Reîntâlnire cu cabana Mălăieşti

Traseu: prima zi Gura Diham – cabana Diham (triunghi albastru, 1,5h) – cabana Mălăieşti prin Glăjărie (cruce albastră şi bandă albastră, 2,5h). A doua zi: cabana Mălăieşti – cabana Diham (tot prin Glăjărie, 2h) – cabana Poiana Izvoarelor (punct roşu şi cruce albastră) – Gura Diham (bandă roşie)

Ultima dată când am făcut un om de zapadă, era pe terasa ultimului etaj al firmei şi ne-a reuşit o tentativă mai mult strâmbă decât mare, dar de care eu şi Cristi am fost mândri.
Aşa că week-endul trecut am purces spre Diham, să adunăm laolaltă un maldăr de zăpadă pe care să-l numim om; sau orice altceva, numai să nu stăm în Bucureşti pe vremea aia minunată.

Pe la 10, eu Vasile, Vlad şi Maddie am ajuns la Gura Diham, după doar câteva ore de somn şi un DN1 super aglomerat şi enervant. Cu echipare şi învârtit de colo-colo, abia la 11 am început urcarea spre Diham, dar oricum aveam timp berechet.
A fost prima dată când am urcat la Diham pe triunghiul albastru, dar e la fel de anost ca şi drumul pe la Poiana Izvoarelor. Doar că mai puţin umblat de ipochimenii care parchează la Gura Diham şi „urcă pe munte” doar cât să se dea cu sănii d-alea gen placă, şi să strice poteca transformând-o în oglindă de gheaţă.
Oricum a meritat drumul, deşi Maddie nu cred că e de acord cu mine. Nu ştiu ce a posedat-o la un moment dat să se „plângă”/„laude” că ea nu a fost niciodată săpunită cu zăpadă. Aşa că Vlad, ca un veritabil gentleman (...sadic), a ajutat fata să depăşească această experienţă – minunată – din viaţa unei gagici. Şi ca şi cum o „baie” nu i-ar fi fost de-ajuns, Maddie a încercat să-şi ia revanşa. De încă trei ori. Inutil de spus ca nu a reuşit decât să arate ca un om de zăpadă... dar era omul NOSTRU de zăpadă, exact aşa cum mi-l imaginam la plecarea din Bucureşti. Clar, Maddie trebuie să înveţe când să-şi ţină gura :))
După o oră şi jumătate de plimbare ca prin parc, am văzut Dihamul mai frumos ca niciodată. Ok, nu am mers acolo de prea multe ori, dar acum era de-a dreptul şi de-a dreptul... Zăpadă mare şi super îngheţată, doar câteva poteci bătute ici-colo pe marcaj, în rest mult mult soare şi, culmea, linişte. În acel moment a venit Vlad cu intrebarea de o mie de puncte

-         Băi, noi chiar trebuie să ne intoarcem azi acasă, cine are treabă?
-         Doh, cum să mergem acasă, tu nu vezi ce vreme e afară? a venit răspunsul cât se poate de prompt al meu şi al lui Vasile
Nu aveam nimic la noi, doar plecasem până la Diham: nu tu geci, haine de schimb, nu tu mâncare, apă; nimic, doar un litru jumătate de ceai. Şi mai rău, urma operaţiunea „hai să o convingem Maddie”, care, biata, avea de învăţat pentru examen şi era super obosită (fi-ţi-ar ieşitul în cârciumă şi tequila!!). Ea, haos cum e, în loc să spună că duminică vrea să înveţe, cică trebuie să se ducă la nişte rude... Cmooon, adică pe vremea asta, în Bucegi, noi să plecăm acasă că nu şi-a văzut ea rudele de 2 săptămâni? În niciun caz, aşa că sun la Mălăieşti, rezerv 4 locuri, şi pe la 1.45 o luăm mai mult sau mai puţin cu japca spre cabană.

