Agăţaţi în Parâng

Un alt sfârşit de săptămână marca „noi şi ghinioanele noastre”. Vorba lui Vasile, când am întrebat „de ce, pe orice drum aş merge, banda de pe contrasens e mai bună şi a mea e plină de gropi?”, el răspunde „poate ar trebui să nu mai faci treabă duminica”; sunt o păcătoasă, dar nu mă pot abţine. Nu de la treabă, ci de la păcate :)
Am plecat, cu noaptea-n cap, la 4 jumătate (ora asta a devenit deja un laitmotiv, la naiba!), cu destinaţia Piteşti – Valea Oltului – Brezoi – Obârşia Lotrului – cabana Groapa Seacă. Am parcurs rapid porţiunea cu asfalt, respectiv până în Brezoi, încântată că, poate, putem intra în traseu pe la 9.30 – 10.

Fac o mică paranteză, sunt control freak atunci când vine vorba de pregătirea pentru orice traseu, până la a deveni enervant de obsedată să cunosc fiecare detaliu, de la locul de parcare, dormit, mâncare, surse de apă, până la fiecare colţişor de potecă. Unii ştiu foarte bine acest lucru.
Aşa am făcut şi de data asta: am citit o grămadă de jurnale, bloguri şi descrieri despre Parâng, despre refugiul Agăţat, despre traseu. Atât... Nicio clipă nu m-am gândit să întreb de starea zăpezii, cu atât mai puţin de drumul de maşină până la cabană. De ce? Încă nu-mi pot explica; poate pentru că în Făgăraş nu am găsit zăpadă mare şi pentru că ştiam de vara trecută starea groaznică a asfaltului până la Groapa Seacă. Lipsa acestor informaţii nu ne-a costat mult... tura asta; dar mai urmează şi altele şi nu pot decât să sper că nu voi mai pleca vreodată atât de haotic.

Revenind la treaba cu Brezoi, facem stânga spre Obârşia Lotrului şi imediat ne întâmpină un idicator de „drum închis în perioada...”, fără dată, fără nimic. Opresc pe stânga şi îl întreb pe un nene care trebăluia la o Dacie, dacă se circulă spre Petroşani. Foarte sigur pe el, îmi răspunde că „oamenii trec şi la Petroşani şi spre Alba, încolo”. Se referea la 67C Novaci – Sebeş (Transalpina?), care la Obârşia Lotrului intersectează 7A pe care eram noi. O fi văzut cu ce maşină eram, oare?
Încrezătoare în omuleţ, continuăm drumul... ce era să facem, mai aveam vreo 60 de km până la cabană, doar nu ne întorceam acasă din cauza unui amărât de indicator. Până la Voineasa nu avem probleme cu asfaltul; apoi încep gropile, iar după al doilea indicator de „drum închis” (da, l-am văzut, dar ce era să facem?), dăm de câţiva km cu zăpadă. Adevărat, erau şanţuri făcute de alte maşini care trecuseră pe acolo, dar pline de gheaţă cât vedeam cu ochii. Evident, de frică să nu derapez (pentru că nu aveam pic de control al direcţiei, iar râpa de pe dreapta nu-mi zâmbea simpatic), încep urcarea încet... prea încet. Drăcia de cutie de viteze schimbă automat în viteza întâi, maşina înfrănează şi mai mult şi pentru că aproape mă oprisem, accelerez numai puţin, din păcate exact când am prins gheaţă cu roţile din spate. Beculeţul de ESP clipoceşte mai ceva ca la Craciun şi la revedere să mai urc... Super! Dă înapoi până la asfalt – de parcă dacă nu merge drept cu faţa, cu spatele o să nimeresc cei câţiva centimetri de asfalt; dă-te Vasile jos şi împinge, derapează, iar gheaţă, iar dă înapoi. Reuşesc într-un final să sincronizez momentul în care prind puţin asfalt cu roţile din spate şi cel în care accelerez (yey, aderenţă!). Aşa am reuşit să urc prima porţiune înzapezită şi pornim din nou la drum; dar de data asta o calc mai cu viaţă, şi încerc să merg constant şi numai pe unde îmi indică Vasile. La un moment dat iar derapez câţiva centimetri mai la dreapta, de ajuns cât să hârşâi gheaţa pe câteva sute de metri. Ştiu că sunt panicată rău de tot când vine vorba de maşină, şi când am ajuns la cabană mă simţeam îmbătrânită cu 7 ani, chiaună de oboseală psihică şi foame şi cu beculeţul ce indică avarie la motor aprins (din nou, sper să fie tot de la benzina proastă).
Parchez în curtea cabanei, omuleţul de acolo ne cere taxă de 5 lei, dar ne ia 10 ( a „uitat” să ne mai dea rest...), ne echipăm şi încerc să mănânc ceva. Deschid caserola cu omleta pe care o luasem de acasă şi pe care nu am putut-o mânca de dimineaţă; dar parcă nici acum nu intră goală, aşa. Următorul dialog m-a mai îmbătrânit cu căteva luni :))
Eu: Nu o pot mânca, îmi stă în gât (mă gândesc că avem cam o oră de drum forestier, numai bine să diger nişte grăsimi şi să prind puteri), dă-mi şi mie slănina, te rog.
Vasile: (fâşâit de pungi prin rucsac, haine date la o parte) Hmmm...
Eu: Slănina... e în caserolă  (cu ceapă deja tăiată, o minunăţie!)
Vasile: ... (ochi mari, din nou fâşâit de pungi)
Eu: Caserola e în punga neagră cu sandwich-uri
Vasile: Şi... punga neagră... ai luat-o tu?
Eu: Nu?!?
Vasile: Credeam că ai băgat-o tu în rucsac, odată cu vasele.
Eu: Vasele le-ai bagat singur aseară... Ok, ce avem de mâncare la noi, totuşi??

