Concediu in Fagaras

Concediu in Muntii Fagaras

Traseu: Ziua 1: Bucuresti - localitatea Turnu Rosu - manastirea Turnu Rosu; 2h, CR;

Ziua 2: total 10h: manastirea Turnu Rosu - poiana Lunca Plesii (1h) - saua Corbului (2h) CR - Chica Fedelesului - vf Tataru - Saua La Apa Cumpanita (1h) - vf Cocoriciu - Saua Suru - curmatura Rosiilor - vf Budislavu - lacul Avrig

Ziua 3: total 10h: lacul Avrig - vf. Garbova - vf Scara (1,5h) - saua Scarii - saua Serbotei (1h) - vf. Serbota (0,5h) - Caldarea Mieilor - Caldarea Pietroasa (BG) - creasta (BG+TR) (4h) -  vf Negoiu (1h) - ref. Caltun (1h);

Ziua 4: total 4h: ref Caltun - vf Paltinu - lacul Balea (CA)

__________________________________________________________________ 

De data asta am fost putin mai bine pregatiti pentru vreme rea, decat anul trecut. Si am stat 4 zile, nu doar una, ca anul trecut.

Desi vremea se anunta urata (culmea, in Retezat arata doar soare), ne-am incapatanat si joi dimineata la 6.30, am luat autocarul din Militari catre Valea Oltului. Soferul a fost destul de dragut incat sa ne lase in Talmaciu, apoi am prins autostop si maxi-taxi pana in localitatea Turnu Rosu. Am ales varianta asta, in loc de tren, pentru ca era mult mai rapida, la 11 si ceva dimineata eram deja in sat, iar la 1 fara la manastirea Turnu Rosu.

Dar sa o luam cu inceputul: miercuri seara facem permutari si combinari de bagaje, sa pot ridica si eu rucsacul de jos. Pana la urma ma aleg cu un sac de dormit mai usor (ala de vara, cu care s-a invelit Vasile), o saltea autogonflabila, hainele mele, cortul Husky, supele la plic si painea. Vasile... restul. Anul asta ne-am luat numai maincare deshidratata de la mmsport (bestiala la gust!!), supe la plic si paine de orez expandat.

Ma pune naiba sa ma spal pe cap si noapteea am dormit cu aerul coditionat pornit tare, drept pentru care dimineata ma trezesc cum nu se poate mai racita. Abia vorbeam, respiram mai mult nu.

In autocar forfora mare, plin de roackeri care se duceau la Artmania in Sibiu, cu rucsacei usori, tricouri cu  Dimmu Borgir si veselie maxima. Noi am fi dormit si in picioare, de obositi ce eram.

Incepem traseul cat se poate de bine: pe drumul forestier catre manastire incepe o ploaie ca-n povesti. Vasile se incurca in fermoarele suprapantalonilor, si reuseste sa se ude tot. Spre fericirea noastra, la manastire gasim un foisor si ne punem hainele la zvantat in bataia vantului si a ploii care bateau din toate partile. Cand sa mancam, o nenorocire de magar mai mai sa ne fure pungile de pe masa. Era in jur de ora 1, inca mai aveam timp sa urcam in Chica Fedelesului, unde planuisem sa innoptam prima data. Doar ca ploaia nu sta si pace...

Se face 2, trece de 3, intre timp vin doi cehi, tata si fiu probabil, schimbam o vorba, se lupta si ei cu magarul pentru mancare. Cum ploaia nu dadea semne ca s-ar opri, urc la manastire sa intreb de cazare, nu vroiam sa pun cortul pe ploaie. Da' de unde, preotul de acolo, ca un om al lui Dumnezeu ce era, nu numai ca nu ne da 2 metri patrati de pod, dar ma si sfatuieste sa urc mai departe, ce daca ploua, agricultura are nevoie de ploaie... Mmmkay, cred ca am mecla de stiulete de porumb.

In sfarsit, pe la 5 fara ceva apare soarele. fara chef de miscare dupa atata frig si ploaie, ne punem cortul, In plus auzisem ca urcarea in creasta e imputita rau; ne era somn rau de tot, iar raceala mea isi facea de cap. Asa reusim prima noapte de somn de 13 ore... Demult n-am mai dormit atata de adanc,  nici nu l-am auzit pe un nenea de vreo 50 si de ani, cand si-a pus cortul langa noi. Cu el aveam sa mergem urmatoarele zile. Un om cam ciudatel, cu simtul umorului cam cat o panza de bomfaier, dar care nu mai putea de grija noastra, cat de greu va fi traseul. 

La 8.30 terminam de mancat si strans catrafusele si plecam spre cerasta. Intre timp am "scapat" si de supracort, pe care i l-am pasat lui Vasile. Un indicator de la capatul drumului forestier ne indica 2,5h pana in Chica Pietrelor, deci tot cam atat pana in Fedelesului. Aiurea, cine a pus timpii respectivi, sunt plecati cu capu'. Primul urcus te nauceste, te stoarce de nervi. Este de-a dreptul prin padure, nu tu serpentine, cum ne spusese Cezar de la Nootka, urci de chiaun vreo ora, de-ti taie pofta de creasta. Si daca asta nu ar fi de ajuns, in prima poiana dai de indicatorul de "doar" 2h pana in Chica Pietrelor (pana acolo ajungand in o ora si ceva). Pana la primul izvor dintre Chica Fedelesului si saua La Apa Cumpanita, am facut fix 4 ore, timp in care nenea batran se tinea scai de noi; la izvor dam de cehii de aseara, care dormisera in saua Corbului, dupa cate am inteles din explicatiile lor, iar impreuna ne punem pe mancat, noi pranzul, ei micul dejun.

