Peste dealuri, traversam Metaliferii pana-n Trascau

https://picasaweb.google.com/111968671498155146766/MuntiiMetaliferi

Geamana
foto Mihai Olaru

Am sarbatorit 3 ani (si o zi de nastere) cu o tura din aceea minunata, ce-ti lasa un gust placut si amintiri ce vor fi evocate cu placere multa vreme de acum incolo. Am mers in aceeasi zona a tarii, nu chiar in Trascau, ca in martie 2012, ci in Metaliferi. Dar am ajuns si acolo unde trebuia sa ajungem in 2010,  adica in Saruni. Cel putin de data asta am vazut Dambaul, fara sa ne mai ratacim prin ceata.

Plecarea s-a intamplat miercuri seara, cu acelasi vesnic tren de 20.30 (teoretic, practic a intarziat o ora) catre Campia Turzii; la cuseta, caldut si confortabil. Bine, mai putin pentru Maddie si obsesia ei fata de multitudinea de microbi care ne imbolnavesc zilnic… toata lumea sa intre in panica!: or fi curate asternuturile, dar bancheta, unde sa dorm, dar biletele le mai primim inapoi de la controlor, trebuie sa strangem asternuturile la coborare – adica sa punem mana pe ele!? Pana la urma s-a calmat si a adormit pe geaca, cu capul pe rucsac; dar s-a foit si a fasait ba geaca, ba o punga de pufuleti, ceva de speriat. 

Avand mai mult de o ora intarziere, am pierdut autobuzul spre Lupsa si la 6 jumatate dimineata bantuiam gara din Campia Turzii, in cautare de trasport pentru 90 km. Pana la urma am luat un taxi, Dacia MCV, cu portbagaj mare, in care sa stau confortabil peste bagaje, cum imi sta mie mai bine. Fiind 5 oameni, nici nu se putea altfel. Pe la jumatatea drumului Mihai ne anunta ca are o veste proasta pentru noi: uitase harta in tren (si pantalonii, da' cui ii pasa de aia). Urma sa mergem pe traseu nemarcat si fara harta, doar in baza unui GPS. Ala era bun; ar fi fost perfect daca ar fi luat de acasa si un track. Ce era sa facem altceva, in mijlocul tarii, decat sa continuam drumul.

foto Mihai Olaru

Trecem de Turda, tredem de sate, ajungem si in localitatea de la baza traseului, Lupsa. Numai ca aici nu aveam habar unde e intrarea in traseu si la 7 dimineata, chiar si intr-o joi, pe cne sa suni? Ne-am invartit de colo-colo, intreband satenii unde e drumul spre Geamana si primind ridicari din umeri si clatinat de capete, de la oameni prea beti sa mai spuna ceva. Am intrebat chiar cativa copii care se indreptau spre scoala, pentru ca, in stupiditatea noastra, ne-am imaginat ca invata ceva de la profesorii aia, platiti, chiar si putin, din banii nostri. Raspunsul lor ne-a dat pe spate: “Nu stim, nu suntem din zona”. Pa bune?!? Intr-un cuvant, oamenii habar nu aveau ce-i aia Geamana; sau mai rau, nu ii interesa sa ne raspunda.

Pana la urma am luat-o pe drumul spre vechiul targ din sat (bine ca pentru asta era indicator, pentru ce ne interesa pe noi, neam) si, parasind drumul din sat, am apucat peste dealuri, de-a dreptul, pe o ploaie mocaneasca ce nu parea sa se opreasca vreodata. Si nici nu s-a oprit toata ziua cat am mers. Chiar inainte de lac, am facut un popas sa luam masa. Ne-am adapostit intr-o sura, ne-am potolit foamea cu ce aveam prin rucsac si ne-am incalzit sufletul cu un ceai fierbinte si biscuiti. Mana cereasca si alta nu!

Imediat am vazut si “lacul” ce acopera satul Geamana. Initial am crezut ca este apa, gri, murdara, desi stiam, teoretic, ce se afla acolo si in plus, nu vedeam picaturile de apa cazand, asa cum se vede pe suprafata unui lac. Imaginatia, totusi, ce se naste din pozele vazute pe internet, nu poate cuprinde marimea dezastrului ecologic produs acolo. Citesti cuvinte ca “acumulare de steril”, “iaz de decantare”, “cianura”, “var”, dar trebuie sa fii acolo, sa vezi acoperisul bisericii, ultima marturie ca a existat candva un sat, sa-ti dai seama ca oamenii ramasi la gospodariile ramase intregi, cele aflate mai sus pe deal, nu au de unde bea apa potabila. Si peste toate se ridica, imensa, Rosia Poieni, locul de exploatare a cuprului.

foto Mihai Olaru

Am mers mult pe langa lac, apoi Mihai si Stefan au coborat sa faca poze turnului bisericii inghitite de mal. Atunci au vazut si un pot improvizat peste lac, niste scanduri proptite pe butoaie ce sustineau o teava. Ce sa facem si noi, hai sa-l traversam, ar fi mai scurt, decat sa ocolim tot lacul pana acolo. Eu vazusem harta in Mc (da, am mancat cartofi de la Mc, in asteptarea trenului, si ce?) si tineam minte ca lacul trebuia tiniut pe partea stanga. Dar cine sunt eu sa comentez, daca toti vor sa treaca lacul. Atunci, cred eu, n-am abatut foarte mult de la traseu.

