O zi prin Bucegi

Muntii Bucegi 

Traseu: Busteni - Valea Jepilor - cab. Caraiman CA 3h30min; cab. Caraiman - Cab Omu BG 1h40min; cab. Omu - Valea Cerbului - Busteni BG 3h30min 
_________________________________________________________________________________
Ne-am propus demult o tura in Bucegi si cum saptamana asta mi-am luat bocanci de vara, am zis sa-i incerc, inainte de concediul in Fagaras. I-am incercat, ma bat la degetul mic :((( Ori eu am picioarele strambe, ori nu se mai fac bocanci calumea. Lowa my ass...

Am plecat sambata dimineata la 7 din Bucuresti, la 9.30 deja intram in traseu. Am parcat la Hotel Silva, unde parcarea costa acum 8 lei/zi. A mai venit un omulet la noi sa ne intrebe daca mergem cu telecabina, deci banuiesc ca acum biletele de telecabina se cumpara odata cu  parcarea pe zi. Probabil e mai bine asa, nu mai stai la 'nshpe cozi ca vezi bolovanii de la Babele.

Urcam Valea Jepilor pe cruce albastra, spre cabana Caraiman, pe o caldura insuportabila. Nu vreau sa ma gandesc ce era in Bucuresti, dar aici nu puteam sa respir nici in padure. Nu mi-am putut gasi ritmul respiratiei, imi umpleam plamani cu aer si din cauza asta mi-am obosit inima ca naiba. Drept pentru care urcusul mi s-a parut un infern. Nici mie nu-mi venea sa cred cat de greu ma misc si am reusit sa scot "fantasticul" timp de 3 ore jumatate pana la Caraiman.

Am uitat sa precizez traseul pe care am vrut sa-l facem... Busteni-Caraiman-Monumentul Eroilor-Omu-Malaiesti-Glajarie-Busteni. Evident ca dupa ce am vazut cum ma tarai, am reconfigurat traseul mai ceva ca GPS-u' dus in balarii.
La Caraiman mi-am luat un ceai cald, pe care, la fiecare gura, il simteam ca pe mana lui Dumnezeu si, stand la umbra, simteam ca revin la viata. Ori asta, ori vocea stridenta a unei pseudo-muntzomano-roackerite, care te trezea din morti. Initial ma hotarasem sa plecam spre Jepii Mari si sa-i coboram. Apoi am stat putin de vorba cu cabanierul (care e super de treaba), care m-a incurajat sa incerc sa fac traseul propus. Mi-a si explicat cum sa mai scurtam putin timpii, din cauza celor pierduti la urcare plus ora de pauza de la cabana. Asadar am hotarat sa plecam spre Omu, dar fara sa trecem pe la Monumentul Eroilor si din 3h, am ajuns la cabana in putin sub doua ore. Si starea mea de spirit era cu totul alta, vorbeam tot timpul si, cel mai important, mergeam, ma miscam calumea.
Cu toate ca s-a anuntat ploaie grava la munte, aglomeratie ca pe platoul Bucegilor nu vezi decat la 8 dimineata la metroul Unirii.  "daca ne prinde ploaia la Omu, putem sa ne intoarcem la Babele pe drum asta?" ne intreaba un nenea imbracat in pantaloni scurti, tricou si tenesi de carpa, in drumul sau spre Omu.

La cabana imi iau alt ceai cald, cu biscuiti de data asta si din nou reconfigurare traseu. Incotro sa o luam de aici? Norii se tot adunau deasupra noastra si cu tot echipamentul nostru impermeabil, as fi preferat, totusi, sa nu ma prinda torentiala in creasta. Valea Malaiesti era cea mai lunga, valea Bucsoiu cea mai grea (dupa parerea mea, mai ales ca trebuia urcat varful), iar valea Cerbului cea mai usoara, scurta, insa, din cate auzisem, urata si enervanta.
Fiind deja aproape 4 jumate cand ne-am pus in miscare, cu mari pareri de rau ne-am indreptat pasii pe banda galbena prin Valea Cerbului.
Intr-adevar valea este foarte enervanta, dar nu as spune urata. Exceptand nervii facuti la coborarea pe bolovanis, a fost chiar interesant traseul. Ca sa nu mai zic de nenumaratele capre negre care cred ca erau lovite-n freza de caldura, pentru ca stateau fix in poteca si nu fugeau de noi, nici macar nu ne bagau in seama. Doar se dadeau oleaca din calea noastra. Pai d-aia le impusca braconierii... De fapt  nu, oamenii le impusca de nenorociti ce sunt, dar poate nu ar avea atata succes daca animalele n-ar mai sta ca bezmeticele in cararea turistica.


Frumos, dragut, facem poze, dar pe la mijlocul vaii nu stiu cum calc pe o piatra si imi scrantesc glezna. Cum inca puteam pune piciorul jos, am continuat traseul, doar ce era sa fac, coborasem o galagie in altitudine si nu e ca ma puteam intoarce, mai ales ca la Omu cred ca deja ploua. Numai ca la unele miscari pe care le faceam, ma durea ingrozitor. Incercand sa nu mai calc asa, am mers stramb, si la vreo ora jumatate pana la Busteni, ma loveste vechea mea durere de genunchi. Pe Vasile deja il durea genunchiul si mai ales spatele de la rucsacul prost facut, acum incep si eu sa ma tarai... Ce mai, ultima portiune de padure, alt infern.
Ajungem pe la 7 si ceva pe forestierul de la Gura Diham la Busteni. Am vrut sa asteptam tractorasul ala care face legatura intre cabana si oras, dar nu puteam sa bag mana in foc ca mai circula. Spre norocul nostru a trecut o masina de politie pe langa noi. Am oprit-o si l-am rugat pe politist sa ne cheme un taxi. Bine, mai mult el s-a oferti sa cheme, eu doar m-am facut ca-l intreb daca sunt taxiuri in Busteni :)) Cei 20 de lei cat ne-a costat taxiul de la poiana in care da banda galbena si pana la hotel Silva, au fost cei mai bine cheltuiti bani ever! 

Cat ne-am mai invartit p-acolo, cat am baut o cafea la benzinarie, la 9 am pornit spre casa, iar in 55 de minute eram la intrare in Bucuresti. Evident, prin oras tot atata am facut, dar ce mai conteaza.
Oricat de dezamagiti am fi fost de faptul ca nu am facut traseul propus, la indicatorul de 1,5h pana in Busteni, cand am realizat ca daca am fi luat-o prin Malaiesti la ora respectiva probabil nici la Diham nu am fi fost, parca, parca ne mai venea inima la loc.

Patru zile de Ardeal

https://picasaweb.google.com/111968671498155146766/MuntiiTrascauluiSiSateleDinArdeal
Caldura mare, mon cher, si patru zile libere, de haladuit unde vedeam cu ochii; asta a fost mini-vacanta de 1 Mai. Ma rog, pe data de 1 deja am ajuns acasa si mancam un maaaare pahar de inghetata cu capsune si mango. O minunatie, ce mai...

Vineri m-am trezit cu noaptea-n cap, pe la 7 - sa ne-ntelegem, pentru o zi de concediu e mult prea devreme...- sa ma duc la politie sa-mi schimb carnetul de soferi. Da, deja am 10 ani... ha ha ha! Apoi am dat fuga la f64 sa-mi iau D5100, ca na, trebuia sa-l incerc in Trascau, nu? O cafea in oras, un suc, o a doua cafea la Vasile la birou si la drum, ostenii mei, ne asteapta drum lung pana la cabana lui Claudiu din satul Sub Piatra, pe valea Ariesului. Care acum are si incalzire, nu doar pereti :)

Pana in Sebes a fost super liber drumul; apoi s-a inserat, au aprins astia farurile, au aparut TIR-urile si pana in Teius s-a rupt filmul, numai cu 50 km/h m-au tinut; plus drumul din Salciua pana la Claudiu, care m-a imbatranit 5 ani.. Ce mai, degeaba m-am grabit eu pe autostrada, Dealul Negru, apoi pana in Valcea, de Valea Oltului ce sa mai spun, ca am ajuns in sat abia pe la 12 noaptea. Totusi am fost primii dintre invitati - nici acum nu stiu exact cati am fost, ca niciodata nu am stat toti in acelasi timp la cabana - am intins saltelele, iar eu m-am bagat la somn; afara era muuult prea frig pentru mine. Pana dimineata ne-am inmultit (n-am facut nimic, ma jur!), venisera si Alina cu inca doi baieti, Vlad din Campina si Iulian din Bucuresti.

