Vanturarita, banturarita!

Traseu (timpii facuti de noi sunt si cei de pe marcaje):  

Prima zi: 

– punct albastru: schitul Pahomie – saua Stevioara – Vf Vanturarita 4h

– punct rosu: vf. Vanturarita – Curmatura din Oale 4h

– punct galben: Curmatura din Oale – Curmatura Comarnice 1h  

– triunghi rosu, banda albastra: Curmatura Comarnice – Cabana Cheia 1h  

A doua zi: triunghi albastru: Cabana Cheia – Cheile Cheii – Brana Caprelor – schitul Pahomie 4+h 


Pentru prima zi, surse de apa sunt doar la schitul Pahomie si putin inainte de curmatura Comarnice.

______________________________________________________________________________

Fiecare dintre noi traim subiectiv fiecare clipa, fiecare minut, ora, zi. Si nu exista exceptie, nici chiar atunci cand 14 omuleti petrec cele cateva ore in creasta de munte, in soare puternic si fara pic de apa. Am auzit diverse despre traseul de week-endul asta: ca seamana cu sudica din Crai, ba aia e mai usoara; ca e enervant, ba e frumos tare; ca e greu, ba e usor; e solicitant, dar doar din cauza ca nu exista poteca. Intr-adevar, traseul din vf. Vanturarita pana in curmatura din Oale este exact asa, nu te poti hotari asupra unui singur atribut. Pe de o parte lipsa cu desavarsire a potecii poate deveni exasperanta, urcusurile si coborasurile dese te termina nervos dupa cateva ore; marcajul se vede clar, dar trebuie sa nimeresti directia de coborare din varf. Dar cand privesti in zare, nu poti sa nu te bucuri de frumusetea si mai ales de salbaticia acestui masiv. Ma gandesc acum ca degeaba descriu traseul pas cu pas, pentru ca in cativa ani nu cred ca o sa mai treaca cineva p-aici, fara ghid. Eh... pentru bezmetici ca noi, o sa incerc, totusi, sa dau cateva indicatii, cine stie pe cine ajuta.

Drumul pana la schitul Pahomie este infernal, nici o Dacie nu as baga p-acolo fara sa ma doara inima. Un fel de drum forestier, presarat cu gropi, bolovani si danburi de pamant tare - unul dintre ele ne-a si spart toba, yey! Noi am parcat la vreo 2 km de schit, pentru ca nu mai puteam continua in stilul si zgomotul ala, si de acolo ne-a luat Adi. Traseul pe punct albastru incepe chiar deasupra schitului, si urca abrupt si continuu  prin padure pana in saua Stevioara si apoi prin gol alpin pana pe vf Vanturarita, timp de 3-4 ore. Nu e loc de popas, nimic, doar panta de-a dreptul in sus si poteca putin vizibila. Am facut totusi multe opriri, pentru ca unii dintre noi ne miscam oleaca mai greu. Mie imi era foarte rau de la ficat (sa nu mai pun la socoteala ca mancasem o omleta cu slanina), dar Nicoleta a fost extraordinara cu descantecele de deochi, pentru ca a reusit sa ma puna pe picioare si m-am putut bucura de priveliste. Ori ea, ori colebilul si-au facut treaba :)

La iesirea din padure am gasit o stana, unde cei doi ciobani ne-au asigurat ca putin dupa varf gasim o sursa de apa. La acea ora mai aveam vreo jumatate de litru doar. Din pacate cred ca si-au batut joc de noi, sau cei 28 de ochi ai nostri au nevoie de ochelari... nu am gasit absolut niciun izvor. Din Vanturarita se poate vedea toata creasta ce urmeaza a fi parcursa, fara sa ai vreo surpriza, ca in Crai, ca dupa varful ala urmeaza alte 'nspe la care nu te astepti. 1-0 pentru Vanturarita la faza asta :)

Dupa poze, dulciuri si penultimele picaturi de apa din sticle si bidoane (facuseram doar 4 ore din traseu!), incepem cu adevarat aventura. Coborarea se face pe partea dreapta (cum stai cu spatele la Buila si cu fata la drumul ce urmeaza a fi parcurs). Se coboara muuuuuult prin tunel de jnepenis si alte balarii, pentru ca apoi, dupa o ora si catarare serioasa, sa ajungi in Vanturarita Doi (nume scris cu vopsea rosie pe piatra) sau Vioreanu, cum ii zice pe unele harti.