Totusi a fost o experienta inedita, ce sa zic; sa mergi zeci (sute?) de metri pe stanghii de lemn, la cativa centimetri de malul ala colorat care a inghitit un sat intreg… 

Intram din nou pe un drum forestie, Mihai mai face o incercare sa afle directia buna de mers, si intreaba la o casa de pe malul “lacului” care-i drumul bun. Dar cand primesti raspuns afirmativ si pentru stanga si pentru dreapta, te lasi pagubas. Dupa o ora de mers pe drum forestier, GPS-ul vroia sa facem dreapta si ne bage prin niste balarii si rape, paduri de foioase si noroaie peste glezne; asa ca ne intoarcem iar la lac, la aceeasi casa, de data asta apucam pe drumul celalat. La prima casa intalnita - dar juram ca va fi ultima data - cerem iar indicatii. De data asta o batrana ne spune ca drumul pe care suntem se intoarce roata la Lupsa (nu de acolo am plecat de dimineata… ?!), si ne arata, colo, peste dealuri, doar sa tinem coama, drumul spre Detunatele. Fiind langa satul nostru tinta, incepem urcarea.

Trec cateva minute si auzim in spate un barbat care urla dupa noi. Nu ne-am dat seama daca nebun sau beat, si nici nu intelegeam ce spune, pentru ca nu prea folosea consoane. Am inteles totusi cuvintele "stana", "caini", si si "Dumnezeii vostri". Incercam sa scapam de nebun si grabim pasul. Din pacate dupa cativa zeci de metri , Maddie oboseste si se opreste. Nebunul ne-ajunge, de data asta avea si o bata in spate. Nu numai ca nu scapam de el pana sus, dar, spre ghinionul nostru, in primul luminis vedem si stama, iar omul se apucat de fluierat si-si cheama cainii. Au aparut vreo 4 dulai pe care i-a asmutit pe noi. Baietii si-au dat rucsacii jos, sa-i tina pe post de scut; eu aveam aparatul foto in el, asa ca am luat un par gros si destul de lung, dar nu prea greu, cu care sa incerc sa ma apaa. Sau sa-l tarai dupa mine; am auzit ca daca tarai ceva dupa tine, cainii nu se apropie. Norocul nostru, pe de alta parte, a fost ca acei caini aveau mai multa minte decat stapanul lor si nu s-au apropiat prea mult, s-au multumit sa ne alunge din teritoriul lor.

Scapam cu bine si ne continuam urcarea, cum ne spusese batrana spre coama dealului. Erau mai multe, am ales si noi una din ele. Am dat si peste niste drumuri forstiere pe sus, dar, din nou, nu l-am ales pe cel bun. Desi la un moment al zilei am vazut un marcaj banda rosie, pe urmatorul nu l-am mai nimerit. La un moment dat suntem nevoiti sa parasim frumusetile si lejeritatea mersului pe creasta (daca aia poate fin numita creasta), pentru ca GPS-ul arata ca trebuie sa ajungem mult dreapta, iar coama se ducea fix opus, in stanga. In fata nimic, gata dealu’. Bun, o luam dreapta si coboram printr-o padure pacatoasa tare, cu arbori daramati, noroi si chestii intepatoare.
Iete asa ajungem intr-un sat uitat de lume, pe nu stiu ce coclauri, cred eu, Bisericani, dar nu bag mana in foc. Cert e ca dupa 3-4 km de mers pe un drum forestier, intreb un satean cat mai avem pana in Bucium. Senin ma intreaba care Bucium, ca-s sase sate in zona cu numele asta. SASE?? Da, noi ne aflam in Bucium Sat, urmatorul era la 6 km pe drum si nu, nu-l stia pe Oli (gazda noastra), probabil era din alt sat Bucium. Ne punem sperantele, ca de obicei, in betivii satului si oprim carciuma. Culmea e ca dam peste un nene (medic de familie, am aflat pe urma) care il stia pe Oli si ne si ducea cu masina pana aproape de el, doar sa-si termine omu’ berea. Ne-am incalzit putin, ne-am pus hainele langa soba care dogorea si ne-am luat jeleuri, muuuulte jeleuri, halite pe nerasuflate de mine, Maddie si Stefan. Am avut chiar necuviinta sa cer un ceai cald; din pacate tanti nici nu cred ca stia ce-i ala, daramite sa-l mai si vanda.  Da' o tuica nu vreau, mai bine?