Trecem de sei, varfuri, dam de un indicator de 3 ore pana in saua Suru, drum pe care noi l-am facut in 5. Cel mai greu, pe langa primul urcus, evident, a fost varful Budislavu, pentru ca abruptul e lung si vine dupa vreo 7 ore de traseu. Insa dupa el, in nici 2 ore de coborat si curba de nivel, eram la lacul Avrig, puneam cortul, mancam si dormeam din nou vreo 12 ore, de data asta si mai adanc.

Pe la 8 si ceva dimineata, nenea pleaca spre Scara, noi pe la 9 reusim sa ne urnim, iar in urma noastra un grup de 7 cehi si un roman. Tatal si fiul de cu o zi inainte nu i-am mai intalnit de aici incolo, nu am idee unde au ramas. oricum ei aveau in plan 7 zile pana la Sambata, iar in ritmul ala, aveau toate sansele sa depaseasca timpul.
Pana pe Scara nu mi s-a parut cine stie ce, in mai putin de doua ore eram deja la refugiu, la prima pauza de cautat semnalul la mobil. Am fi facut si un ceai, daca am fi avut izvor aproape. Insa din saua Scarii, pana spre varful Musceaua Scarii, saua Serbotei si vf Serbota s-a pornit o ploaie urata, cu gheata si vant puternic. Am stat in Serbota mai mult de o ora, asteptand sa treaca ceata si sa se usuce pietrele de pe Custura Saratii. Vorba mosului: "Am 40 de ani de munte, vreau sa ajung acasa sanatos". Point taken. Extraordinar cum s-a intamplat ca pe cea mai grea portiune de creasta, Custura, sa avem asa o vreme!!! Ghinion fara margini...
Cat am asteptat pe varf au ajuns si cehii multi, romanul (Lucian, un tip foarte de treaba din Arad) si doi francezi. Cum nici dupa atata timp nu s-a facut frumos (mai tarziu aveam sa aflam de la tv ca era un val de aer rece care a durat cateva zile... normal, doar mi-am luat eu concediu!!) si pentru ca tremuram incontrolabil de frig, am hotarat sa ocolim Custura pe banda galbena, care coboara in Caldarea Mieilor, urmeaza linia de sus a Caldarii Pietroase si iese intr-o sa intre finalul Custurii si ultimul urcus spre Negoiu. A fost mai mult ideea mea, Vasile m-a urmat (el s-a dus putin pe Custura si a vazut ca nu te poti tine pe picioare, de tare ce alunecau pietrele), Lucian a venit si el, cam fara tragere de inima, iar nenea batran era de-a dreptul dezamagit ca nu mai asteptam soarele. Tipa frantuzoaica vroia neaparat sa coboare, ii ajunsese cat a mers si nu mai suporta ideea de a urca nici 2 metri. Om cu Alpii la bot... De cehi ce sa zic, ei bietii ne urmau, ca habar nu aveau traseul.
Trebuie sa recunosc ca ideea nu a fost tocmai stralucita. Da, am ajuns in sa in cele mai sigure conditii, insa traseul e imputit taaaaare. Mai ales ca nu vezi Custura Saratii :(( In caldarea Pietroasa marcajul BG se cam pierde, iar urcarea in creasta se face pe TR, ce urca de-a dreptul, pe langa locul din care izvoraste Paraul Negoiului. Poteca nu e una de care vrei sa-ti aduci aminte vreodata in viata si NU recomand sa se coboare pe ea niciodata, pe niciun fel de vreme. In caz de ploaie, mai bine te intorci la Caltun, decat sa cobori pe acolo. E numai pamant, grohotis si saritori cu iarba alunecoasa.

Ce sa zic, am pierdut o gramada de timp cu ocolisul asta, asa ca in vf Negoiu am ajuns in jur de ora 17.30. Cum nu aveam ce vedea din cauza cetii, am facut o poza si am plecat spre Caltun. Prin Strunga Doamnei, pentru ca Strunga Dracului e tot inchisa. Uitasem cat e de urcat si pe aici, asa ca atunci cand a inceput ploaia deasta si din creasta curgeau rauri de noroi, am simtit ca cedez nervos. Nu ma gandeam decat sa nu-i las pe cehi sa ma intreaca, pentru ca pe ploaie nu intentionam sa pun cortul. Degeaba, ei s-au dus ca din pusca si tot ultimii am ajuns la refugiu.
Sambata seara, Caltunul plin ochi, parca eram intr-un club bucurestean. Nu ca as frecventa vreunul, dar pot sa banuiesc. Abia incapeai in picioare, daramite pe priciuri. Noroc ca vreo 6 persoane au apucat sa puna cortul inainte sa ploua, si erau in refugiu doar pentru a manca pe uscat. Odata ei plecati, am facut putina "ordine" printre locatari, si am gasit 3 locuri, pt mine, Vasile si Lucian. Ei doi au dormit sus, iar eu jos, intre un baiat care carase cortul Quechua (d-ala subtire, de la Decathlon, in forma ce cerc!!!) si niste muntomani care faceau creasta, dar pe care nu-i mai vazusem, pentru ca o seara inainte dormisera la refugiul Scara, nu la Avrig cu noi.