Sambata toti erau obositi de pe drum, iar intrarea in Huda lui Papara era programata pentru seara (lumina tot aia-i in pestera). Asa ca pe la ora 14 ii vine lui Claudiu ideea sa ne catere pana la o pestera a carei intrare este mult (prea mult) deasupra Hudei.
Am plecat 6 oameni la taiere. La propriu, pentru ca ne-am taiat si ne-am zgariat in maracini pana acolo, de-mi venea sa-i fac vant lui Claudiu pentru mareata-i gaselnita sa ma cocoate acolo. La un moment dat nu stiam daca am urcat destul. Asa ca Vasile s-a suit intr-un copac si a inceput sa-si fluture tricoul pentru a fi vazut de jos. Claudiu o suna pe Alina (care ramasese la cabana), Alina se uita printr-un tele catre noi si ne ghida oleaca mai acatari stanga-dreapta, pana am gasit intrarea in pestera. Intrarea asta se facea printr-o gaura in stanca, de cativa metri, prin care a trebuit sa coboram in rapel. Eu am fost coborata ca pe un sac de cartofi, pentru ca nu am mai facut pana acum rapel in viata mea. Si cand imi mai si strigau "fa nod semicabestan" ma apucasera pandaliile; "aaa, semi, si eu care vroiam d-ala  intreg, ca io nu ma incurc cu jumatati de masura"... 'the hell, man, baga-ti mintile-n cap, nu vezi ca am unghiile facute?!
Ma rog, pana la urma am coborat si eu, desi de afara privelistea era mai faina. Si asa, aveam un belvedere superb pana hat in cheile Turzii, am facut ceva poze si ne-am intors la cabana. De urcarea prin gaura respectiva nu mai zic nimic, ca ma fac de ras... Totusi, plimbarea asta mi-a fost de ajuns sa vad cum stau cu psihicul in preajma anumitor persoane. Adaugand la asta si faptul ca eram toata zgariata, plus ca afara era cald si soare, plus ca Huda o mai facusem, am luat decizia sa nu mai intru in pestera cu toti. Prea ud si prea frig...
Pana duminica am pierdut vremea cu Vasile prin curtea cabanei, am citit, ne-am chinuit sa intindem un cort cat o zi de post negru (pentru cei care urmau sa vina in seara aia si pentru echipamentul de pestera) si am reusit performanta sa dorm 12 ore.

Duminica de dimineata am mai facut ceva plaja cat am astaptat-o pe o fata sa se duca pana in sat - s-a gandit ea ca daca o asteapta 7 oameni pana face o plimbarica de 10 km pe jos, nu-i bai - si pe la ora 13 am plecat in traseu spre Poarta Zmeilor si apoi pe creasta pana in Vanatarea.
Traseul a fost absolut superb!! De la Huda lui Papara se urca pe triunghi rosu, pe langa manastire, apoi spre padure, se face dreapta de-a coasta pe langa acea padure, dar doar cateva sute de metri, apoi cum se rareste putin padurea, chiar inainte sa se deschida o vale larga la dreapta, se face stanga, brusc, printre copaci cazuti, aproape de baza stancilor. Noi aici am gresit prima data si am tinut creasta prea mult. Dupa vreo 2 ore de la plecare (mult mai putin daca nu te ratacesti, ca noi) se ajunge intr-o poiana, de unde traseul continua la dreapta pe cruce rosie (traseu ce vine din Salciua) si incepe sa urce de-a dreptul stancile.
Inainte, insa de a urma crucea rosie, un baiat care era cu cortul in poiana respectiva si stia foarte bine traseele, ne-a dus in stanga poienii (cum am coborat noi pe TR), pe o poteca nemarcata, care coboara la cascada Sipotelor. Sunt, de fapt, trei cascade, una dupa alta si trebuie mers chiar prin ele, pentru a le vedea. Ne-am udat groaznic, dar a meritat!! Doar la cascada Beusnitei din Cheile Nerei mai vezi asemenea vegetatie ireala...
Revenind in poiana (aici este ultima sursa de apa in afara celor cateva paraiase de pe platoul Bedeleu, din care se adapa animalele!), am inceput urcarea spre creasta pe cruce rosie. Pot spune cu mana pe inima ca in viata mea nu am urcat o poteca atat de abrupta pentru atat de mult timp. Pana la Poarta Zmeilor simti pur si simplu ca-ti dai duhul. Sau o fi fost caldura de vina, sau faptul ca eram incaltata in bocancii de iarna care ma jenau la calcai, desi ma indoiesc. Aproape 2 ore de urcat in patru labe; fara sa ai unde sa-ti tragi sufletul, pentru ca tot timpul esti in panta?! Si totul pe bolovanis si pamant nisipos. Iar pestera respectiva nu merita osteneala, am ramas dejamagita. Balconul a fost frumos, cel amenajat pe o stanca, exact la marginea haului, de unde se vedea intreaga vale a Ariesului. Apusul acolo trebuie sa fi fost minunat.
Cascada Sipotelor
Dupa balcon se mai urca putin tot prin padure, apoi se trece printr-o poiana cu urzici si imediat se iese in platoul Bedeleu. De aici marcajul pana la Vanatarea, cel putin teoretic, este banda albastra (insotita o portiune de banda rosie, si care, la un moment dat, se intalneste cu banda galbena care coboara direct la Huda, dar pe care noi nu am urmat-o).
Pe platou nu exista marcaj, sau era pe sus, tinand creasta si nu l-am gasit noi; noi am ales poteca cea mai lata, cam cat un drum forestier, in directia E-NE. Am ocolit un varf, lasand padurea pe dreapta si vaile largi pe stanga, am intrat intr-o mica padurice, apoi am cotit brusc in directia V, pana am ajuns intr-o vale cu o casuta mica de piatra, pe care am intalnit marcajul nostru, BA. De la aceasta casuta marcajul devine foarte bine vizibil si nu mai pune probleme de orientare.
Trebuie spus ca fara Vasile nu am fi gasit niciodata traseul pe platou. El a stat perfect la capitolul orientare si noi am mers pe mana lui. Oricum si restul erau la fel de praf ca mine, se facuse deja ora 8 seara si noi tot in creasta eram, Alina, prietena ei si fata lui Claudiu erau deja obosite si nimeni nu avea chef de gandit la alternative.
Pe la 9 jumatate am ajuns la troita de pe Vanatarea si de aici coborarea se face pe cruce albastra, jumatate de ora pana la Huda lui Papara. In total traseul a dura 8 ore jumatate, dar se poate face, zic eu, in 6 ore, 6 ore jumatate.