Se poate sa mai fie un varfulet intre ele, pe care l-am uitat. M-a lasat oleaca memoria, dupa cazatura pe care am tras-o. Norocul meu a fost ca panta era foarte abrupta, si practic am alunecat la vale pe rucsac. Sa ma invat minte sa nu mai descatar cu spatele la stanca...

Dupa ce i-am asteptat pe Vasile (care s-a intors pana pe Vanturarita sa-si caute batul pierdut) si pe Mihai (care in sfarsit a schimbat sandalele pe bocanci), am coborat din acest varf pe partea dreapta. Poteca nu se distinge, de fapt nici nu exista; se merge pe si printre jnepeni, iar marcajul se zareste tot dupa o coborare abrupta prin multa vegetatie. Tot pe portiunea asta s-a pierdut mult timp la un perete aproape orizontal de cativa metri buni, pe care l-am coborat pe rand, incet, tinandu-ne de jnepeni. Trecand cu bine si acest hop – ca altceva n-ai ce face – urcam si iar coboram, avand in stanga muntele si-n dreapta haul. Undeva acolo jos se zareste drumul forestier ce duce la Cheia.

Dupa cateva minute am dat de un horn, imposibil de coborat fara rapel. De aceea l-am ocolit prin dreapta, mergand in lateral spre stanga, la limita jnepenilor si tinandu-ne bine de ei. Punctul rosu se vede mare, undeva jos, pe bolovani imensi (ca aceia din Parang). "Poteca" serpuieste cumva inapoi fata de directia de mers si sarind din bolovan in bolovan, ocolim 1-2 varfulete mai mici, depasim grohotisul, si ajungem intr-o poienita. Speram noi sa fie Curmatura din Oale...

Da' de unde! Continuam urcusul spre dreapta si dupa ceva padure pierdem marcajul intr-o poiana destul de larga, cu ceva grohotis. Apropo, de vreo 3 ore nu mai aveam pic de apa!

In mijlocul poienii, o momaie, hodoronc-tronc, iar marcaj ioc. Imi aduc aminte de un jurnal citit intr-un blog, in care autorul (Ioan Stoenica) spunea ca atunci cand ti-e lumea mai draga si ti s-a urat de atata creasta, marcajul urca brusc pe peretele din dreapta. Si exact acolo ne aflam noi. Ne uitam dupa punctul rosu prin padure, si il gasim in ultimul loc in care ne-am fi gandit: undeva sus, sus de tot. Daca traseul a fost vreodata p-acolo (si a fost, doar e marcat, doh!), inteleg de ce nu se mai reface. Este, intr-adevar, foarte dificil de amenajat. Cu toate astea, un cablu daca era pus acolo ne facea viata mult mai roz; acum n-ai ce face decat sa speri ca iarba de care te tii nu se rupe cu tine si nu te duci cativa metri in bolovanis. Sa te intorci nu ai cum, clar. Eu care am un metru si-un stilou, m-am catarat mai mult in genunchi. Si dupa aceasta... saritoare, sa-i zicem, drumul urmeaza de-a dreptul muchia stancilor. E mult mai ingust decat portiunile cele mai nasoale din Craiul sudic. A fost primul moment in care am simtit ca nu ma pot ridica in 2 picioare. De-o parte si de alta se intindeau vai impadurite, alcatuind o priveliste de-ti taie respiratia. Ori asta, ori vantul puternic... Nu am frica de inaltime, nu am ameteli de genul, dar probabil din cauza oboselii fizice, dar mai ales psihice, nu mi-am mai putut controla emotiile si am mers mai mult pe vine, infigandu-mi degetele in pamant si stanca :)

Dupa taraiala peste aceste ultime varfuri, am coborat spre padure, de data asta pe fata dreapta a muntelui. Ocolim un varfulet inverzit, si ajungem in sfarsit in Curmatura din Oale. De aici indicatorul arata o ora pana in curmatura Comarnice si, calculam noi, 2 pana la cabana Cheia. Spre bucuria noastra, dupa 6 ore de sete crunta, intalnim un mic paraias si reusim sa ne punem pe picioare. 