M-am bagat rapid in sacul de dormit, fericita sa am pe mine haine uscate. Pentru ca da, in drum spre Strunga Doamnei am uitat sa inchid aerisirea membranei de la subrat, si am primit niste rafale de ploaie de mi-a inghetat inima. Am mai atipit, ba adormit, ba trezit. Pe la 2 noaptea 2 baieti si o fata erau la masa, faceau supa. Nu intelegeam ce cautau sa manance la ora aia. Am aflat pe urma ca saracii oameni facusera 4 ore din Strunga Doamnei pana la Caltun, pentru ca s-au ratacit pe ceata. 4 ore - pe poteca de 30 de minute - pe vremea aia: trebuie sa fi fost cele mai urate din viata lor. Baietii au dormit cu capul pe masa, iar pe fata am luat-o langa mine. Avea sacul de dormit ud leaoarca si tremura ca varga, dar nu a vrut sa se bage in sac cu altcineva, si vorbea in somn de frig. Asa am dormit 10 suflete pe priciurile de jos. Cine a fost in Caltun stie cam ce inseamna asta...

Dimineata m-am trezit si l-am luat pe Vasile de mana, vroiam sa-l trezesc sa plecam. Atunci mi-am dat seama cam ce febra aveam, cand i-am simtit mana ce-mi parea sloi de gheata, si am ametit stand in capul oaselor. Aveam de ales intre a mai sta o zi in refugiu, sa sper ca-mi trece febra, sau a cobori. Macar de ar fi fost vreme buna...
Dupa cele 2-3 minute de claritate in caldare, am hotarat ca a continua creasta e nebunie curata, la cat de bolnava eram. Mai mult, urcarea pe Laita nu-si are rostul, pentru ca nu vedeam absolut nimic in jur, asa ca am pornit pe CA spre muntele Paltinului, sa ajungem la Balea. Bineinteles ca marcajul de 3 ore era, din nou, nerealist, si am ajuns la lac in vreo 4 ore. De aici ne-a luat Adrian si ne-a adus in Bucuresti, unde am dormin 2 nopti si o zi aproape fara incetare.

Mi-am revenit eu din boala la mare, vantul cald, sarat face bine; si nu trecusera nici 3 zile, ca deja ne gandeam cum sa facem in septembrie restul traseului. Inca mai avem mancare deshidratata, iar hainele-s tot alea. Doar vremea sa tina cu mine.... in toate turele de pana acum, Fagarasul nu m-a primit decat cu ploaie si ceata. Am ajuns sa cred ca-s povesti turele insorite ale altora :((  

Concediu: ghid complet despre cum sa fugi de ploaie si sa dai din munte-n munte

Pe 3000 de km, atat s-a intins concediul de anul asta. 3000 de km de condus cu ambreiaj; slava Domnului ca nu eu am suferit. De ce atat? Pe langa faptul ca nu am avut rabdare sa stam locului nici cat o mata-n coada (eu nu inteleg expresia, poate mi-o explica cineva), ne-a fugarit ploaia. Desi de cateva luni aveam in plan 4 zile de creasta Fagarasului si cateva de Retezat, nu puteam sa-mi aleg 2 saptamani mai urate pentru muntii astia doi. Doar astia doi...

Dar pentru ca acesta e un jurnal de concediu, sa bat campii pe scurt ca-i mult de zis.

Sambata dimineata trezirea la 3 si plecam spre Faget sa depun una bucata tata la tara. Ups, la oras, ca Fagetul e oras, asa cum Fagetel e orasel. Are si canalizare, dar doar pe dreapta. Cu una mai mult decat in unele zone de la marginea Bucurestiului. Si locuitorii se supara cand le spui ca firma de curierat pt Bucuresti.... uf, fuga de idei! 

In acelasi timp in Bucegi (soare, cald, frumos) se desfasura o tura pe care imi doream demult sa o fac. Dar tot ajung odata; sper ca nu iar iarna pe viscol.

Aaaanyway, il culegem pe Stelica din Sebes, unde ne astepta de 2 ore. Pai na, eu i-am zis sa fie la 11, dar Vasile nuuu, ca el ajunge la 9. Bineinteles ca am ajuns la 11.30, valea Oltului fiind un calvar din cauza reparatiilor la primul viaduct. Nu stiu cum se face ca tot timpul iese dupa cum zic eu. Si am si noroc, dar asta-i alta poveste :)

Pe la 1 ajungem in Faget (ala din jud Timis, nu Cluj, sa nu creem confuzii), si inca extrem de chiaunita cum eram (la terasa de sub avion era inchis, pentru prima data de cand ma stiu, si n-am putut bea nicio cafea) ne apucam de gratar. Sau mai bine zis eu ma plang ca mi-e somn, iar baietii muncesc la cel mai bun gratar din lume si cartofi prajiti la disc. Pe la 5 ne suna o fata de pe carpati.org sa ne livreze un nou participant la tura (pe Stefan - tesla pe carpati.org), iar noi, bucurosi de lume noua, i-l pasam la randul nostru lui Cosmin, sa vina amandoi cu Lupo. Si uite asa, din prima zi de concediu incepe hoasul. Macar acum in loc de 3 suntem 5. Mai multe pareri, mai putine opinii ;)  

FAGARAS:

prima zi: Sebesul de Sus - cab Suru: TR 4 ore

a doua zi: cab Suru - Sebesul de Sus: TR x ore (am uitat)

Loc de innoptat: cabana/refugiul Suru: este reconstruita dar se mai lucreaza inca la ea, bine izolata, cald, 25 lei patul. Se servesc tuica, ceai si cafea (parca)