Sighisoara
Luni nu am avut niciun chef de urcat iar pe Piatra Secuiului, nu de alta dar am cosmaruri cu creasta aia, cu ploaie, fulgere si Mihai aruncandu-si disperat betele de trek, ca sa nu mai zic de 2 zile ce au urmat, doar in haine si bocanci uzi... Asa ca eu cu Vasile ne-am facut bagajele, ne-am urcat in Smart, si dusi am fost, la plimbare prin satele Ardealului, la vanat de cetati. A fost un drum superb, spre Aiud, Teius, Blaj, Copsa Mica, Medias, Sighisoara, Brasov si exceptand bucata dintre Blaj si Medias, asfaltul a fost foarte bun. Ne-am oprit in multe sate, pe unde vedeam indicatoare din alea maro, spre obiective turistice. Din pacate ti-ar trebui 2 saptamani sa poti vizita toate acele biserici fortificate. Si mai rau, la cele la care ne-am oprit noi, toate erau in reparatii si erau incuiate, inclusiv Rupea. La Viscri nu am ajuns pentru ca drumul era rupt (soseaua era dusa la vale in rapa...) dar in rest am vazut destule.
Primul momentul culminant al zilei, absolut demential din punctul meu de vedere, a fost cafeaua bauta sus in cetatea Sighisoarei. La festival nu prea poti face asta in liniste, iar data trecuta cand am ajuns in Sighisoara in afara festivalului (dupa Minicraciun?) era prea frig pentru stat la terasa; ca sa nu mai spun ca mi-ar fi dat Vlad o cafea peste ochi, daca-l mai tineam mult pe loc... :)
Micul Trianon de la Floresti
Iar al doilea moment super fain a fost inghetata mancata in Piata Sfatului. Fooarte frumos! :)

Seara am tras la un motel de langa Dambul Morii, acelasi cu cel la care am stat saptamana trecuta, stiind ca e mancarea buna si camera ok. Si cum spuneam si la inceput, amiaza de marti, 1 Mai Muncitoresc, ne-a prins acasa, la o cupa de inghetat de vanilie cu caramel, in care am pus capsune si mango :))



Ciucas intr-o zi cu soare

Fuse si Ciucas luna asta. Fuse si se duse mult prea repede, din pacate.
Am ales traseul care pe mine ma incanta cel mai mult din acest masiv, Zaganu-Gropsoarele. E frumos, nimic de zis; dar probabil ca imi place atat de mult si pentru ca e primul meu traseu facut in Ciucas, masiv ales la promisiunile fostei mele sefe, Adriana, cum ca e un munte special... iar acea prima tura din septembrie 2009 a fost bestiala! Atunci am vazut pentru prima data o salamandra si o floare de colt, am vazut un munte intreg colorat in rosu-vinetiul tufelor de afinele uscate si tot atunci am masurat  clipa de cliparasaritul de duminica dimineata pe Muntele Rosu, prin iarba inalta si galbena de inceput toamna. Pentru asta Ciucasul va ramane locul meu de suflet.
Si pentru a nu stiu cata oara am incercat sa impartasesc si altora experienta mea.
Nici de aceasta data nu mi-a iesit...

Am plecat tarziu tare din Bucuresti, lucru bun intr-un fel, pentru ca nu mi-a mai fost rau de oboseala. Insa abia la 10 trecute am ajuns in Cheia; culmea, taman azi s-a gasit Cosmin sa mearga incet pe DN, iar apoi sa ma imbolnaveasca de nervi cu depasirile lui :))

Urcarea am inceput-o pe la 10.30. O ora tarzie pentru ce traseu ne astepta. Sau mai bine zis, ce zapada ne impiedica urcarea: tot traseul pe cruce rosie a fost apoasa ca naiba si mare, uneori intram pana la genunchi. 
Nici de aceasta data nu am gasit imediat traseul marcat, pentru ca e foarte prost la inceput si merge total ilogic. Insa acum am retinut exact unde greseam datile trecute si stiu pe unde trebuie traversat raul :)
Asa am inceput urcarea spre Culmea Brezoianu. Padurea nu ne oferea o priveliste extraordinara, zapada ne toca la nervi si in cele 2 ore pana sa ajungem la stana din Zaganu, baietii deja se hotarasera ca nu mai au chef de urcat mai departe in creasta. Erau obositi din cauza efortului depus si, cel mai important, nici nu stiau ce frumuseti ii asteapta. Cu atat mai frustrant pentru mine, pentru ca mi-am dorit atat de mult tura asta.
Nu stiu daca eu am fost in forma de zile mari sau ei s-au miscat greu de tot, cert e ca nu ma simteam obosita, in ciuda faptului ca am facut urmele. Era soare, frumos, cald, si privelistea de la Zaganu era ceva de vis, la fel de minunata cum mi-o aminteam. Ce mai, as fi mers toata ziua. 
Nici chiar dupa pauza lunga, luata la stana inconjurati de ghiocei, nu i-am mai putut clinti. Intr-adevar se vedea zapada si pe urmatoarele portiuni de traseu, insa eram convinsa ca greul trecuse si nu puteam sa nu ma simt total dezamagita. Nu putem alege ce simtim, nu-i asa? Doar cum ne comportam.
Totusi se facuse ora 1 cand ne-am urnit si ne astepta un traseu de cel putin 5-6 ore in ritmul pe care il avusesem pana atunci. 
Ne-a ramas de coborat, dar nu am ales acelasi traseu, si bazandu-ne pe faptul ca in urma cu o saptamna cativa carpatisti facusera urme, am luat-o pe poteca nemarcata care duce de la Zaganu la Muntele Rosu. Cel putin asta am incercat, pentru ca urme ioc si de cum am plecat, ne-am trezit mult mai sus decat poteca. Am avut parte de o coborare infernala pe rape cu zapada apoasa si frunze ude, care pe mine nu m-a incantat deloc, dar Vasile si Cosmin erau cu gura pana la urechi de fericire. Asadar am nimerit poteca dupa juma' de ora de chinuiala, numai ca sa o pierdem din nou dupa numai cativa metri. Asa ca am apucat-o de vale, printr-o padure cu copaci si trunchiul alb, alb, pana am iesit in drumul forestier marcat cu punct albastru, ce duce de la Cheia la Muntele Rosu.

Oricat de scurta ar fi fost plimbarea, sunt totusi multumita ca am iesit din casa...
Si pentru ca tot arsesem prea multe calorii de la efortul depus, l-am sunat pe tata sa-mi faca o portie maaaare de cartofi prajiti. Si m-am ales si cu o bucata de branza de capra delicioasa :)
Maine ne chemase Marius la Seaca dintre Clai, dar ne-au ajuns injuraturile pentru un week-end. Sau pentru toata luna, pentru ca pana nu trece zapada asta urata eu nu ma mai clintesc :)   

Voluntar in judetul Buzau

Am raspuns si eu anuntului de pe carpati.org, unde niste omuleti cu initiativa si cu si mai multa rabdare, au organizat o "tura" de ajutor in judetul Buzau. Ne-am strans vreo 70, un numar impresionant, avand in vedere ca totul s-a intamplat in mai putin de o saptamana. Motivele celorlalti 69 de omuleti nu le stiu, insa, personal, nu m-am dus pentru ca as fi vreun samaritean, sau ca tineam neaparat sa vad lacrimi in ochii unui batran cand ii dau o paine, sau pentru va imi plac frigul sau zapada. M-am dus pentru ca era nevoie, puteam merge si, deci, mi se pare NORMAL sa merg.

Am plecat din Bucuresti pe la ora 6, cu Vasile, Marius si Adrian, indreptandu-ne spre Ploiesti, pentru a-l intalni pe Cristi care venea din Campina incarcat cu vreo 800 de paini, daca bine am retinut. Din Buzau l-am mai luat pe un carpatist, si am inaintat spre dealurile de langa muntii Buzaului, cautand case inzapezite si sinistrati cu lopeti in mana. Sau macar cu o tuica.