In final, pe la 7 seara, cred, am ajuns si la cazare. Am fost primiti super bine, casa era incalzita calumea, foarte curat, mancarea minunata. Totul facut proaspat, in casa, inclusiv paine pe vatra, slaninuta, ciorba, mamaliga cu branza, smantana, cafea, ceai, intr-un cuvant cam tot ce vroiai. Si gazdele foarte de treaba si primitoare.

A fost amuzant, ca o ruda a gazdei a venit special sa afle cum am facut noi atatea ore de la lac, cand, daca tii drumul, in 2 ore jumatate este la Detunata Goala. Da, poate daca stii pe unde sa mergi… Noi am avut GPS-ul setat pe Bucium Sat, cand, de fapt, trebuia sa ajungem in Bucium Sasa. Uitandu-ma acum pe harta, imi dau seama ca la cativa km de Detunata, noi am facut derapta si am coborat prin padure. Trebuia sa o ascultam pe batrana de la Geamana, sa tinem coama dealului...

Vineri nu am facut mare lucru, pentru ca ploaia s-a transformat in viscol. Se pare ca numai pe coduri galbene de ninsori putem face ture, nu stiu de ce. Am urcat pana la Detunate  si de dupa-amiaza pana seara s-a jucat remi si ne-am culcat devreme, stiind ca a doua zi aveam de mers pana in Trascau, la refugiul Saruni.

foto Mihai Olaru

Sambata pe la 8.30 am plecat in traseu, spre Poiana Narciselor de la Negrileasa. Nu am balaurit prea mult, asa cum ma asteptam. Am pornit pe sosea spre Mogos, apoi am intrat pe un drum de tara, , cateva curbe taiate, niscaiva panta, zapada mare, brazi, soare puternic si imediat ne-am trezit in Poiana cu narcise. E cam stupid sa ajungi aici cand e zapada si nu narcise, dar asa ne era traseul, nu-i vina noastra. De aici in urmatoarea sa, am intalnit marcajul banda albastra, care ducea la refugiu. Dupa atatea zile de mers "de-a dreptul", prin pustiu, marcajul parea ceva ciudat, inutil, “auzi tu, sa murdaresti copacii cu vopsea”. Dar bineinteles ca ne-a prins bine, in vreo 3-4 ore, cred, cu tot cu pauze de masa, ceai si poze, am ajuns la refugiul Saruni.

Am fost primiti calduros, si la propriu si la figurat, de catre Costea, un membru al Trascau Corp, clubul ai carui oameni s-au spetit muncind la acest refugiu. Si a iesit ceva superb! Bietul baiat, cred ca a tras paiul cel mai scurt, pentru ca a urcat dimineata la refugiu, ne-a asteptat, apoi a coborat. Sincera sa fiu, nu inteleg de ce nu a ramas cu noi la un vin si un joc de Rentz.

Am dormit tare bine in refugiu, pe salteaua de langa hornul incalzit. Avand si Nahhany la mine, evident ca am murit de cald, dar asa ma bucur cand mor de cald si nu de frig, de numa’ J

Ziua de duminica a fost imputita rau si mi-a stricat toata buna dispozitie acumulata in tura asta minunata. Am coborat  tot de-a dreptul pe dealuri (marcajul cica ocolea mult), si nu a fost deloc placut pentru genunchi, mai ales pe noroi si iarba inghetate. Iar in Zlatna… doamne ce frig am tras. Normal ca nu aveam autobuz cu care sa ajungem in Alba si am facut autostopul. De bine, de rau, ne-a luat cineva repede. Dupa ce am urcat am vazut lamaita de incepator pe parbriz; dar imi era prea frig sa cobor.

In gara din Alba, surpriza, nu aveam tren catre Bucuresti… Ok, nu era chiar o supriza, pentru ca vazusem asta din Bucuresti. Cu autocarul nu a vrut nimeni sa mergem, in afara de mine, asa ca iar ne-am suit in taxi, catre gara din Vintu de Jos. Frumoasa gara, ce sa zic… not!! In asteptarea trenului am intins un picnic campenesc, eu si Vasile cu salam, branza topita, paine neagra si banane; Stefan slanina cu paine; Mihai mere (cine naiba isi cumpara de la magazinul satului, 3 mere si un sul de hartie igienica?!?) si Maddie jeleuri si o portocala. Si pan' acasa, drum intins 8 ore, ca na, asa-s trenurile din Romania.