A doua dimineata de concediu, a doua trezire la 3. Din cauza oboselii ficatul meu cedeaza, si ma ia cu rau de nu ma vad.Trebuia sa urcam in Fagaras si aveam drum lung de facut pana in Sebesul de Sus. Cosmin isi lasa masina la Sambata (unde trebuia sa coboram), de unde il ia Vasile si-l aduce la punctul de intrare in traseu. Dar ce zic eu intrare in traseu, ca pana acolo avea de asteptat aproape 2 ore pana ne-am strans toti. Eu cu Stelica nimerim sa ne postam fix in fata bisericii, la umbra. Intindem izoprenele si ascultam slujba. Fara intentie. Aproape de finalul ei apare si familia de cersetori; tigani, evident. Mama, fiica, puradelu' si bunica. Trec pe langa noi masurandu-ne din cap pana-n bagaje plini de ciuda: ocupasem singurul loc cu umbra, cel mai aproape de iesirea din curtea bisericii. A mai aparut si o familie de tarani (fara sens peiorativ) cu caruta plina de branza si smantana, dar nu ne-au avut treaba. Ei vroiau sa vanda, iar "caldura" aia de 10 grade nu-i impiedica. Iese si un mos afara din casa de care ne sprijineam. Ne povesteste cu parere de rau ca el nu mai poate merge la biserica deoarece ii vine rau de la miros, apoi ne intreaba daca suntem nemti. Oook, desi vorbisem in romana pana atunci, il raspundem politicos (adica fara cascat ochii si ras) ca nu, ci suntem din Bucuresti si Cluj. Analizeaza putin, plin de luare-aminte se intereseaza ce mai e nou pe la capitala; si cum nimic interesant nu am avut de zis, gaseste de cuviinta sa se scuze ca nu e la biserica, lui ii e rau de la miros. Dar noi de unde suntem?

In sfarit, slujba se termina, incep pomelnicele, ies oamenii din biserica, eu ma rog sa nu ne aduca de pomana. Vin in sfarsit si Vasile, Cosmin si Stefan, ne echipam si pornim plini de avant. Soseaua era dreapta.

Jos era soare si frumos, dar creasta era in negura. Dar noi nu si nu, Batman Batman, sa urcam, poate iesim din nori. Cosmin o tinea pe-a lui cu muntii Vrancei, noi nici n-auzeam. Eu pentru ca planuisem de prea mult timp traseul, Vasile isi dorea sa vada Fagarasul, iar Stelica si Stefan sunt bezmetici :)

Am ales pentru urcat varianta pe triunghi rosu prin padure (stanga la primul pod cum iesi din sat - sau o fi si asta oras?), nu pe drumul forestier. Ajunsi la Suru, facem o pauza de mancare si ceai. Eu ma duc in refugiu (arata mai mult a cabana, e foarte frumos) sa ma schimb de hainele transpirate si ma loveste caldura. Ma uit pe geam,  numai ceata si negura: cand vedeam 3 brazi, cand unul, cand saua Suru. Stelica insista sa continuam, poate trecem de nori, dar eu deja ochisem patul in care ma bagam la noapte. Facem planuri la o slaninuta cu ceapa. Eu la branza topita ca inca imi era rau. Ce sa facem, unde sa mergem, stam pe picior de plecare pana vine o fereastra de soare si continuam, cat e patul sus in refugiu? Ultima intrebare o puneam eu.

Si stam, si dam telefoane, si ne uitam pe net. Degeaaaaba astepta bietul Stelica "fereastra" (mama lui de oblon!), ca nu veni. Ba mai mult, de cate ori suna sa intrebe de meteoblue, devenea din ce in ce mai trist dupa ce inchidea. A ramas sa cugetam adanc la variante pana dimineata. Eu adorm pe la 8 fara, terminata mai mult de rau decat de efort, desi si rucsacul m-a secat. Stiu ca era cel mai usor, dar cum demult am evitat sa mai merg cu greutate (din cauza genunchiului), m-am dezobisnuit.

Dimineata prind forte noi, totul imi pare mai roz. Mai putin norul ala mare de deasupra Fagarasului. Ala tot negru era. Totusi ne trezim convinsi ca plecam in sus, pentru ca mai aveam doar o ora pana in saua Suru si, deci, pana in creasta. Toti suntem plini de avant muncitoresc mai putin Cosmin, care mai mai ca pleaca singur de vale. Ca mergem degeaba, nu vedem nimic spectaculos. Da, dar poate isi revine, poate trecem de nori, poate maine e mai frumos. Un ultim telefon dat de Stelica il convinge ca nu mai vrea nici el sa urce si ne hotaram la Retezat.

Jos in sat aceeasi polologhie, eu cu Stelica in fata bisericii, Vasile in duce pe Cosmin si Stefan in Sambata sa-si recupereze masina, batranul simpatic ne intreaba de unde suntem. Am pastrat doar Bucurestiul ca resedinta, Clujul era prea mult de retinut pentru batranel. De cateva ori ne-a adus mere din gradina lui, pentru ca "pomana data calatorului e cea mai buna". Noi "bogdaproste!", el "da' de unde sunteti voi, acum urcati? Aaa, ati fost deja sus..." Si tot asa pana ne-am umplut o plasa de mere.

RETEZAT:

prima zi: poiana Pelegii - lacul Bucura (CR, BA 1,5h) - lacuri (Ana, Miorica, Florica) - saua Judele (PR 2h) - creasta - Vf Slaveiu - Pintenul Slaveiului (PG foarte rar, nemarcat 2h) -  lacul Bucura (PG, TR, CA 1h)

a doua zi: lacul Bucura - poiana Pelegii (CR, BA 1,5h) 

Loc de innoptat: poiana Pelegii si lacul Bucura. Vantul bate extrem de tare, si in functie de cantitatea de ghinion pe care o ai, locurile de cort imprejmuite deja cu zid inalt de pietre s-au terminat, sau tocmai se ocupa ultimul. Eu am pus singura jumate de zid.

Ne regrupam la benzinaria de la giratoriul drumurilor valea Oltului - Fagaras - Sibiu, bem cafea, ciugulim ceva chipsuri si pornim spre Hateg. Si cum calatorului ii sta bine cu drumul, noua ne-a stat si mai bine cu o pizza inainte de a pleca spre Gura Apei. Buna pizza, cum n-am mancat prin Bucuresti si a meritat camparea pe intuneric la poiana Pelegii. Dar ce drum e de la Gupa Apei la poiana Pelegii.... Sa spunem ca am urcat la timp, pentru ca a doua zi a trecut un camion l-a rupt de tot. ORIBIL!!! Il tin asa sa nu vina mai multi tarani?? Aia au "gipane" (albe), iar poiana mi se pare prea sus pentru ei. Da-le fraierilor valea Cerbului, nu Retezat. Si sa repare naibii drumul asta. Si tot apropo de drum: acum cateva luni ma intreaba cineva ce traseu sa faca in Retezat, ca pleaca acolo in cateva ore. Imi spune ca vrea sa doarma la Bucura, sa vada Peleaga, etc. Il sfatuiesc pe unde sa urce mai scurt, sa aiba timp, ii spun marcaje, timpi de traseu. Atunci, pe loc, las treaba pe care o faceam, sa ajut omu' ca in cateva ore pleaca. Acum, inainte de concediu, ii las un mesaj pe mess, urgent, de genul "maine (maine, nu acum, zi-mi acum) plec, zi-mi te rog daca ai fost la poiana Pelegii cum e drumul bla bla". Vroiam si eu sa stiu, oricum tot pe acolo ma duceam, dar sa nu am surprize. O plimbare cu vaca si-o mie de puncte cui banuieste daca am primit raspuns sau nu. Nici atunci, nici macar acum un simplu "da bai, am fost, nu am intrat pe mess, n-am vazut, nu stiu io d-astea". Whatever...

Prima seara campam in poiana Pelegii; baietii dovedesc o sticla de vin luata de la crama Tohani, care ii loveste in moalele capului. Ca orice lucru romanesc, nu de bun, ci de pastilat ce era. Pacat, inca un lucru calumea care s-a dus naibii. A doua zi, dupa un mic, mic dejun si multa durere de cap, urcam spre locul de campare in care, speram noi, o sa stam ceva. Drumul pana la Bucura e frumos, dar pana nu ajungi la lac, nu-ti dai seama ce vreme e acolo sus, mai ales pe Peleaga. Totul pare senin, viata e frumoasa, apoi ajung in caldarea lacului. E acoperita de nor, varfurile din jur nu se vad deloc, vantul bate ceva de speriat si nu stii daca sta sa ploua sau lumea sa se sfarseasca. Iar tu nu te uiti decat dupa un zid dupa care sa-ti pui cortul. Tu, ca eu am profitat de momentul primei intalniri cu Bucura, si mi-am construit singura zidul. Cum Vasile punea (arunca) fara nicio logica pietre mici apoi pietre mari, apoi strambe, apoi altele mici, apoi drepte etc, am preferat sa trec eu la construit si pe el sa-l trimit la gatit pranzul. Nu de alta, dar nici macar el nu a vrut sa dormim cu capul spre partea construita de el, existand riscul sa ne pice bolovani in cap. In plus, eu m-am "descurcat" de bolovani, luand d-aia care stateau degeaba pe la alte ziduri :))) Dar mancarea a iesit bestiala: o combinatie de piure cu conserva de carne de porc, aruncate direct in castronul incalzit pe primus, sa se amestece bine gusturile si grasimile. Buuuun! 

Dupa masa purcedem catre un mic circuit, spre saua Judele, si de acolo stanga pe creasta nemarcata pana in saua ce intersecteaza marcajele triunghi rosu si cruce albastra. Se zareste pe alocuri un punct galben amarat, dar nu trebuie pusa baza in el. Nici momai nu prea sunt. Insa drumul e bestial, a stiut Stelica pe unde sa ne care. Nu e greu, doar o singura saritoare ar putea pune probleme unora cu picioare scurte, dar privelistea merita. Nu trebuie mers 'nspe mii de ore ca sa vezi ceva asa frumos: lacuri, stanci, pietre si multe, multe marmote. Din nou Retezatul mi s-a arata o bijuterie de munte. Si in sfarsit vedeam soarele, desi Peleaga era sub nori grosi. Ah da, ajunsi la cort nu trec 10 minute si incepe ploaia, ca na, tot fugisem noi de ea vreo 200 de km. Cortul meu Nootka Solo ma face din nou mandra de el; din pacate cel al lui Vasile, in care stateau Cosmin, Stelica si bagajele noastre, cedeaza inca de la primii stropi, si se umple de apa. Dupa rapaiala baietii se duc sa "rezerve" un pat in refugiu, iar noi ne bagam la somn pentru ca venise o ceata groasa de nu-ti vedeai palma pana nu te loveau cu ea in ochi.
Dimineata trezirea devreme cu gandul la Portile Inchise. Da' de unde, Peleaga tot nu o vedeam de nori, baietii nu mai vroiau sa-i prinda inca o ploaie in cortul minune al lui Vasile; si pe buna dreptate. Asa ca, in cea mai mare viteza, luam decizia sa plecam in Hateg, sa gasim un internet cafe si sa ne uitam singuri pe meteoblue - cata (anti)reclama fac site-ului, nu ca ar avea nevoie - la mersul norilor. Da, si sa mai mancam o pizza. Exceptie face Stefan, care inca nu iesise din cort, nehotarat daca sa ne mai insoteasca in fuga noastra de nori sau sa ramana sa faca singur Retezatul. Oleaca a lipsit sa nu vina negura peste Bucura, si se decide si el, catinel, sa stranga catrafusele. Dar ne-am obisnuuit deja cu ritmul lui, asa ca asteptam cuminti sa fie si el gata.

Pizza - bifat; internet cafe (1 leu ora... nu-i de mirare ca toti kinderii din Hateg erau la counter strike) - bifat; nori - bifat. Rezultatul: in Rodnei si Vrancei (Cosmin inca mai spera sa ajunga p-acolo, cica e foarte frumos) sunt sub soare, iar meridionalii nu aveau nicio sansa de castig. In parcarea unui supermarket luam decizia sa abordam Vrancei, Vasile evident nemultumit, dar fara sa se bage in decizia noastra. Ce zicea Cosmin era logic, in muntii inalti sansa de ploaie e mult mai mare. Dar ceilalti baieti vroiau sa urce la peste 2000 de metri, iar eu eram destul de obosita incat sa nu-mi pese. Cu toate astea, la nici 15 minute de la plecare, ne sucim si pornim spre Rodnei.

RODNEI:
prima zi: Borsa - cabana meteo - vf Pietrosul Rodnei ( BA 3h) - lacuri - Tarnita la Cruce (nemarcat 3h) - loc de campare, cred ca saua Putredu (BR 25 min)
a doua zi: campare - La Carti - saua Gargalau (BR 3h) - cascada Cailor (BA apoi TR 2h parca) - Borsa (drum forestier, BA 1h)
In drum spre Borsa le propun baietilor ideea de a urca din pasul Stref, ca sa facem intreaga creasta, cu campare la Tarnita la Cruce. Dar cum acest traseu nu trece prin vf. Pietrosu, ideea mi-este ignorata. Ba mai mult, confundata (cum imi era dat sa aflu a doua zi) cu ideea de a ocoli toate varfurile crestei. Anyway... am ajuns in oras pe la 22.30 si ne-am cazat la prima pensiune pe care o gasim. Un "hotel" de 2 stele cu personal simpatic, chiar la intrare in Borsa, pe dreapta (venind dinspre Viseu, imediat dupa o cale ferata). Dus fierbinte, mancare, harta, trasee si somn in pat; si perne maaaari!
A doua zi, dupa un mic dejun copios, urcam cu masinile cat putem pe drumul forestier spre cabana meteo. Numa' ce ne punem rucsacii in spate, incepem urcusul catinel, cu muschii inca incordati de la efortul depus zilele precedente, ca apare un Mitsubishi ceva offroad (nu ma pricep) la care Stelica face autostopul. Dezorientat, soferul opreste, si eu cu Cosmin ne suim in spate repejor, sa nu se razgandeasca omu'. Si uite asa am "urcat" la cabana meteo din Rodnei cu o bestie de masina absolut dementiala - omuletul a mers doar cu tractiune spate, nici nu s-a chinuit sa cupleze 4x4.
Ii asteptam si pe amaratii ramasi pe jos, facem un ceai fierbinte, aflam ca dimineata pica bruma si pornim spre varful Pietrosul Rodnei. Accesul este usor, se face pe o poteca ce urca lin in multe serpentine. Ritmul l-am impus eu, extrem de incet dar fara pauze, ritm pe care am incercat sa-l mentin pe intreaga zi. De la cabana meteo la varf am facut o ora.

Aici am mancat mai sanatos de pranz si se ia hotararea sa ocolim Buhaescu Mare, Mic si Rebra, abordand o poteca ce coboara din saua de dupa vf Pietrosu prin stanga acestor varfuri. Singura parte buna in toata povestea asta au fost lacurile la care am ajuns, un loc de o frumusete rara prin muntii nostri. Atat. In rest am injurat in gand stufarisul si mlastinile de care ne tot impotmoleam pana la iesirea in creasta. 3 ore am ocolit pana la aceste varfuri si nu pot sa spun cat de ciuda putea sa-mi fie ca nu am urmat creasta. Da, eram obositi, dar in ritmul meu foarte incet dar constant, puteam face traseul. Bineinteles ca am ajuns prea devreme la locul de campare propus, asa ca am plecat spre urmatorul, o sa intre Tarnita la Cruce si La Carti. In acest loc ne intalnim cu doi omuleti foarte velesi, la vreo 55 de anisori (fiecare), care erau in munti de ceva zile, si aveau de gand sa faca intreaga creasta. Facem schimb de cunostinte depre ora solara dupa care se ghidau ei la varsta pensionarii, ritmul biologic, paste cu branza de burduf d-aia iuteeeee,  ceai de bujori de munte si o minunatie de "primus" nemtesc pe baza de benzina. Eu ma bag in sacul de dormit pentru ca ma loveste frigul si ma mai trezesc a doua zi pe la 8. Omuletii erau deja treji, cu bagajele stranse si ne dam intalnire la urmatorul loc de dormit, in saua Gargalau. Ei pleaca, noi mancam, bem ceai si stam. Vreo 2 ore si ceva, pana e gata si Stefan. Macar am facut plaja, am jucat turca in gand si am revazut de cateva ori posibilitatile de traseu pana la Gargalau.

In sfarsit, pe la 11 si ceva plecam in traseu, unul de 6 ore (teoretic). Deci timp aveam. Poteca urmata de noi a ocolit varfurile, am mentiun un mers la fel de incet si fara pauze prea multe. Ii prindem din urma pe colegii nostri de campare care intre timp refaceau poteca prin jnepenis folosind o maceta. Luam pranzul in saua Laptelui (cred ca ea era) si nu stiu cum facem ca ajungem in saua Gargalau in 3 ore si cateva minute. Era foarte devreme si nu ne puteam hotari ce sa facem. Cosmin ne anunta ca nu mai are de mancare pentru inca 2 zile si el trebuie sa coboare de acolo. Numaram si noi feliile de paine si ne dam seama ca iar am ramas fara. Se repeta povestea din Retezat. Asa ca mai savuram ceva vreme peisajul pana cei doi omuleti ne ajung din urma, si ii anuntam ca noi pornim spre cascada Cailor. Ne-au oferit o paine, dar nu ne-ar fi ajuns nici pe o masea la 5 persoane. In schimb mi-au donat punga lor de ceai din bujori de munte si muguri de ienupar.