Urmeaza poate cea mai faina coborare din cate am intalnit vreodata! Da, serpuieste si ocoleste ca naiba de mult, dar e lina si nu-ti solicita deloc genunchii. Pare interminabila, dar odata ajuns la cabana, nu-ti tremura picioarele de efort. E chiar relaxanta.

La cabana Cheia eram asteptati cu mancare, bere, si chiar o masa rezervata. Este nemaipomenit cat s-a schimbat locul asta in 2 ani!!! Arata ca un mic parc, peste tot sunt banci si mese de lemn, focul de tabara arde la loc de cinste in mijloc, gratarul si discul sunt tot acolo :) Iar oamenii, oamenii sunt cum nu se poate mai faini. De la cabanieri la turisti. Nu urla muzica din masini, nu se face galagie, nu nimic. John ne-a servit o mare oala cu fasole, gatita de el, apoi cartofi prajiti cu usturoi si ceafa de porc facute pe disc, tuica din partea casei, bere rece si multe povestiri haioase. Totul a fost delicios, insa pe la 9 jumate m-a palit somnul si mai ales frigul, asa ca am bagat somn pana dimineata - cu intreruperile de rigoare sa-i bodoganesc pe aia care sforaiau.

Dimineata Mihai ne-a scutit de trezirea cu noaptea-n cap si am lenevit pana la 8. Micul dejun a fost la fel de copios ca si cina si la fel de bun. La 10 am reusit sa ne urnim in traseu. Am pornit prin cheile Cheii, apoi am urmat traseul marcat pe Brana Caprelor. personal, nu aveam niciun chef de facut alt nemarcat, desi si pe brana au fost 2-3 portiuni unde puteau sa amenajeze cu un cablu, ceva. Da, poteca aici este foarte putin mai lata decat brana din Cheile Rametului, de exemplu, desi are cativa centimetri (iar pana jos sunt muuuulte sute de metri), dar niciun cablu?!? Noroc cu Adi care a adus o coarda, si cu Vasile care l-a ajutat sa asigure. Cu toate ca este foarte scurta brana, mi s-a parut cea mai grea din cate am facut. Habar n-am de ce... Probabil pentru ca in dreapta ai stanca putin surplombata si fara prize, iar in stanga se deschide ditamai haul? :) N-am avut nicio problema cat timp am avut balarii si nu vedeam clar toata valea ce se deschidea sub noi, dar de la un moment dat mi-a prins bine coarda. Daca tot il asigurau pe Mihai, de ce sa nu ma tin si eu de ea.

A fost bestial week-endul asta! Traseu solicitant, privelisti minunate, mancare super si bunadispozitie. Ingrediente perfecte care, pentru o buna bucata de timp, imi vor tine mintea ocupata cu amintiri deosebite. Pacat ca nu am putut sa fac mai multe poze. Dar le multumesc colegilor de tura pentru ele.

L.E.: alte doua jurnale ale aceleiasi ture:
http://incomprehensible4you.wordpress.com/rapoarte-de-tura/2011-06-buila-vanturarita/
si
http://www.carpati.org/jurnal/buila_-_vanturarita_intoarcere_la_frumos./2389/

Retezatul Mic, mic de tot

Traseu (cu timpii de pe marcaje, noi am facut oleaca mai putin): 

Prima zi: Complex Cheile Butii – cabana Buta 3h – saua Plaiului Mic 1h – Poiana Pelegii 1h: cruce rosie. 

