Ganganii pe Nera

Nici nu stiu cu ce sa incep relatarea: cu ceea ce a mers bine sau cu haosul din bagaje, nehotararea de a ne insoti a celor chemati, modalitatea de transport, atacul insectelor, caldura infernala, juliturile, genunchii suprasolicitati, sunetul de animale cu sange rece prin balarii, gunoaiele de pe poteca. Hmmm, grea decizie!

Ma rog, dupa multe discutii, ramanem 6 participanti, de fapt cei care am spus de la inceput ca vrem sa vedem (revedem in cazul meu) Cheile Nerei: eu si Vasile in masina lui Vlad, Maddie si Alina in Lupo la Cosmin. Am mers drum intins, asa ca, spre deosebire de toamna trecuta cand am facut 12 ore, acum in mai putin de 8, deja descarcam bagajele la pensiunea Dora (Sasca Montana). Cazarea este frumoasa, mai ales balconul de la camera noastra era super :)) gazdele foarte de treaba. Sambata dimineata se ofera chiar sa ne duca in Sopotul Nou sa facem cheile cap-coada, contra unui cost de 100 de lei pe grup.

Pentru ca ne-am cazat in Sasca Montana, planul era sa incepem cu Cheile Susarei pana la Lacul Dracului (cruce albastra), apoi sa continuam pe Cheile Nerei si La Tunele pana in Sasca Romana (banda rosie). Dau telefoane peste telefoane, toata lumea, de la salvamont, gazda de la pensiune si pana la administratorul parcului (care ne promite un transport cu masina parcului national pana in Carbunari), ma sfatuiesc sa abandonez ideea Cheilor Susarei, din lipsa de marcaje si poteca nu foarte buna pe portiunea de la cascada Susara la Carbunari. Am cautat ceva zile jurnale cu descrierea exacta a Cheilor Susarei, am cerut indicatii… nimic, nimeni nu mi-a putut da o descriere exacta, doar vesnicul si enervantul “nu mergeti pe acolo”. Acum nici eu nu pot ajuta pe altii, pentru ca nu le-am facut.

Dupa o noapte cu visinata si 4 ore de somn, la 8.02 dimineata (2 minute mi-a luat mie sa ma dau cu crema antiinflamatoare pe genunchi) suntem gata toti si ne imbarcam intr-o duba alba Ford a gazdelor. Drumul din Sasca in Carbunari este exact cum mi-l aminteam: daca iti urasti masina si organele interne, dai o tura p-acolo si te-ai lecuit.
Spre dezamagirea mea nimeni nu intentioneaza sa coboare din duba in Carbunari, sa mergem pe cruce albastra o ora prin padure racoroasa. Nuuuuu, ne mai zdruncinam creierii o ora si ceva  pe hartoape pana in Sopotul Nou, ca apoi sa capiem de cald prin poienile insorite si plictisitoare de la inceputul cheilor. Colac peste pupaza, soferul ramane cu masina suspendada intr-o groapa, eu imi pierd telefonul (l-am gasit la intoarcere) si incep sa ne atace ganganiile.

No’ hai si-om mere, ca deja se facu ora 10.30. Prin poieni, deschidem si inchidem porti (care se presupune ca ar trebui sa mai opreasca “plimbarea” animalutelor spre Dristie si Sopot), iar in Poiana Meliugului gasim indicator spre stanga, sa trecem Nera pe o punte. Taranii ne indruma sa mergem prin soare tot pe malul drept al Nerei. Evident, aleg padurea si marcajul, iar intr-o ora admiram si fotografiem Lacul Dracului.
Ne miram de albastrul apei, ne lafaim la umbra si racoare, mancam, Vasile gaseste timp sa-si juleasca tibia urat de tot si pe la 12 pornim prin balarii, in loc sa urmam marcajul inapoi spre banda rosie. Cosmin se duce inainte de bezmetic, fara macar sa anunte ca pleaca si in afara de mine si Vasile, ceilalti voteaza sa mergem dupa el “pe scurtatura”; sunt de acord, cu conditia ca, daca in jumatate de ora nu ajungem in traseu, ne intoarcem. Urcam abrupt si haotic un timp, nu intalnim marcajul, asa ca hotarasc sa ma intorc la lac dupa cum stabilisem, si continui pe marcaj. In afara de Cosmin, toti au venit cu mine si ajungem la intersectia marcajelor mai repede decat ma asteptam. Urmeaza o coborare prin padure care mi-a terminat genunchiul (si eu vroiam sa fac Fagarasul in august… ) si, deci, nervii pe toata durata traseului.

Am mers (prea) multe ore prin caldura, “atacati” de ganganii. Nu recomand nimanui sa faca traseul vara. Nu se compara cu plimbarea de asta toamna, cand a fost mult mai frumos, mai curat, mai racoare, apa mai mica… si fara muste. De fapt, citind acum diverse jurnale despre turele din weeek-endul asta, observ ca toti s-au plans de ganganii.

La Cantonul Damian imi anunt colegii de “suferinta” intr-ale caldurii si insectelor ca mai avem doar 2 ore de mers… evident, cuvantul “doar” nu incanta pe nimeni, iar pe mine ma intristeaza de-a dreptul, stiind cat e de plictisitoare portiunea de la Damian la podul Beiului.

La intrare in Sasca Montana eu ma reped la dus (poate scap de muste), apoi pe terasa cabanei la un Stejar receeee!! Baietii, dupa cum le sta lor cel mai bine, se impiedica de carciuma satului. S-au asezat mandrii ca bradu' (asta imi imaginez eu, dar pun pariu ca erau pleostiti de cald si oboseala) pe o banca de lemn, cu bericica la bot si o sticla de spirt in fata. Pentru muscaturile de tantari, zic ei... A trebuit sa sun tot eu (ca o muiere nesuferita ce ma aflu) sa ma plang de foame, ca sa isi miste dosurile transpirate acasa. Seara Vlad se ocupa de gratar, i-a iesit bestial, mai putin friptura mult prea uscata. Data viitoare ii dam doar micii :)) 

Concluzia acestei ture este ca, dupa toate discutiile pe care le-am avut, tot nu m-a crezut nimeni ca apreciez corect timpul in care facem traseul, lungimea lui si portiunile de plictiseala maxim; cred ca tocmai de aceea nu s-a respectat planul din Bucuresti. Si totusi recunosc ca am subapreciat impactul caldurii si dificultatea traseului.

Na ca am inceput cu partile rele si le-am omis pe cele bune. O sa le omit in continuare, pentru ca e canicula si nu am dispozitia necesara sa scriu un jurnal cu final fericit. Dar oricum, faptul ca am mai facut o calatorie intr-o companie placuta, depaseste mult aspectele negative.