Nu mai zic nimic despre urcarea spre satul Bisoca, atat doar ca eu nu cobesc, eu intotdeauna am dreptate :))

In fine, pe la 10 am ajuns la primaria din Bisoca, apoi la casa primarului, unde am incropit planuri pentru cucerirea zapezilor, la un pahar cu tuica. Ne-a asigurat ca totul este aranjat, ca diseara avem unde dormi si ce manca. Urma sa fim toti cazati la etajul unu camin pentru copiii defavorizati din zona, un fel de internat. Dar incercarea diminetii a venit cand s-au facut aranjamentele pe camere. Cate fete suntem? Baietii sa doarma in capatul celalalt al holului (ma mir ca nu i-a dus in alta cladire) si asa mai departe. A fost foarte contrariat cand i-am spus ca fetele nu dorm separat de baieti la cabane la munte si nu se pune problema asa. Desi a fost clar foarte deranjat de situatie, tot ne-am pus rucsacii care pe unde a vrut, spre si mai marea nemultumire a celor trei femei care au grija de internat. Ca la ei in sat nu s-a mai auzit asa grozavie, mai copii, mai!
In fine, dupa ce ne-am golit rucsacurile, am plecat spre primarie pentru a intampina omuletii care incepeau sa ajunga in sfarsit. De atunci si pana pe la ora 15 (cand am coborat eu spre prima casa) s-a desfasurat un imposibil du-te-vino. Ba locul de intalnire e mai sus, ba mai jos. Ba s-a blocat circulatia pe drumul (sa fim seriosi, "ulita") principal. Ba ca mergem in satul Lacurile si dam uuuuite-asa tura colo de vale.
Toate astea se intamplau pe un drum de tara deszapezit cat sa incapa o masina, ici-colo cate un refugiu ca sa incapa doua. Buuuun... Pe acest drum se adauga 15 masini, din care au coborat vreo 70 de oameni cu rucsacuri mari, 2 caini si au fost descarcati multi saci cu mancare, totul insirat pe caprarii de-a lungul drumului. In acest amalgam apare dintre nameti o babuta cu o vaca. A, da si fiecare vroia sa mearga in alt sens decat cel din fata lui. O priveliste minunata pentru pasionatii de tetris.

In tot haosul ala de masini, oameni, animale, paine si branza topita, Gabi Colea nu a avut de ales decat sa ne organizeze ca pe oi, cu plasutele de Metro in mana si trecand prin fata fiecarei stive cu alimente pentru a fi incarcati. Odata pachetele gata, le puneam in rucsaci si porneam in sus pe drum spre satul in care trebuia sa ajungem.

De aici incolo, de povestit despre actiunea propriu-zisa nu prea pot, pentru ca deja a devenit un clise sa critic autoritatile. Nu mi s-a parut ca primarul stia exact ce vrea de la viata noastra. Initial trebuia sa mergem in satul Lacuri. Dar cand ne-am strans la intersectia cu drumul spre satul respectiv, au mai aparut 5 masini pline cu alimente... Asa ca, dupa o ditamai imbulzeala pe ulita, pe aia i-a trimis la Lacuri, iar la noi statea ai se uita crucis. Sincer nu stiu exact ce s-a intamplat, pentru ca nu am putut tine socoteala, iar comunicarea intre noi s-a rupt dintr-o data.
Cert e ca vreo 20 am pornit de-a lumgul satului in care ne aflam deja, pentru a vedea daca sunt oameni care chiar aveau nevoie de ajutor. Altceva oricum nu aveam ce face. Altii au ajuns in sate mai indepartate, care, cica, ar fi fost inzapezite. Asta am aflat seara; daca circula informatia, probabil ajungeau mai multi p-acolo. Nu vreau sa critic absolut deloc carpatistii, oamenii s-au purtat exemplar. Insa bezmeticii aia din primarie au rupt filmul total.

Eu am plecat cu Alinamarina, o fata Cristina si inca un baiat Razvan  - sau Radu - (chiar trebuie sa fac exercitii de memorie sa retin numele...) cu lopata sa. Zapada era asa de mare, ca nu se vedeau gardurile dintre curti. Am ras si ne-am distrat copios balacindu-ne in zapada, mergand pe burta sa nu ne afundam in nameti. Oamenii ne-au primit tare bine, din fericire inainte sa ne manance cainii. Greu de crezut, dar isi facusera poteca in zapada in care, dupa ce te afundai pana la brau, atingeai varful gardului.
Nu mi-am dat seama daca aveau alimente, sau le era jena sa spuna ca au nevoie. In schimb aveau un chef de vorba, ceva de groaza.
Pana la apus am tinut-o tot asa, ba rasete cu lacrimi, ba dat un pachet, ba dat zapada de pe casa, ba un paharel de tuica, ba o vorba de duh. Si toate la un loc, au nascut o experienta nemaipomenita.

Seara la cazare, oricat de buna a fost ciorba pe care ne-au dat-o, tot am dus dorul apei si curentului electric, pentru ca buda si fantana erau la mama naibii, iar caldura era pe centrala termica. Si afara era un frig de crapau pietrele.

Nu stiu daca scopul a fost atins sau nu, mi se pare mai important faptul ca toti am facut ce am putut. Insa au fost destui omuleti plini de energie, voie buna, dorinta de a ajuta si rucsacuri pline de alimente, care la sfarsitul zilei erau rosi de frustrare ca nu au stiut cui sa dea o lopata de ajutor.

Piatra Mica a Craiului

Ziua1: Zarnesti - Fantana lui Botorog - Curmatura; 2,5h
Ziua 2: PA, Curmatura - saua Crapaturii (1h) - creasta Piatre Mici - Varful Piatra Mica (2,5h) - poiana Zanoaga (0,5h) - Fantana lui Botorog - Zarnesti
_______________________________________________________________________

Mda, stiu, nu am mai scris nimic despre iesirile de week-end, in Parang, Bucegi sau pe unde au mai fost ele, ca-s batrana si bolnava si am uitat.. Nu pentru ca nu ar fi fost frumos, ci de lene. Dar promit sa nu mai dau "skip" ca iar se ia Panadol de mine ca nu mai stie ce fac :-)

In week-endul 21-22 ianuarie motivul, de_acum_inevitabilei_treziri neomenesti de la ora 4 sambata dimineata a fost Piatra Craiului. Stiam ca pe munte o sa fie viscol si frig... ok, -19 grade e mai mult decat "frig"... dar am omis sa citesc prognoza si pe DN1; o zona, dupa cum stim cu totii, cu reguli si legi proprii. Asadar, cu toata plecarea noastra la 5, tot la 9.30 am ajuns in Zarnesti; asta dupa ploaie torentiala pana in Comarnic si deschis drumul pe Paraul Rece. Asta alta zona cu multi bezmetici, mai multi ai mai bezmetici ca de obicei.

Pe la 9.30, cand tocmai terminasem de pus parazapezile in picioare si ma suna Cosmin sa ma anunte ca vine si el pana la Curmatura, dar nu cu mana goala, ci mai aduce 2 omuleti, prieteni de-ai lui cu care era la un chef prin preajma. Memoria mea pentru nume lasa de dorit, asa ca decat sa dau un miel, o sa-i numim generic: omuleti :) Asteptam inca o ora prin Zarnesti (ale naibii carciumi, toate inchise la ora aia), ne imvartim si pe la ora 11 ne urnim din parcare.

Urcarea pana la cabana eu am facut-o foarte incet, desi in timpul de 2.30h de pe marcaj, dar parca mi-am dat sufletul. Mai ales in poiana Zanoaga, unde viscolul a foat crima de om, nervi si nas. In Vasile se isca din neant (sau e adus de vijelie) spiritul protector, si se ofera sa mearga in fata mea, sa-mi tina paravan pentru vantul care batea din acea directie. Doar ca dupa cativa pasi, eu eram ici, Vasile colo, departe; si tai tai "protectie".

La cabana cald si bine, sala de mese este renovata (de cand am fost eu ultima data), arde un foc generos in marele semineu, ciorba de vacuta numai buna, iar ceaiul foarte fierbinte. Cum sa parasesti asemenea rai ca sa mai urci in creasta? In niciun caz... Asa ca eu si Vasile am ramas la trandaveala pana a doua zi. Dupa ce s-au uscat si s-au molesit de-a binelea, Cosmin si cei doi prieteni cu care venise au coborat repede in Zarnesti: aveau o bauta la care trebuiau sa ajunga, in plus Sever nu avea pic de stare.