Asa am pornit in jos spre cascada Cailor si apoi Borsa. Nu recomand nimanui acest traseu, mai bine ia telescaunul. Coborarea la cascada e infernala, ceva asa de abrupt eu nu am vazut niciodata; la cascada dai numai de tarani si copii needucati care nu stiu decat sa alerge de colo-colo si sa urle ca descreieratii; si colac peste pupaza, pana la Borsa urmeaza un drum forstier plictisitor si plin de noroi, fosta poteca stricata de taietorii de lemne. A, si totul in jur este defrisat. Nu seamana cu nimic din ce am vazut anul trecut, parca fac mall acolo.
Cu chiu cu vai am gasit 2 camere in Borsa, din fericire chiar vizavi de o carciuma. Baietii si-au luat berea mult visata, eu rosii cu branza :)) Din Retezat salivam la branza proaspata, si acum in sfarsit aveam in poala o farfurie de plastic cu rosii delicioase taiate anapoda si o felie maaaare de urda. Este inutil de explicat acum ospatul de care aveam parte si care a costat doar 6 lei, cert e ca la restaurantul unde au mancat ceilalti, mie mi-a mai trebuit doar o cafea. In continuare visam la mancarea de la carciuma, de aceea dimineata am reluat festinul.

Din pacate parasim si meleagurile astea, cu tinta Piatra Neamt si mare. Calimanii nu ne-au imbiat, nu stiu de ce; poate pentru ca ne ajunsesera atatea conserve, slanina si supe la plic. Am vrut noi sa ne plimbam mult mai mult, sa vedem niste drumuri indicate de tatal lui Cosmin. Dar ne grabeam sa ajungem in Piatra devreme, pentru ca aveam de recuperat cheile de la casa de la niste vecini, si nu puteam suna la usa oamenilor prea tarziu in noapte. Asa ca am vizitat doar Cacica. E simpatic locul, dar foooooarte plin. Nu am vazut vreodata atata lume la un loc, cum era in bazinul cu apa sarata. Parca erau aruncati din avion unii peste altii si nu inteleg cum se suportau.
Il lasam pe Stefan la gara din Suceava pentru ca el nu mai avea concediu, iar din Piatra nu avea tren decat pe la 3 dimineata. Seara mancam ceva la bunicii lui Vasile si iar ne bucuram de dus fierbinte si odihna. Am abandonat ideea Ceahlaului, Hasmas si ne-am indreptat spre mare.

VAMA VECHE:
Aici dam de Vlad si Maddie, cu care petrecem mai mult zile de plaja decat mi-as fi dorit. Nu, nu ca nu as fi vrut sa stau cu ei, ci nu as fi vrut sa stau atat la mare. Planul de a merge in Bucegi toti patru ne-a fost incurcat de un bolovan din apa, care a stat in calea fericrii lui Vasile si i-a rupt un deget. Asa ca leneveala maxima pana vineri, citit, soare, nisip, muzica proasta (da, singurele 2 terase care-mi placea acum nu mai existau). de ce pana vineri? Pentru ca a venit ploaia, normal. Eu si Vasile ne saturasem deja de atata apa venita de unde nu trebuie si am plecat spre Faget sa recuperam una bucata tata. Deja ma simteam ca intr-un roman de Rebreanu. Dar cum tata s-a razgandit si a ramas pe pozitii, nu am vazut nici Transalpina, nu am mai facut niciun grata in curte si urmatoarele 4 zile am stat acasa, continuand leneveala.

THE END... or not
Nu-mi amintesc alte intamplari din aceste 2 saptamani de alergat si nu pot spune ca mi-a displacut sa ma tot misc. Am ramas, insa, cu un mic gust amar ca nu am terminat Rodnei, ca nu am urcat nici macar pana la 12 Apostoli in Calimani si parca, parca as fi vazut Vrancei. Dar n-au intrat zilele in sac si poate voi face toate astea inainte sa traiesc si eu dupa ora solara.

Făgăraş în luna lui Marte

Cel mai urât în turele astea îmi e de glasul lui Mihai, duminică dimineaţă, când strigă „hai puişorii, trezirea!”... ar fi minunat daca s-ar putea fără. Dar nu pot spune că mă dau în vânt nici după alarma telefonului, care sună la ora 4 sâmbătă dimineaţa. E frig, mi-e somn, nu pot să mănânc, nu-mi arde nici de cafea, darămite de echipat. Singurul lucru care mă scoate de sub plapumă e gândul la priveliştea de la cabană. Da, la ora aia nu sunt atât de vitează încât să mă gândesc la traseul de ţ ore, prefer să ignor partea cu depusul efortului; e 5 şi eu abia ies din casă!

Am plecat din Bucureşti pe o vreme câinească, şi după o cafea marca benzinărie, ceaţă, vânt, a doua cafea de benzinărie, ploaie, ploicică, înnorat, pe la 9 jumătate ne-am reunit în Victoria toţi 12 omuleţi, adunaţi de prin toate-colţurile-ţării-şi-mutaţi-în-Bucureşti (ah, capitala noastră dragă!), Codlea şi Cluj. După o dezbatere scurtă, hotărâm să mai scurtăm porţiunea de drum forestier din traseu, şi să bagam maşinile prin hârtoape, până... ei bine, vedem noi cât ‘om putea merge, noroiul e cât de cât întărit. Am zis ca tocmai spalasem maşina? Nu? Ei bine, strălucea ca nouă, biata. N-a durat mult. Nu mi-a plăcut absolut deloc ideea de a face offroad cu Smartul pe acolo, dar nici sa-l las pe marginea drumului şi să risc să o găsesc pe butuci. Aşa că dă-i şi luptă, şi culmea, s-a comportat foarte bine pentru o maşină de oraş. Între timp eu stăteam cu gândul numai la filtrul de ulei.

Parcăm într-o poiană când drumul se stricase rău de tot, mâncăm, ne echipăm şi pornim în traseu pe la 10 şi ceva. Traseu e mult spus, pentru început. De fapt continuăm drumul forestier, dar de data asta ne afundăm în noroi până la gezne, iar bocancii imi devin din ce in ce mai grei. Noroc ca aveam parazăpezi, pentru că nu aveam decăt o bluză de schimb la mine, din lenea de a căra. Că veni vorba de rucsac, încă mă întreb cum a reuşit lumea să-şi aducă bagaj pentru o săptămână; ba mai mult să îl şi care atâta amar de drum. Eu am mers ca o floare, cu o „poşetă” (vorba unui invidios, zic eu) de 25 de litri, şi ăla gol, iar restul numai de la 40 în sus.

După vreo oră de înjurături adresate noroiului, vremii şi ocolului silvic, ajungem şi la adevărata potecă, undeva pe stânga. Traseul nu e greu deloc, iar apă gaseşti cam peste tot. Poteca urcă molcom, coboară foarte mult, pentru ca apoi să urce susţinut, în serpentine scurte, timp de mai mult de-o ora. Ceva gen Tache Ionescu, dar bănuiesc că mai frumos. Noi nu am vazut absolut nimic din cauza ceţii, dar cum Tache nu-mi place deloc, ăsta are toate şansele să-l întreacă. 

Traseul a decurs normal, am mers conform marcajelor, pauze multe de regrupare, glume, râsete, băieţii fălindu-se care are scule cu mai – culmea! – puţini milimetri... vorbim de obiective foto, altfel tăceau naibii din gură. Numai Stelică a făcut poze şi filmuleţe; om serios, nu ca noi. 

Ultima oră a fost parcursă foarte greu de către majoritatea. Poteca era plină de gheaţă prin pădure, în zonele expuse, cu zăpadă grea plină de apă, iar eu vedeam iar steluţe de foame. Rău e să mergi flamând, pur şi simplu după 3 ore de plimbare mi-am terminat resursele de energie pe care mi le-a dat slaninuţa halită la maşină. Şi ca să pună capac, a început ploaia sau burniţa, ce-o fi fost chestia aia. Am ajuns la timp la Turnuri, înainte să înceapă să ningă. Şi pe aşa vreme, ne-am băgat în sala de mese, am comandat mâncare şi am aşteptat să se încălzească soba, şi să se ridice ceaţa.

© Mihai

Ne-am întins la poveşti şi jocuri de table şi şah. Am aflat din „tainele” mersului pe munte, anume că secretul wc-ului perfect e să găseşti o piatră cu marginea scobită în interior; dacă ai şi oi de numărat e numa’ bine. Sau dacă e prea frig afară, poţi mânca o fasolică, te bagi în sac, şi-l strângi bine la gat :))))))) Stelică poate spune mai multe pe tema asta. Cabanierul şi mai multe!

Pe la şase seara s-a ridicat ceaţa şi am putut vedea valea minunată în care şade cabana Turnuri, dar şi avalanşele ce avuseseră loc pe traseele spre Podragu. Aşa că singura plimbare a fost cea făcută de băieţii plecaţi în căutarea Laurei, care bălăurea de mai bine de o oră după poze, evident, fără să spună nimănui căt lipseşte şi unde se duce.  Şi a urmat altă masă, alte ceaiuri, alte jocuri şi mai multa distractie, râsete şi într-un final somn de voie.

Dimineaţa a venit cu şi mai multă ceaţă, aşa că singura variantă plauzibilă a fost să plecăm spre casele noastre. Nu avea niciun sens să încercăm urcarea la Podragu, oricât de mult şi-ar fi dorit... ceilalţi, că eu mă simţeam ca lovită de tren din cauza faptului că nu dormisem de frig. Am mâncat o omletă cât toate zilele, timp în care s-au dezbătut probleme de geopolitică.

© Mihai

Coborârea ni s-a părut, într-adevăr interminabilă. Câteodată se găsea careva din grup să întrebe dacă suntem siguri că pe acolo am urcat. Şi cum noaptea precedentă plouase la altitudine joasă, drumul forestier a fost o plăcere în plus. Am găsit si mai mult noroi, de data asta m-am stropit peste genunchi, dar măcar am reuşit, sincer nu ştiu cum, să duc maşina până la asfalt. Le mulţumesc lui Cristi care a stat după mine să se asigure că nu mă împotmolesc şi lui Stelică pentru floarea cu păr, mi-a alungat puţin stresul :)

Am ales cel mai nepotrivit sfârşit de săptămână pentru excursie, drept pentru care a fost o tură scurtă pe munte, şi lungă pe asfalt; dar a meritat pe deplin, datorită atmosferei de voie bună care ne-a însoţit permanent, în ciuda ceţii, a ploii şi a noroiului. Poate d-aia am febră musculară mai mult la burtă, decât la picioare.