Fac o paranteză să detaliez puţin prima mea experienţă cu Mălăieştiul. Se întâmpla prin clasa a zecea sau a unsprezecea, poate chiar în vacanţa de vară dintre ele. Am urcat atunci pe la Poiana Izvoarelor pe Take şi a doua zi am coborât pe Glăjărie. Eram a treia oara pe munte, în rucsac simţeam că am pietre de moară, şi mă mişcam parcă mai mult înapoi decăt la deal. Ţin minte că toată ziua la urcare a plouat. Cabana era arsă pe atunci, deci după vreo 8 ore de mers, am montat cortul nostru de 2-3 persoane împrumutat de la Broască, tot ud fleaşcă. Şi da, noi eram 4, deci înghesuială maximă. Toată noaptea a plouat şi s-a plimbat ursul, când pe la cort, când pe la stâna proţăpită în potecă pe Glăjărie. Nu cred să-mi fi fost vreodată mai frică până atunci, mai ales că mă ştiam cu mierea la cap. Vorbesc la propriu, chiar aveam un borcan de miere la capul cortului. Mă rog, dimineaţă am aflat că ursul s-a mulţumit doar cu conservele aruncate p-acolo şi noi am rămas întregi. Buuun, vedem în sfârşit soarele, strângem catrafusele şi plecăm; şi ne oprim, pentru că la câteva minute întâlnim stâna. Mai exact întâlnim câinii de la stână, nu şi ciobanii. Ei au venit mai tarziu; prea târziu, când deja un câine îşi înfipsese gura în bocancii mei. Noroc că aveam nişte bocanci de armată, parcă de la paraşutişti, făcuţi din 3-4 straturi sănătoase de piele, iar colţii nu au ajuns decăt puţin la carne, altfel îmi sfâşia piciorul.

Mi-a luat vreo 12 ani să ajung din nou la Mălăieşti, şi, zic eu, pe bună dreptate. Mă mir că încă mi-a mai plăcut muntele după experienţa aia... Însă acum Bucegiul mi-a arătat cu totul altă „pălărie”. Chiar dacă am urcat pe Glăjărie (alt traseu absolut anost), zăpada minunată şi lipsa bagajului au făcut din traseu o plăcere şi un bun antrenament. După două ore şi jumătate în care am depăşit grupuri şi grupuleţe, care mai de care mai împovărate de rucsacuri mari (ce-or căra, Doamne, pentru aşa plimbare?), ne-a întâmpinat Mălăieştiul, cel mai frumos loc din Bucegi.

E adevărat că noaptea nu a fost prea cald în cameră – mai corect spus nu a fost prea frig – dar vinul fiert şi ceaiul au intrat super bine. Noaptea a fost senină, deşi geroasă, cerul plin de stele cum n-am mai văzut demult, iar dimineaţa ne-a găsit la o cafea şi omletă, căutând alternative ale traseului de întoarcere. Banda albastră sau Hornul Mare nu prea le-am luat în considerare, având în vedere oboseala lui Maddie plus Bucşoiu Mare de după, iar traseele mai scurte gen triunghi albastru pe Brâna Caprelor, sau direct pe triunghi roşu la „Prepeleac” apoi pe Take, nu aveau potecă bătută şi cică erau periculoase. Sincer nu mai ţin minte de acum 12 ani, deci nu i-am contrazis pe cei care ne-au sfătuit să fim realişti şi să nu riscăm... Aşa că hai la vale tot pe Glăjărie şi hai-pauză-hai la deal până la Diham. 

Traseul a fost la fel de frumos ca şi cu o zi înainte, ceva mai geros, dar panoramele au meritat. Iar jos la Gura Diham, căutând un loc să mâncăm şi să bem o cola, l-am felicitat pe Vlad pentru ideea şi imboldul pe care ni le-a dat să stăm 2 zile mi-nu-na-te pe munte.
Am început anul cât se poate de bine :)

3 comentarii:

  1. Bravos!
    Cum e la Maleiesti? Planuiesc si eu o plimbare pe la sfarsitul lunii pe acolo!
    Razvanos

    RăspundețiȘtergere
  2. Inca e cel mai frumos loc din Bucegi :)
    Nu stiu daca am nimerit eu o camera rece, dar te sfatuiesc sa iei un sac de dormit, macar unul subtire. Sau sa dai 12 lei pe un litru jumate de ceai fierbinte sa-l tii sub patura :)
    Vedeti ca nu e apa decat la raul pe care il traversati imediat dupa coborarea de la Diham!!!

    Eu pe 12-13 o sa fiu iar acolo, deci daca mergeti atunci, super!

    RăspundețiȘtergere
  3. Pai discutam mai multe pe messenger. Teoretic trebuia sa mergem la sfarsitul lunii dar nu prea mai am rabdare.
    Vb saptamana viitoare - imi explici traseul si alte detalii - eu sunt aproximativ noob deci multa rabdare :)

    RăspundețiȘtergere