In camera ger cumplit. Cu disperare in ochi (glas nu mai aveam de frig) o intreb pe cabaniera ce s-a intamplat. Cica vantul a bagat inapoi tot fumul scos de soba, drept pentru care geamul a stat mai mult deschis. Erau rafale atat de puternice ca de mers la buda nici nu se punea problema la inceput; nu imi imaginam decat ca ma da de vale cu tot cu cabina aia de plastic. Intr-un final s-a dovedit bine infipta in pamant, spre bucuria mea si a celorlalti care au baut mult ceai.

Duminica dimineata, m-am trezit ciulind urechile dupa vajaitul vantului prin hornul sobei. Nimic, taci ca-i bine, avem noroc. Am lenevit in sacii de dormit pana pe la 8, iar pe la 9.15 eram deja in traseu spre saua Crapaturii. Nu aveam bine definit traseul in cap, ramasese sa vedem cum e vremea sus. Pe marcaj drumul pe PA este de 3 ore pana in poiana Zannoaga, insa noua (adica mie) ne-a luat o ora sa ajungem abia pana in sa. Pe de o parte pentru ca poteca nu prea era, iar pe de alta parte pentru ca ma ucidea rucsacul cu coltari si cele 15,4 randuri de haine pe care pe aveam la mine... sa nu deger, maica.

Ajunsi in saua Crapaturii a inceput distractia partea a doua. Si curentul, de data asta, venea dinspre Plaiul Foii. Am continuat sa urcam spre Piatra Mica, pentru ca nu ma imbia absolut deloc coborarea pe BG spre Zarnesti.

La inceput dam de gheata si grohotis instabil. Apoi, brusc, zapada era atat de mare si afanata in unele locuri, incat eram nevoiti sa ne orientam dupa marcajele de pe stancile cele mai de sus si sa urcam de-a dreptul. Mai zaream cate un punct in mult in stanga sau dreapta, dar era imposibil accesul. Alunecam ca naiba, pietrele se dislocau de sub talpa bocancului, iar vantul imi manca sufletul. Urat, deja incepeam sa injur, mai in gand, mai cu voce tare. Si uite-asa am ajuns la prima saritoare. Cuplez 4x4, de fapt mai mult ma trageam in maini, bocancii nu aveam in ce-i propti. In capatul ei ne-am oprit, pentru ca urma o traversare expusa si un mic horn. Aici Vasile e de parere sa ne punem coltarii.
Intre timp ne ajung din urma inca 5 omuleti, echipati pana in dinti cu coltari, pioleti si alte dracovenii. Eh, cat am mers si m-am preocupat unde pun mainile, picioarele si alte membre ajutatoare, a fost bine. Dar cand ne-am oprit a fost momentul in care m-am panicat: am inceput sa-mi tip in gand ce naiba caut eu acolo, sa privesc in abruptul langa care ne oprisem si mai ales sa "admir" ce urma. Vasile se lupta cu chingile sa imi lege coltarii si ma tot misca, nu mai mersesem cu coltari in viata mea, iar Piatra Craiului, fie ea si Mica, nu mi se parea momentul potrivit sa invat. Si colac peste pupaza, 3 dintre cei care ne-au ajuns din urma ma ocoleau sa poata continua urcarea. Groaza mea cea mai mare, sa treaca cineva pe langa mine atunci cand stau pe o margine si nu ma tin de nimic; ba mai mult, sa ma bata si vantul din spate, inspre hau.
Cu cat stateam mai mult pe loc, cu atat imi crestea frica mai mult. Cand mai aveam putin pana sa-i iau la bataie pe toti, vad ca in grup este si o fata, undeva putin in urma baietilor. Era cat se poate de calma, mergea incet, nimeni nu o stresa, nimeni nu se astepta de la ea sa mearga in pas rapid, sa treaca acea saritoare,  nimeni nu se plictisea asteptand-o. Daca nu ar fi fost ea nu cred ca as fi continuat. Dar vazand-o cat e de relaxata, si pe principiul "daca ea poate, pe mine ce ma opreste?", am inceput sa ma misc pe traverseul catre urmatoarea sariroare.

De la primii pasi am fost incantata cat de simplu si frumos e sa mergi cu coltari pe gheata... Da, stiu, dooh! Am inceput sa prind curaj, mai ales in picioare, si eram deja sus in capatul saritorii cand Vasile nici nu plecase spre ea. Eram atat de incantata, incat le-am si zis baietilor care se oprisera sus sa faca poze (se pe care vroiam sa-i sugrum cu cateva minute inainte) ca e prima data cand merg cu ei si e bestial :) Unul dintre omuleti mi-a apus ca si el e doar la a treia tura cu coltari. Am apreciat aceasta onestitate foarte mult. Probabil pentru ca nu mai eram singura nestiutoare dintre toti, sau pentru ca, desi era baiat, nu a simtit nevoia sa faca pe desteptul. Sau pur si simplu pentru ca din nou am avut motiv sa-mi pun intrebarea "daca el poate, eu de ce nu?" Si odata cu acea replica a unui baiat pe care nu l-am mai vazut in viata mea, panica m-a parasit de tot si am inceput sa ma bucur de tura.

Asa am ajuns in creasta. Am pierdut marcaju, dar am tinut muchia mai tot timpul. Zapada era foarte mare si aici, de nu ai fi zis ca a viasolit o zi si o noapte. Ca sa nu ne afundam pana la brau, calcam sau incercam sa stam doar pe craci de jnepenis; iar cand nu nimeream una, aproape ca ne roatogoleam in zapada. Superb!!!

Lupta aata cu zapada a durat vreo 3 ore pana la crucea mare de pe varful Piatra Mica. Nici aici nu am stat, din cauza viscolului. Am facut o poza, le-am facut si copilasilor una (timp in care am reusit sa scap Nikonul unuia in ditamai maldarul de zapada), iar pana in Poiana Zanoaga am mai facut vreo 15-30 de minute in alunecare. Nu mi-am dat coltarii jos nici la coborarea spre Fantana lui Botorog, pentru ca alergam prea bine cu ei. Daca a ras careva de mine, dintre cei pe care i-am depasit, treaba lor, nu-i cunosc, nu ii mai vad vreodata si nu mi-am rupt nimic alunecand.

In drumul spre Zarnesti am oprit la o alimentara si me-am aprovizionat cu nectarine cat pentru o saptamana... Ca nu ne-au ajuns nici pana am terminat Paraul Rece (desapezit exemplar de data asta) e partea a doua.

Finalul excursiei ne-a prins in traficul de pe DN1, in coloana dintre Predeal si Busteni. Cu toata aglomeratia, ii sunt recunoscatoare politistului care statea pe la tarabele dinainte de Busteni, pentru ca l-a oprit pe un taran care a depasit coloana. Iar de data asta nu consider ca era vina politistului pentru ambuteiaj (nu dirija nimic), ci a tampitilor care nu circulau de frica lui.

Cam atat din aceasta tura. Nu voi reveni cu povestiri din trecut, ci astept tura viitoare. Cand trece pericolul de avalansa grad 4 :(

Concediu: ghid complet despre cum sa fugi de ploaie si sa dai din munte-n munte

Pe 3000 de km, atat s-a intins concediul de anul asta. 3000 de km de condus cu ambreiaj; slava Domnului ca nu eu am suferit. De ce atat? Pe langa faptul ca nu am avut rabdare sa stam locului nici cat o mata-n coada (eu nu inteleg expresia, poate mi-o explica cineva), ne-a fugarit ploaia. Desi de cateva luni aveam in plan 4 zile de creasta Fagarasului si cateva de Retezat, nu puteam sa-mi aleg 2 saptamani mai urate pentru muntii astia doi. Doar astia doi...
Dar pentru ca acesta e un jurnal de concediu, sa bat campii pe scurt ca-i mult de zis.

