Clujul bahic si Cheile Turzii de sus

Superb! Cuvantul cel mai potrivit pentru sfarsitul de saptamana care tocmai a trecut.
Ne-am pus in cap sa facem o iesire cu masina. Vroiam mai mult sa vad cat ma tine sa conduc, daca pot merge noaptea, si un mic test de Smart la drum lung. Asa ca am am plecat la Cluj, e adevarat, cu intarziere de o saptamana.

Vineri pe la 5 am reusit iesirea pe autostrada, pentru ca am ales varianta Pitesti-Valea Oltului-Sibiu-Sebes-Alba-Cluj, cu gandul sa incercam asfaltul si pe A3. Multele ghinioane (tradus prin tiruri, incepatori si dacii 1300) mi-au confirmat ca ma transforma rau de tot condusul dupa apusul soarelui. Nu spun ca ma las de sportul asta, ci ca mai am mult de exersat... nervi sa fie suficienti. Pe la 12 noaptea am intrat in Cluj, sau ma rog, in carciuma in care eram asteptati cu surle si trambite... a, si cu propuneri de catarare pentru a doua zi.

Zis si facut, reusim sa ne trezim sambata la 12, si plecam spre Cheile Turzii. Privelistea mirifica, muzica buna si aerul curat m-au facut sa bag mai putin in seama hartoapele si drumeagurile de tara prin care am bagat saraca masina. Macar am vazut (din nou!) ce poate.

Intram in chei, avand la mine echipamentul, respectiv papucii si hamul, facem ceva poze, ma minunez de aglomeratia din poteca: plin ochi de cataratori. Din fericire (sau nu), copilasii nostri aleg niste trasee oleaca mai retrase, in susul unui grohotis extrem de enervant.

Spre incantarea mea, cand am ajuns acolo, mansa era deja pusa pe un traseu de 6+ (zic ei, habar n-am...). Imi pun toata increderea in Eti sa ma asigure si pornesc... si ma opresc, ma impleticesc. Evident ma bate gandul sa abandonez din primii metri, norocul meu fiind tot Eti, care insista in a-mi da indicatii despre localizarea prizelor si nu ma lasa sa cobor. Undeva mai in spate un alt omulet din grupul nostru imi da sfaturi (diferite evident, dar binevenite), iar Vasile se distreaza copios facand poze. Ca sa-mi mai  vina inima la loc, incep sa ma gandesc doar la frumusetea locului in care sunt, admir peisajul cheilor privite de la o inaltime considerabila, si nu am gandesc la ultima bucla.

Pe la mijlocul traseului, dupa ce m-am prins eu mai bine cum e cu stanga si dreapta (coordonarea concomitenta a celor 4 membre mi-e total straina, recunosc), am coborat... nu atat pentru ca-mi obosisera mainile, ci pentru ca degetele de la picioare nu mi le mai simteam. OK, privelistea e minunata, dar cat poti sa admiri stand (mai mult) in coarda timp de jumatate de ora? Tot!

Seara am ajuns in Cluj, cu un minunat sentiment de implinire, parca facusem tot ce-mi propusesem pentru acel week-end. Si asa a si fost, chiar daca nu am apucat sa vad nimic din oras, doar 2 carciumi si multi omuleti.

Duminica tot 7 ore am facut pe 480 de km amarati, dar de data asta pe lumina si oboseala inzecita. Dar parca au meritat efortul si dovada faptului ca Smartul nu e deloc limitat la 145 km/h... o poza platita scump, e adevarat; pe urmatoarele 6 luni ma cumintesc!

4 comentarii: