Fuga, fuga prin padurile Ceahlaului

Am ajuns in Piatra Neamt intr-o zi de marti pe la pranz, dupa 5 ore de mers cu rata pe malul Bistritei si Lacul Bicaz, in miros de ograda, hodorogit de fiare si ventilatie rece… desi afara ploua si erau in jur de 5 grade, soferul s-a gandit sa nu stam prea comod, ca adormim si nu vedem peisajul.
Trebuie sa recunosc ca dupa plimbarea asta, mi-a prins tare bine masa de la Vasile de acasa, mai ales ca mama lui, pe langa mancarea extraordinar de buna, a scos artirelia grea: o super visinata, care m-a trosmit direct in moalele capului. Parca mi-a citit in ochi, asa de bine s-a nimerit :))
Am iesit apoi, sa vedem din frumusetile orasului, adica carciumile de pe “strasse”, sa ne pregatim pentru Ceahlaul de 3 zile pe care ni-l propusesem initial. A, da, si ca sa nu zic ca nu am vizitat Piatra Neamt, am mers si cu telegondola.

Ne-am trezit totusi dimineata, eu plina de entuziasm ca vad Ceahlaul, Vasile oleaca ametit de somn, si am plecat spre Bicaz cu un maxi-taxi, iar de acolo cu un taxi pana la Izvorul Muntelui, baza traseului pe care aveam de gand sa-l facem in prima zi: stanca Dochiei – Jgheabul cu Hotar – schit – Toaca – cabana Dochia.  De la baza muntelui nu am vazul absolut nimic pentru ca ceata si norii intunecasera atmosfera ca-n apus.
Dupa un urcus abrupt prin padure, ca sa mai taiem din drumul asfaltat, facem o prima pauza de masa la popasul de la inceputul traseului Lutul Rosu. Ne energizam bine cu niscaiva ciocolata si nelipsitul ceai al lui Vasile si pornim, mai intai o mica bucata pe asfalt, apoi pe triunghi albastru catre Stanca Dochiei.

Cu toate ca norii deveneau din ce in ce mai grosi, am avut mare noroc de vreme neploioasa. La Stanca ne permitem o noua pauza, iar in padurea defrisata de furtuna, facem stanga spre Jgheabul cu Hotar, desi in fata noastra se vedea din ce in ce mai impunator Jgheabul Mare, traseu nemarcat si, zic ei, interzis. Oare de ce, duce direct sub Toaca si de jos, nu pare greu :)) Culmea e ca eu, care cica-s un mic “control-freak”, aveam incredere sa merg pe acolo cu Vasile; poate pentru ca mi-a dovedit ca nu-i genul inconstient, cand a hotarat sa urcam triunghi albastru in continuare.

Traseul a fost inghetat, si mi-a dat ceva emotii pentru ca ne-a cam ingreunat urcarea. Am avut mult de ocolit prin zapada din susul rapei, pentru ca pe poteca nu se putea sta in picioare, cu tot cu barnele ajutatoare ce insotesc drumul. Ne-am intalnit la un moment dat, cu un baiat si o fata, care coborau. Nici acum nu inteleg de unde veneau, avand in vedere echipamentul lor… noi ne puneam problema coltarilor, si ei erau in bocanci de vara, gen adidas.


De aici ceata deja era din ce in ce mai enervanta. Nu atat ca padurea era spookie tare si nu vedeam la nici 5 metri in fata; atmosfera era atat de rece incat simteam nevoia sa-mi incalzesc aerul din plamani, si ma opream la fiecare pas sa incerc sa respir normal.
Dupa 2 ore de urcat din Izvorul Muntelui am lasat in urma padurea, gheata si rapele si am ajuns in camp deschis prin jnepenis, iar la cabana Dochia am ajuns in 3 ore si 15 minute de la plecare. Prima impresie: stateam in fata cabanei si nu o vedeam, decat de pe veranda de piatra din fata… dementa de alb!
Sala de mese plina de diversi omuleti care asteptau si ei, ca si mine, sa se imbunatateasca vremea. Apare cineva de la statia meteo si ne anunta ca ceata se va duce. OK, dar cand, asta nu a mai spus. Asa ca am comandat frumusel o mare friptura grasa de porc, vreo 3 cafele, ceai si ne-am cazat. Camera (nr. 1) foarte faina, incalzita, curata, spatiu berechet. Ca sa mai treaca timpul am admirat peisajele din pozele de pe peretii cabanei, ca pe geam oricum nu vedeam nimic si am incercat sa invat table. E clar, jocul ala nu-i de mine.
Am plecat la schit, dupa ce  am fost siguri ca nu ne intalnim acolo cu un grup galagios care plecase deja. Am facut ceva poze pana sa inceapa ninsoarea cu gheata si ne-am indreptat spre Toaca.

Intr-o sa muntele mi-a oferit prima surpriza: pentru cateva secunde ceata s-a dat la o parte, a iesit soarele puternic, si am putut vedea poteca spre varf, pe care urma sa mergem. Suuuuperb!! Cred ca 2-3 poze am apucat sa  facem, inainte ca muntele sa se acopere din nou. Am inteles ca pana in varf erau niste scari de lemn, distruse acum, si din care nu am mai vazut decat niste ramasite. Ajunsi la statia meteo, a iesit din nou soarele, tot pentru cateva secunde, si m-am bucurat iar de o priveliste mirifica. A, ca dupa asta a venit iar ninsoarea inghetata, asta-i partea a doua, deja eram in coborare. In platou ne-am dezorientat oleaca, noroc ca am auzit toaca de la schit, altfel ajungeam la cabana poimaine.

Dimineata am plecat chiauna de somn sa pozez rasaritul, in speranta ca o sa prind mare alpina. Ei bine, n-a fost sa fie, asa ca m-am culcat la loc pana la 9. Cand am ajuns in sala de mese, era pustiu. Nu intelegeam daca lumea a plecat deja sau inca doarme. Cum aici nu-i ca la Omu, sa predai patul la ora 8, am luat micul dejun in tihnna, si am plecat in traseu pe la 10 si ceva. Cum seara am aflat ca nu mai putem sta 3 zile, asta era coborarea de pe munte, si am incercat sa profit, facand cat mai multe poze.

Am ales traseul pe banda rosie, spre Poiana Maicilor. Pe drum Vasile si-a adus aminte de ce nu mai mersese pe aici de cel putin 10 ani: coborare doar prin paduri, doar ici colo cate un luminis si un horn amuzant. Mie mi-a placut, avand in vedere ca altceva nu am mai vazut. Bine, mi-a placut pana la un moment dat, cand, in prima padure, auzim ceva zgomote, cred eu, de animal, undeva sus pe rapa. Prima data am simtit socul fricii, apoi nu ma mai concentram decat la miscat picioarele si betele. Ce oboseala, ce respiratie, ce transpiratie… adrenalina la maxim. Am zburat cum nu credeam ca as putea vreodata sa merg pe munte, cu rucsac in spate, prin zapada. Nu m-am mai oprit decat in primul luminis, o poiana imensa pe creasta, de unde puteam admira, intr-adevar, peisajul. Mi-am permis o mica pauza de energizant si fotografii, pentru ca terminasem resursele date de frica.

Urmeaza alta padure, din pacate cu zgomote si mai multe. Minunat, da-i si fugi taica, nu-i de glumit. Norocul a fost ca m-a tinut piciorul. Odata am identificat zgomotele ca fiind scartaituri de copaci, dar in rest am zis ca mor de frica, sincer. Chiar am vrut sa ma intorc la un moment dat, nu coborasem decat vreo 2 ore si ceva. Ma gandeam sa alegem un traseu mai abrupt, horn, ceva fara animale infometate. Cu chiu cu vai (la propriu “vai”) am ajuns in Poiana Maicilor, unde ne-a intampinat un afis simpatic cu un urs, si cateva reguli de conduita, de genul “Nu va apropiati de animale”… pe bune?! 
Important e ca am ajuns la Izvorul Muntelui cu bine, in vreo 3 ore, si pe la pranz eram din nou in Piatra Neamt. A fost scurta plimbarea, mai aveam mult mai mult de vizitat, dar am facut deja planuri pentru urmatoarea vizita a muntelui sfant.


Un comentariu:

  1. da' ce mai tu nu stiai ca brazii scartaie? :)) si pana la urma, ce era sa faca ursul cu tine? daca mai stateai cateva zile la dorna, mai ziceam si eu... aproape ca ii faceai concurenta unui purcel de lapte... asa... :D

    RăspundețiȘtergere