Sambata dimineata trezirea la 3 si plecam spre Faget sa depun una bucata tata la tara. Ups, la oras, ca Fagetul e oras, asa cum Fagetel e orasel. Are si canalizare, dar doar pe dreapta. Cu una mai mult decat in unele zone de la marginea Bucurestiului. Si locuitorii se supara cand le spui ca firma de curierat pt Bucuresti.... uf, fuga de idei! 
In acelasi timp in Bucegi (soare, cald, frumos) se desfasura o tura pe care imi doream demult sa o fac. Dar tot ajung odata; sper ca nu iar iarna pe viscol.

Aaaanyway, il culegem pe Stelica din Sebes, unde ne astepta de 2 ore. Pai na, eu i-am zis sa fie la 11, dar Vasile nuuu, ca el ajunge la 9. Bineinteles ca am ajuns la 11.30, valea Oltului fiind un calvar din cauza reparatiilor la primul viaduct. Nu stiu cum se face ca tot timpul iese dupa cum zic eu. Si am si noroc, dar asta-i alta poveste :)
Pe la 1 ajungem in Faget (ala din jud Timis, nu Cluj, sa nu creem confuzii), si inca extrem de chiaunita cum eram (la terasa de sub avion era inchis, pentru prima data de cand ma stiu, si n-am putut bea nicio cafea) ne apucam de gratar. Sau mai bine zis eu ma plang ca mi-e somn, iar baietii muncesc la cel mai bun gratar din lume si cartofi prajiti la disc. Pe la 5 ne suna o fata de pe carpati.org sa ne livreze un nou participant la tura (pe Stefan - tesla pe carpati.org), iar noi, bucurosi de lume noua, i-l pasam la randul nostru lui Cosmin, sa vina amandoi cu Lupo. Si uite asa, din prima zi de concediu incepe hoasul. Macar acum in loc de 3 suntem 5. Mai multe pareri, mai putine opinii ;)  

FAGARAS:
prima zi: Sebesul de Sus - cab Suru: TR 4 ore
a doua zi: cab Suru - Sebesul de Sus: TR x ore (am uitat)
Loc de innoptat: cabana/refugiul Suru: este reconstruita dar se mai lucreaza inca la ea, bine izolata, cald, 25 lei patul. Se servesc tuica, ceai si cafea (parca)

A doua dimineata de concediu, a doua trezire la 3. Din cauza oboselii ficatul meu cedeaza, si ma ia cu rau de nu ma vad.Trebuia sa urcam in Fagaras si aveam drum lung de facut pana in Sebesul de Sus. Cosmin isi lasa masina la Sambata (unde trebuia sa coboram), de unde il ia Vasile si-l aduce la punctul de intrare in traseu. Dar ce zic eu intrare in traseu, ca pana acolo avea de asteptat aproape 2 ore pana ne-am strans toti. Eu cu Stelica nimerim sa ne postam fix in fata bisericii, la umbra. Intindem izoprenele si ascultam slujba. Fara intentie. Aproape de finalul ei apare si familia de cersetori; tigani, evident. Mama, fiica, puradelu' si bunica. Trec pe langa noi masurandu-ne din cap pana-n bagaje plini de ciuda: ocupasem singurul loc cu umbra, cel mai aproape de iesirea din curtea bisericii. A mai aparut si o familie de tarani (fara sens peiorativ) cu caruta plina de branza si smantana, dar nu ne-au avut treaba. Ei vroiau sa vanda, iar "caldura" aia de 10 grade nu-i impiedica. Iese si un mos afara din casa de care ne sprijineam. Ne povesteste cu parere de rau ca el nu mai poate merge la biserica deoarece ii vine rau de la miros, apoi ne intreaba daca suntem nemti. Oook, desi vorbisem in romana pana atunci, il raspundem politicos (adica fara cascat ochii si ras) ca nu, ci suntem din Bucuresti si Cluj. Analizeaza putin, plin de luare-aminte se intereseaza ce mai e nou pe la capitala; si cum nimic interesant nu am avut de zis, gaseste de cuviinta sa se scuze ca nu e la biserica, lui ii e rau de la miros. Dar noi de unde suntem?
In sfarit, slujba se termina, incep pomelnicele, ies oamenii din biserica, eu ma rog sa nu ne aduca de pomana. Vin in sfarsit si Vasile, Cosmin si Stefan, ne echipam si pornim plini de avant. Soseaua era dreapta.

Jos era soare si frumos, dar creasta era in negura. Dar noi nu si nu, Batman Batman, sa urcam, poate iesim din nori. Cosmin o tinea pe-a lui cu muntii Vrancei, noi nici n-auzeam. Eu pentru ca planuisem de prea mult timp traseul, Vasile isi dorea sa vada Fagarasul, iar Stelica si Stefan sunt bezmetici :)
Am ales pentru urcat varianta pe triunghi rosu prin padure (stanga la primul pod cum iesi din sat - sau o fi si asta oras?), nu pe drumul forestier. Ajunsi la Suru, facem o pauza de mancare si ceai. Eu ma duc in refugiu (arata mai mult a cabana, e foarte frumos) sa ma schimb de hainele transpirate si ma loveste caldura. Ma uit pe geam,  numai ceata si negura: cand vedeam 3 brazi, cand unul, cand saua Suru. Stelica insista sa continuam, poate trecem de nori, dar eu deja ochisem patul in care ma bagam la noapte. Facem planuri la o slaninuta cu ceapa. Eu la branza topita ca inca imi era rau. Ce sa facem, unde sa mergem, stam pe picior de plecare pana vine o fereastra de soare si continuam, cat e patul sus in refugiu? Ultima intrebare o puneam eu.
Si stam, si dam telefoane, si ne uitam pe net. Degeaaaaba astepta bietul Stelica "fereastra" (mama lui de oblon!), ca nu veni. Ba mai mult, de cate ori suna sa intrebe de meteoblue, devenea din ce in ce mai trist dupa ce inchidea. A ramas sa cugetam adanc la variante pana dimineata. Eu adorm pe la 8 fara, terminata mai mult de rau decat de efort, desi si rucsacul m-a secat. Stiu ca era cel mai usor, dar cum demult am evitat sa mai merg cu greutate (din cauza genunchiului), m-am dezobisnuit.

Dimineata prind forte noi, totul imi pare mai roz. Mai putin norul ala mare de deasupra Fagarasului. Ala tot negru era. Totusi ne trezim convinsi ca plecam in sus, pentru ca mai aveam doar o ora pana in saua Suru si, deci, pana in creasta. Toti suntem plini de avant muncitoresc mai putin Cosmin, care mai mai ca pleaca singur de vale. Ca mergem degeaba, nu vedem nimic spectaculos. Da, dar poate isi revine, poate trecem de nori, poate maine e mai frumos. Un ultim telefon dat de Stelica il convinge ca nu mai vrea nici el sa urce si ne hotaram la Retezat.
Jos in sat aceeasi polologhie, eu cu Stelica in fata bisericii, Vasile in duce pe Cosmin si Stefan in Sambata sa-si recupereze masina, batranul simpatic ne intreaba de unde suntem. Am pastrat doar Bucurestiul ca resedinta, Clujul era prea mult de retinut pentru batranel. De cateva ori ne-a adus mere din gradina lui, pentru ca "pomana data calatorului e cea mai buna". Noi "bogdaproste!", el "da' de unde sunteti voi, acum urcati? Aaa, ati fost deja sus..." Si tot asa pana ne-am umplut o plasa de mere.

RETEZAT:
prima zi: poiana Pelegii - lacul Bucura (CR, BA 1,5h) - lacuri (Ana, Miorica, Florica) - saua Judele (PR 2h) - creasta - Vf Slaveiu - Pintenul Slaveiului (PG foarte rar, nemarcat 2h) -  lacul Bucura (PG, TR, CA 1h)
a doua zi: lacul Bucura - poiana Pelegii (CR, BA 1,5h) 
Loc de innoptat: poiana Pelegii si lacul Bucura. Vantul bate extrem de tare, si in functie de cantitatea de ghinion pe care o ai, locurile de cort imprejmuite deja cu zid inalt de pietre s-au terminat, sau tocmai se ocupa ultimul. Eu am pus singura jumate de zid.