A doua zi: Poiana Pelegii – saua Plaiului Mic 1h: cruce rosie – varful Piatra Iorgovanului 3h: banda rosie – Campusel 2h: triunghi rosu

____________________________________________________________________________________

Am intrat, absolut intamplator, pe carpati.org sa vad ce se mai intampla prin "lumea muntomanilor" si am dat de un mesaj de la Shtelica, care ma intreba daca nu vrem sa mergem in Retezat. Asta se intampla miercuri seara. Cum alternativa era sa vedem Transalpina, nu ne-a luat mai mult de 3 secunde sa zicem "da". 

Am plecat in jur de ora 6 seara, si cu tot cu accidentul de pe autotrada, la 1 noaptea ajunseram in Uricani sa-l culegem pe Shtelica. A, da, si Cosmin a condus omenesc :)

Ne-am invartit sa gasim complexul Cheile Butii, dar la 130 lei camera am cautat alt loc de somn. Nici macar nu ne-au lasat sa stam 4 oameni intr-o camera, nu cumva sa le scada prestigiul amarat de 2 stele. Aveam 3 corturi la noi, inclusiv magaoaia adusa de Shtelica, pentru care am si optat sa dormim in prima noapte, ca sa nu-l mai caram pana sus. Pentru ca fulgera, am asamblat "sufrageria" sub un refugiu.  Refugiu de autobuz. Si am dormit boiereste! Am avut la mine sacul Husky Anapurna... da, ala de -28C confort!! – nu stiu de ce acolo aveam impresia ca e de -40C. Oricum nu conteaza, a fost perfect; mai putin partea cu caratul lui...

Dimineata, cred ca de ciuda, pentru ca de plouat nu se arata, cativa sateni si-au gasit de vorba fix langa noi. E statie de autobuz acolo si carciuma e inca inchisa? Pai sa trancanim, la naiba!! Si nu era inca ora 7.

Traseul de la Cheile Butii incepe cu un urcus abrupt prin padure. Aici s-a lipit de noi o mandrete de potaie, super draguta si cuminte, dar cam fricoasa. Desi numai mie mi-a ramas in cap portiunea asta de drum, nu e o panta cu care sa incepi traseul la 8 dimineata :) Urmeaza o poienita – unde am avut ocazia sa intrezaresc pentru prima data ceva piatra de Retezat – si drumul forestier pana la cabana Buta.

Ajunsi la Buta, am avut surpriza sa nu aiba nimic de mancare, cabanierul tocmai urcase si el la cabana. Despaturind mancarea pe una din mesele de lemn din fata cabanei, ne-a traznit pentru prima data ingrijorarea ca nu ne ajunge painea. Nu de alta, dar fiecare mai avea jumatate de paine, iar eu si Vasile doar cateva felii. Desi niciun moment nu pot spune ca am murit de foame, asa a inceput, totusi, marea rationalizare :) 

Dupa slaninuta, ceapa, jumari, ceai si cafeluta, am pornit iar la drum, inainte sa ne ia cu lene si insotiti de cel de-al doilea caine, la fel de scump ca si primul. Incurajati de descrierile lui Shtelica si urcusul lui "crancen", am reusit urcarea in 45 de minute  in saua Plaiului Mic. Aici am vazut, intr-adevar, de ce majoritatea spune ca Retezatul este cel mai frumos munte. In plus, mi s-a parut foarte curat. E trist sa te mire ceva asa de normal. Bineinteles ca situatia cerea o noua pauza, asa ca ne-am intins pe iarba, am scos primusul si ne-am facut cate un ceiut cald. Si poze, muuulte poze, panorame si iar ceai cu rom.

Coborarea pana la poiana Pelegii mi s-a parut cel putin nesuferita, gandindu-ma ca a doua zi trebuia sa urc iar p-acolo. Si sus indicatorul zicea 1h. Teoretic invers ar fi trebuit 2h, dar, surpriza, din poiana pana in sa, tot o ora arata. Ciudata logica de a marca trasee, n-am ce zice.