refugiul Agăţat
Facem (foarte) rapid inventarul mâncării, că doar nu aveam mult de socotit: o pungă pe care o luasem eu, cu 4 pliculeţe de ness (wow!), 2 supe Vifon, 3 pachete de biscuiţi Start (d-ăia cu câte 3 biscuiţi subţiri şi amărâţi), jumătate de păine, ceva seminţe, vreo zece curmale şi căteva pliculeţe de ceai. Plus primusul. Ce mai, un adevărat festin :)))) Şi când te gândeşti că pusesem iniţial şi Snickers-urile, dar mi s-a părut prea grea punga, aşa că le-am mutat la sandwich-uri, iar acum stăteau la rece, acasă. Am luat o gura din omleta – restul am pus la păstrare pentru prânzul ce urma să-l luăm la refugiu – nişte seminţe şi două curmale şi am plecat în traseu.
Încă de la începutul drumului forestier dăm de zăpadă, pe alocuri îngheţată, dar de cele mai multe ori moale, în care îmi intra câte un picior până la genunchi. Nu-mi venea să cred că este atât de multă zăpadă, în comparaţie cu Făgăraşul!!! În plus mă ia senzaţia de rău; nu ştiu dacă e coincidenţă, dar este a doua oară când îmi vine să vărs când merg prin zăpadă şi soare puternic. Dar acum nu mai repet decizia de la Cota 2000, şi continui să mă târâi pe drumul forestier, care ne ia vreo oră jumătate. Cum ajungem în pădure, îi dau aparatul foto lui Vasile să-l care, scăpăm de soarele puternic şi de zapadă, şi, cu toate că poteca e plină de gheaţă, parcă prind aripi, foamea nu mă mai afectează şi până la refugiu zburd de n-am treabă. De două ori m-am cam speriat, eram pe o porţiune îngustă, plină de zăpadă înghetată şi la un moment dat îmi intră piciorul drept până peste genunchi în ditamai zăpada, exact pe partea cu panta. Îmi era frică să mişc, nu cumva să se desprindă toată bucata de zăpadă, că nu mă mai opream până jos în rău, aşa că l-am chemat pe Vasile să mă tragă afară din zăpadă. A doua oară a fost la fel, doar ca a păţit-o Vasile.
Într-un final, după vreo oră de urcat, ajungem la bifurcaţia cu indicator punctul roşu spre dreapta, deşi acelaşi marcaj continuă să urce drept înainte spre jnepeniş. Trecem podeţul de lemn şi ajungem în poiana cu refugiul Agăţat. Locul este absolut minunat, construcţia este aşezată pe stâncă la o înalţime considerabilă, aşa că nu mi-a fost teamă nici de avalanşă, nici de urs. Este foarte bine izolat, (doar un gemuleţ spart, în care Vasile a îndesat o cârpă), este şi sobă funcţională care, spre surprinderea noastră s-a încălzit imediat şi a dat o grămadă de căldură. Găsim în holul refugiului lemne tăiate, iar jos butuci întregi. E adevărat că nu ne-am dus în pădure să cautăm lemne, dar măcar am tăiat din butucii ăia şi i-am pus la adăpost.
Cum eram chiauni de foame – nu mai mâncasem de vineri, şi acum era sâmbătă ora 14 – după ce se face oleacă de cald, mă apuc să fac supa. Ne-am gândit cum să drămuim cel mai bine mâncarea pe care o aveam la noi, deşi am găsit în refugiu o conservă de pate, două supe la plic, ceva margarină şi un plic de fulgi de cartofi. Hotărâm să mancăm acum o supă, seara câte un ceai cu un pachet de biscuiţi, şi să lăsăm pe a doua zi dimineaţă a doua supă, un pachet de biscuiţi cu cafea şi ceai, şi numai dacă trebuie neaparat, desfacem pateul.
După ce am măncat şi ne-am încalzit serios, începe să mă bată gândul foarte serios să plecăm spre lacurile Roşiile şi Mândra, de sub vârful Parângul Mare. Era ora 3, mă gândeam că până acolo facem vreo 3 ore (nu am găsit niciunde timpii intermediari de traseu Groapa Seacă – refugiul Agăţat, refugiu – Lacul Mândra), pentru că până aici făcusem 2 ore jumate, apoi să ne întoarcem pe înserat, după urmele noastre. Problema era că pe gheaţă nu se văd urmele, în plus nu ştiam dacă traseul continuă de la refugiu, sau trebuie să ne întoarcem în potecă peste podeţul de lemn, Aşa că mai tăiem un lemn, mai băgăm un şah, şi ne culcăm, cu gândul ca a două zi să plecăm în jur de ora 8 spre lacuri.
Ştiam din alte relatări că noaptea vine un soricel, aşa că am avut grijă să băgăm mâncarea în capacul rucsacului. 