Ne regrupam la benzinaria de la giratoriul drumurilor valea Oltului - Fagaras - Sibiu, bem cafea, ciugulim ceva chipsuri si pornim spre Hateg. Si cum calatorului ii sta bine cu drumul, noua ne-a stat si mai bine cu o pizza inainte de a pleca spre Gura Apei. Buna pizza, cum n-am mancat prin Bucuresti si a meritat camparea pe intuneric la poiana Pelegii. Dar ce drum e de la Gupa Apei la poiana Pelegii.... Sa spunem ca am urcat la timp, pentru ca a doua zi a trecut un camion l-a rupt de tot. ORIBIL!!! Il tin asa sa nu vina mai multi tarani?? Aia au "gipane" (albe), iar poiana mi se pare prea sus pentru ei. Da-le fraierilor valea Cerbului, nu Retezat. Si sa repare naibii drumul asta. Si tot apropo de drum: acum cateva luni ma intreaba cineva ce traseu sa faca in Retezat, ca pleaca acolo in cateva ore. Imi spune ca vrea sa doarma la Bucura, sa vada Peleaga, etc. Il sfatuiesc pe unde sa urce mai scurt, sa aiba timp, ii spun marcaje, timpi de traseu. Atunci, pe loc, las treaba pe care o faceam, sa ajut omu' ca in cateva ore pleaca. Acum, inainte de concediu, ii las un mesaj pe mess, urgent, de genul "maine (maine, nu acum, zi-mi acum) plec, zi-mi te rog daca ai fost la poiana Pelegii cum e drumul bla bla". Vroiam si eu sa stiu, oricum tot pe acolo ma duceam, dar sa nu am surprize. O plimbare cu vaca si-o mie de puncte cui banuieste daca am primit raspuns sau nu. Nici atunci, nici macar acum un simplu "da bai, am fost, nu am intrat pe mess, n-am vazut, nu stiu io d-astea". Whatever...

Prima seara campam in poiana Pelegii; baietii dovedesc o sticla de vin luata de la crama Tohani, care ii loveste in moalele capului. Ca orice lucru romanesc, nu de bun, ci de pastilat ce era. Pacat, inca un lucru calumea care s-a dus naibii. A doua zi, dupa un mic, mic dejun si multa durere de cap, urcam spre locul de campare in care, speram noi, o sa stam ceva. Drumul pana la Bucura e frumos, dar pana nu ajungi la lac, nu-ti dai seama ce vreme e acolo sus, mai ales pe Peleaga. Totul pare senin, viata e frumoasa, apoi ajung in caldarea lacului. E acoperita de nor, varfurile din jur nu se vad deloc, vantul bate ceva de speriat si nu stii daca sta sa ploua sau lumea sa se sfarseasca. Iar tu nu te uiti decat dupa un zid dupa care sa-ti pui cortul. Tu, ca eu am profitat de momentul primei intalniri cu Bucura, si mi-am construit singura zidul. Cum Vasile punea (arunca) fara nicio logica pietre mici apoi pietre mari, apoi strambe, apoi altele mici, apoi drepte etc, am preferat sa trec eu la construit si pe el sa-l trimit la gatit pranzul. Nu de alta, dar nici macar el nu a vrut sa dormim cu capul spre partea construita de el, existand riscul sa ne pice bolovani in cap. In plus, eu m-am "descurcat" de bolovani, luand d-aia care stateau degeaba pe la alte ziduri :))) Dar mancarea a iesit bestiala: o combinatie de piure cu conserva de carne de porc, aruncate direct in castronul incalzit pe primus, sa se amestece bine gusturile si grasimile. Buuuun! 

Dupa masa purcedem catre un mic circuit, spre saua Judele, si de acolo stanga pe creasta nemarcata pana in saua ce intersecteaza marcajele triunghi rosu si cruce albastra. Se zareste pe alocuri un punct galben amarat, dar nu trebuie pusa baza in el. Nici momai nu prea sunt. Insa drumul e bestial, a stiut Stelica pe unde sa ne care. Nu e greu, doar o singura saritoare ar putea pune probleme unora cu picioare scurte, dar privelistea merita. Nu trebuie mers 'nspe mii de ore ca sa vezi ceva asa frumos: lacuri, stanci, pietre si multe, multe marmote. Din nou Retezatul mi s-a arata o bijuterie de munte. Si in sfarsit vedeam soarele, desi Peleaga era sub nori grosi. Ah da, ajunsi la cort nu trec 10 minute si incepe ploaia, ca na, tot fugisem noi de ea vreo 200 de km. Cortul meu Nootka Solo ma face din nou mandra de el; din pacate cel al lui Vasile, in care stateau Cosmin, Stelica si bagajele noastre, cedeaza inca de la primii stropi, si se umple de apa. Dupa rapaiala baietii se duc sa "rezerve" un pat in refugiu, iar noi ne bagam la somn pentru ca venise o ceata groasa de nu-ti vedeai palma pana nu te loveau cu ea in ochi.
Dimineata trezirea devreme cu gandul la Portile Inchise. Da' de unde, Peleaga tot nu o vedeam de nori, baietii nu mai vroiau sa-i prinda inca o ploaie in cortul minune al lui Vasile; si pe buna dreptate. Asa ca, in cea mai mare viteza, luam decizia sa plecam in Hateg, sa gasim un internet cafe si sa ne uitam singuri pe meteoblue - cata (anti)reclama fac site-ului, nu ca ar avea nevoie - la mersul norilor. Da, si sa mai mancam o pizza. Exceptie face Stefan, care inca nu iesise din cort, nehotarat daca sa ne mai insoteasca in fuga noastra de nori sau sa ramana sa faca singur Retezatul. Oleaca a lipsit sa nu vina negura peste Bucura, si se decide si el, catinel, sa stranga catrafusele. Dar ne-am obisnuuit deja cu ritmul lui, asa ca asteptam cuminti sa fie si el gata.

Pizza - bifat; internet cafe (1 leu ora... nu-i de mirare ca toti kinderii din Hateg erau la counter strike) - bifat; nori - bifat. Rezultatul: in Rodnei si Vrancei (Cosmin inca mai spera sa ajunga p-acolo, cica e foarte frumos) sunt sub soare, iar meridionalii nu aveau nicio sansa de castig. In parcarea unui supermarket luam decizia sa abordam Vrancei, Vasile evident nemultumit, dar fara sa se bage in decizia noastra. Ce zicea Cosmin era logic, in muntii inalti sansa de ploaie e mult mai mare. Dar ceilalti baieti vroiau sa urce la peste 2000 de metri, iar eu eram destul de obosita incat sa nu-mi pese. Cu toate astea, la nici 15 minute de la plecare, ne sucim si pornim spre Rodnei.

RODNEI:
prima zi: Borsa - cabana meteo - vf Pietrosul Rodnei ( BA 3h) - lacuri - Tarnita la Cruce (nemarcat 3h) - loc de campare, cred ca saua Putredu (BR 25 min)
a doua zi: campare - La Carti - saua Gargalau (BR 3h) - cascada Cailor (BA apoi TR 2h parca) - Borsa (drum forestier, BA 1h)
In drum spre Borsa le propun baietilor ideea de a urca din pasul Stref, ca sa facem intreaga creasta, cu campare la Tarnita la Cruce. Dar cum acest traseu nu trece prin vf. Pietrosu, ideea mi-este ignorata. Ba mai mult, confundata (cum imi era dat sa aflu a doua zi) cu ideea de a ocoli toate varfurile crestei. Anyway... am ajuns in oras pe la 22.30 si ne-am cazat la prima pensiune pe care o gasim. Un "hotel" de 2 stele cu personal simpatic, chiar la intrare in Borsa, pe dreapta (venind dinspre Viseu, imediat dupa o cale ferata). Dus fierbinte, mancare, harta, trasee si somn in pat; si perne maaaari!
A doua zi, dupa un mic dejun copios, urcam cu masinile cat putem pe drumul forestier spre cabana meteo. Numa' ce ne punem rucsacii in spate, incepem urcusul catinel, cu muschii inca incordati de la efortul depus zilele precedente, ca apare un Mitsubishi ceva offroad (nu ma pricep) la care Stelica face autostopul. Dezorientat, soferul opreste, si eu cu Cosmin ne suim in spate repejor, sa nu se razgandeasca omu'. Si uite asa am "urcat" la cabana meteo din Rodnei cu o bestie de masina absolut dementiala - omuletul a mers doar cu tractiune spate, nici nu s-a chinuit sa cupleze 4x4.
Ii asteptam si pe amaratii ramasi pe jos, facem un ceai fierbinte, aflam ca dimineata pica bruma si pornim spre varful Pietrosul Rodnei. Accesul este usor, se face pe o poteca ce urca lin in multe serpentine. Ritmul l-am impus eu, extrem de incet dar fara pauze, ritm pe care am incercat sa-l mentin pe intreaga zi. De la cabana meteo la varf am facut o ora.

