scuze titularei acestui blog, ce imi pare chiar o persoana placuta si de bun simt.

    Dar nu puteam sa-l las fara replica pe acest om jenant, care este Cosmin Papuc.

    Ma numesc Dan Ionescu, daca vi se pare asa important.

    RăspundețiȘtergere
  16. Din pacate toata lumea are dreptul la replica, fie ea constructiva, jignitoare, agresiva sau egala cu zero.
    Am invatat asta cand am descoperit internetul, si de aceea nu sterg nciun comentariu, chiar daca nu-mi plac tonul si directia in care discutia s-a indreptat :)

    RăspundețiȘtergere
  17. Cu cele 175 de kg ale mele tocmai am urcat pe: Grossglockner, Aguile d'Argentiere si daca aveam un pic de vreme buna si de noroc, nu ma opream la 4500m in drum spre Mt Blanc. Numai bine d-le Dan Ionescu.

    RăspundețiȘtergere