Ajunsi in poiana Pelegii, am avut norocul sa gasim loc de dormit in refugiu, desi mai erau trei persoane. 
Am vrut sa mergem pana la Bucura, dar dupa vreo jumatate de ora de urcat – zburat, mai bine zis, pentru ca asa ma simteam fara bagaje – a inceput sa picure. Am crezut ca vine ploaia mult anuntata pe toate site-urile de meteo, iar perspectiva de a cobor[ pe pietre ude nu ne suradea. Asa ca ne-am intors, desi, in ritmul ala, mai mult de 15 minute de urcat nu cred ca mai aveam.
Chiar inainte de refugiu, Vasile, care o luase inaintea noastra si nu a auzit avertismentele lui Shtelica, a facut stanga prea curand, a nimerit intr-o mlastina si s-a umplut de noroi pana peste genunchi. Pacat ca nu l-am vazut decat dupa ce a iesit. |Aici s-a vazut ca cine cara, are. Sau mai bine zis, cine cara, are de dat, pentru ca odata cu venirea frigului, Shtelica a inceput sa imparta haine si sosete.
Intr-un final au aparut si vecinii nostri, respectiv trei neni din Deva, super de treaba, aveau si mancare. Si gateau si bine. Au facut un ceaun de pulpe de pui in sos de rosii, care-ti iutea viata, mamaliga, sote de ciuperci... ce mai, o minunatie. Si ne-au chemat si pe noi la masa. Masa la care numai eu m-am dus, pentru ca lui Cosmin si Vasile nu le era foame, iar Shtelica nu a stiut ca sunt la haleala, si i-a fost jena sa mearga singur. Si Doamne, ce masa buna a fost!!!!! Mi-e mila de ei ca nici macar nu au gustat.
Iar dupa toate astea, ne-au dat si o paine mare, rotunda, proaspata, cea mai buna paine pe care am mancat-o vreodata!! :)))
Super faini omuletii, mai ales ca nu ne-au facut morala de doi lei ca am plecat ca descreieratii la deal.


Traseul de a doua zi a inceput, pe langa trezirea de la 6 dimineata (6.30 cu tot cu snooze), cu urcusul in saua Plaiului Mic, apoi mers pe curba de nivel pana la Piatra Iorgovanului. Traseul este usor si extrem de frumos. Numai verde, piatra alba si flori, multe, multe flori colorate.
Ne-a batut permanent soarele din partea stanga, dar din cauza vantului nici nu am simtit cand m-am ars. Trebuie neaparat sa prind un week-end la mare, altfel miss tractor scrie pe mine.
Vf. Piatra Iorgovanului e usor accesibil, doar oleaca de urcat din poteca pe trtiunghi rosu. Insa urmeaza coborarea... panta la destul de multe grade, ce tine pana in sosea. Bine ca peisajul e ceva de vis, si-ti mai trece de ameteala. La fel, verdeata, piatra, floricele multe. Iar padurea incepe exact cand simti ca mori de cald.


Ajunsi la asfalt, am avut norocul sa-l ia pe Cosmin la autostop doi batranei simpatici, cu o masina de HD. Asa am fost scutiti de 17 km de mers pe asfalt prin soare. Si Cosmin s-a bucurat, poate cel mai tare dintre toti, avand in vedere asfaltul perfect pe care s-a dat... repejor. 
Shtelica a fost putin (e de reclama, cuvantul potrivit e "foarte") trist ca in Romania exista o sosea fara gropi, si ca taman pe aia a nimerit el in masina lui Cosmin. :))  Stiu ca e urat ce fac acum, dar e prea amuzant, deci iata o discutie pe mess cu Vasile, de marti, ca probabil luni inca nu-si revenise:
"(14:56:33) Stelian : salut domnu! ghici cu ce am visat azi noapte ?... am visat cum ne ducea Cosmin cu masina si eu urlam in spate s-o lase mai moale ...crunt domnule si in vis"  :))))


A fost, cred, cea mai frumoasa tura de anul asta. Chiar daca acum am arsa de soare jumatatea stanga a corpului, macar nu a plouat. Si inca imi mai e dor de potaile alea simpatice foc.