Aici am mancat mai sanatos de pranz si se ia hotararea sa ocolim Buhaescu Mare, Mic si Rebra, abordand o poteca ce coboara din saua de dupa vf Pietrosu prin stanga acestor varfuri. Singura parte buna in toata povestea asta au fost lacurile la care am ajuns, un loc de o frumusete rara prin muntii nostri. Atat. In rest am injurat in gand stufarisul si mlastinile de care ne tot impotmoleam pana la iesirea in creasta. 3 ore am ocolit pana la aceste varfuri si nu pot sa spun cat de ciuda putea sa-mi fie ca nu am urmat creasta. Da, eram obositi, dar in ritmul meu foarte incet dar constant, puteam face traseul. Bineinteles ca am ajuns prea devreme la locul de campare propus, asa ca am plecat spre urmatorul, o sa intre Tarnita la Cruce si La Carti. In acest loc ne intalnim cu doi omuleti foarte velesi, la vreo 55 de anisori (fiecare), care erau in munti de ceva zile, si aveau de gand sa faca intreaga creasta. Facem schimb de cunostinte depre ora solara dupa care se ghidau ei la varsta pensionarii, ritmul biologic, paste cu branza de burduf d-aia iuteeeee,  ceai de bujori de munte si o minunatie de "primus" nemtesc pe baza de benzina. Eu ma bag in sacul de dormit pentru ca ma loveste frigul si ma mai trezesc a doua zi pe la 8. Omuletii erau deja treji, cu bagajele stranse si ne dam intalnire la urmatorul loc de dormit, in saua Gargalau. Ei pleaca, noi mancam, bem ceai si stam. Vreo 2 ore si ceva, pana e gata si Stefan. Macar am facut plaja, am jucat turca in gand si am revazut de cateva ori posibilitatile de traseu pana la Gargalau.

In sfarsit, pe la 11 si ceva plecam in traseu, unul de 6 ore (teoretic). Deci timp aveam. Poteca urmata de noi a ocolit varfurile, am mentiun un mers la fel de incet si fara pauze prea multe. Ii prindem din urma pe colegii nostri de campare care intre timp refaceau poteca prin jnepenis folosind o maceta. Luam pranzul in saua Laptelui (cred ca ea era) si nu stiu cum facem ca ajungem in saua Gargalau in 3 ore si cateva minute. Era foarte devreme si nu ne puteam hotari ce sa facem. Cosmin ne anunta ca nu mai are de mancare pentru inca 2 zile si el trebuie sa coboare de acolo. Numaram si noi feliile de paine si ne dam seama ca iar am ramas fara. Se repeta povestea din Retezat. Asa ca mai savuram ceva vreme peisajul pana cei doi omuleti ne ajung din urma, si ii anuntam ca noi pornim spre cascada Cailor. Ne-au oferit o paine, dar nu ne-ar fi ajuns nici pe o masea la 5 persoane. In schimb mi-au donat punga lor de ceai din bujori de munte si muguri de ienupar.


Asa am pornit in jos spre cascada Cailor si apoi Borsa. Nu recomand nimanui acest traseu, mai bine ia telescaunul. Coborarea la cascada e infernala, ceva asa de abrupt eu nu am vazut niciodata; la cascada dai numai de tarani si copii needucati care nu stiu decat sa alerge de colo-colo si sa urle ca descreieratii; si colac peste pupaza, pana la Borsa urmeaza un drum forstier plictisitor si plin de noroi, fosta poteca stricata de taietorii de lemne. A, si totul in jur este defrisat. Nu seamana cu nimic din ce am vazut anul trecut, parca fac mall acolo.
Cu chiu cu vai am gasit 2 camere in Borsa, din fericire chiar vizavi de o carciuma. Baietii si-au luat berea mult visata, eu rosii cu branza :)) Din Retezat salivam la branza proaspata, si acum in sfarsit aveam in poala o farfurie de plastic cu rosii delicioase taiate anapoda si o felie maaaare de urda. Este inutil de explicat acum ospatul de care aveam parte si care a costat doar 6 lei, cert e ca la restaurantul unde au mancat ceilalti, mie mi-a mai trebuit doar o cafea. In continuare visam la mancarea de la carciuma, de aceea dimineata am reluat festinul.

Din pacate parasim si meleagurile astea, cu tinta Piatra Neamt si mare. Calimanii nu ne-au imbiat, nu stiu de ce; poate pentru ca ne ajunsesera atatea conserve, slanina si supe la plic. Am vrut noi sa ne plimbam mult mai mult, sa vedem niste drumuri indicate de tatal lui Cosmin. Dar ne grabeam sa ajungem in Piatra devreme, pentru ca aveam de recuperat cheile de la casa de la niste vecini, si nu puteam suna la usa oamenilor prea tarziu in noapte. Asa ca am vizitat doar Cacica. E simpatic locul, dar foooooarte plin. Nu am vazut vreodata atata lume la un loc, cum era in bazinul cu apa sarata. Parca erau aruncati din avion unii peste altii si nu inteleg cum se suportau.
Il lasam pe Stefan la gara din Suceava pentru ca el nu mai avea concediu, iar din Piatra nu avea tren decat pe la 3 dimineata. Seara mancam ceva la bunicii lui Vasile si iar ne bucuram de dus fierbinte si odihna. Am abandonat ideea Ceahlaului, Hasmas si ne-am indreptat spre mare.

VAMA VECHE:
Aici dam de Vlad si Maddie, cu care petrecem mai mult zile de plaja decat mi-as fi dorit. Nu, nu ca nu as fi vrut sa stau cu ei, ci nu as fi vrut sa stau atat la mare. Planul de a merge in Bucegi toti patru ne-a fost incurcat de un bolovan din apa, care a stat in calea fericrii lui Vasile si i-a rupt un deget. Asa ca leneveala maxima pana vineri, citit, soare, nisip, muzica proasta (da, singurele 2 terase care-mi placea acum nu mai existau). de ce pana vineri? Pentru ca a venit ploaia, normal. Eu si Vasile ne saturasem deja de atata apa venita de unde nu trebuie si am plecat spre Faget sa recuperam una bucata tata. Deja ma simteam ca intr-un roman de Rebreanu. Dar cum tata s-a razgandit si a ramas pe pozitii, nu am vazut nici Transalpina, nu am mai facut niciun grata in curte si urmatoarele 4 zile am stat acasa, continuand leneveala.

THE END... or not
Nu-mi amintesc alte intamplari din aceste 2 saptamani de alergat si nu pot spune ca mi-a displacut sa ma tot misc. Am ramas, insa, cu un mic gust amar ca nu am terminat Rodnei, ca nu am urcat nici macar pana la 12 Apostoli in Calimani si parca, parca as fi vazut Vrancei. Dar n-au intrat zilele in sac si poate voi face toate astea inainte sa traiesc si eu dupa ora solara.