Pe la ora 1.30 (ştiu pentru că m-am uitat la ceasul telefonului) mă trezeşte brusc un zgomot de vase... minunat, am uitat să ascundem cănile şi recipientele de supă, iar acum şoarecele se plimbă pe masă peste vasele noastre... IACCCCC!!!! Primul gând a fost să fac zgomot, poate fuge. Şi mi-a reuşit prima dată: am dat cu piciorul în lemnul priciului, şi, pentru câtva timp s-a făcut linişte în refugiu. Nu ştiu cât am adormit, dar zgomotul a revenit. De data asta chiar dacă am făcut zgomot, şoricelul probabil că era mult prea obişnuit cu prezenţa oamenilor şi nu a mai plecat. Am vrut să aprind frontala, poate aşa îl sperii; dar mai groază îmi era să-l văd, decât să-l aud şi chiar că nu mai dormeam. Aşa că am preferat să îl „urmăresc” după zgomot. Cum aţipeam câteva secunde, minute – nu pot să spun – mă trezea câte o mişcare pe rafturile cu mâncare, care erau la nivelul patului; totuşi am avut noroc şi nu a venit până pe prici (cred, sper!). Când l-am auzit că ronţăie undeva jos, lângă sobă, am reuşit să adorm. Era trecut de 4 dimineaţa... 

La ora 6.45 a sunat alarma, dar cum focul se stinsese înainte de povestea cu animăluţul, şi era frig tare, ne-am făcut curaj să ieşim din sacul de dormit pe la 8. Îi povestesc lui Vasile de şoarecele care s-a plimbat pe vasele noastre (pentru că el bineînţeles că a dormit lemn şi nu ştia), şi cu părere de rău ne dăm seama că nu putem găti nici măcar mâncarea rămasă. Încropim un mic dejun din jumătate de omletă cu seminţe de floarea soarelui, biscuiţi, curmale şi vise la un ness cald. Vineri când am cumpărat pliculeţele salivam numai la gândul dimineţii ăsteia: să privim răsăritul de soare din veranda refugiului, cu o cană de cafea fierbinte în mână... Bine că nu mai fumăm, probabil am fi uitat acasă şi tigările, iar „pierderea” momentului ar fi fost şi mai crudă :)))
Uşor posaci şi deloc sătui, facem bagajele, curăţăm urmele şederii noastre la refugiu şi ne întoarcem în potecă peste podeţ. Începem urcarea, care, din păcate, nu durează mult. Chiar de la început dăm de zăpadă îngheţată, numai bună de colţari. Colţari pe care noi îi avem... acasă, lângă sandwichuri şi ciocolată. În plus, marcajul (că potecă nu mai era, doar o mare întindere de gheaţă) ajunge iar la râu, îl pierdem din vedere pentru câteva minute bune, numai pentru a-l vedea din întâmplare pe partea cealaltă a râului. Acelaşi râu pe care tocmai l-am traversat pe podeţ... OK, atunci de ce traseul nu continuă direct de la refugiu??? Sau poate continuă şi nu ştiam noi?!? Cert e că râul nu-l puteam trece, fiind muuuult prea mare, probabil trebuia să ne întoarcem la podeţ, şi asta pune capac stării noastre de bine, şi aşa şubrezită de nesomn şi foame. Cu toate că vremea era super senină şi caldă, gheaţa şi relatările din jurnalul refugiului cum că mai sus zăpada ar fi până la brâu, ne-au îndemnat să coborâm.


Mi-e ciudă de două lucruri: în primul rând că nu am avut colţarii la noi şi în al doilea rând că nu am ştiut exact pe unde e poteca. Asta pe langă lipsa mâncării şi noaptea nedormită... bine, de patru lucruri :)))
A urmat alt chin pentru nervii mei, pe 18 km de gropi până în Petroşani – odată ajunşi în oraş, am făcut aprovizionarea cu Cola şi 7 Days – şi o vale a Jiului în reparaţii. În Bumbeşti Jiu (cred) am făcut stânga spre Novaci, să vizităm peşterile Muierii şi Polovraci şi eventual cheile Galbenului şi Olteţului. Dar cum ieşirea asta trebuia să se termine la fel cum cum a început, peştera Muierii era închisă... Şi ca să nu ne enervăm şi mai tare, pe la Polovraci nu am mai trecut, altfel erau şanse prea mari ca aia să se prăbuşească.
Ajunşi acasă am aruncat toate hainele în maşina de spălat, şi încă sperăm să reuşim să scoatem mirosul de fum din sacii de dormit. Şi, normal, am spălat vasele cu detergent, spirt, săpun... şi azi o să le spăl din nou :))

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu