Poveste de iarna

Cred ca lumea moderna a ramas fara povesti de Craciun. Peste tot aceleasi filme despre Mos Craciun, asa cum ne-a fost el bagat pe gat, un gras cu nasul rosu de bautura, fost vizitiu la Coca-Cola.
Ah, dar de cativa ani incoace mai apare foarte des o alta imagine, personajul negativ al acestei perioade, Scrooge si fantomele care-i vin pe cap.

E OK, lumea are nevoie de simboluri si reprezentari... Dar oare cu atat am ramas, cu aceste 2 personaje care apar obsesiv in filmele americane?

Vreau sa ma intorc la perioada in care ieseam sa ascult colindatorii si cand intram in casa cadourile apareau pur si simplu sub brad, fara sa fie aruncate pe horn dintr-o sanie. Si totusi stiam ca le-a adus Mos Craciun.
Vreau sa fie Craciunul din Campina, sa ne strangem 10 prieteni, cu chitari, orga, tamburina, sa ne luptam cu nametii si sa ne colindam semenii. Oamenii cu fetele luminate de bucuria sarbatorilor si zambete laaaargi sa ne rasplateasca cu covrigi, nuci, portocale si paharele de tuica, palinca, vin, fiecare ce are prin casa.
Odata am nimerit la un baiat cam de varsta pe care o aveam atunci (15-16 ani), care vroia sa ne asculte, dar era singur acasa si nu ne putea “omeni”. I-am cantat si am stat cu el la baute si cozonac, ce stransesem si noi de pe la alte case… vorba aia, cum sa fii singur de Craciun?
Vreau sa aud din nou urarea preotului "De la mine mai putin, de la Domnul mai mult!" si replica lui Neli "Multumim, si dumneavoastra la fel!". Sa incurc versurile colindelor de la prea multe paharele si sa ma trezesc dupa o bataie buna cu zapada.

Asa era atunci, oamenii aveau dorinta de a ne asculta si nimeni nu spera la bani, doar distractie.
Ce-mi pot dori mai mult de la anul viitor, decat sa am parte de “fantome” la fel de minunate?!

Sarbatori fericite tuturor!

Cand te roade frustrarea stand acasa...

Povestind de curand intamplari de munte, mi-am adus aminte prima mea intalnire cu Piatra Craiului.

Treceam a 10a; pe munte mai fusesem de 2 ori, la Diham si la Padina; deci subtire de vara.

Intr-o vineri am ajuns in Campina, cum mi-era obiceiul pe atunci. Peter si Ene propun sa-mi arate Craiul… eu, nestiind cum e, normal, accept.

Nu mai stiu exact cum si cand am plecat, dar tin minte asa: aveam aparatul de fotografiat Zenith la mine, niste bocanci maro in picioare, am imprumutat un cort mic si verde, de mancare pentru toti 3 aveam o supa instant la plic, o paine si o cutie de margarina, nasul ne-a dat jos din tren in halta Cristian (parca asa-i zice, nu?) si am luat autostopul pana in Zarnesti, un Aro alb, vai mama lui.  De aici si pana in Plaiul Foii ne-a dus o masina de gunoi care avea o mare platforma albastra in spate. Sau daca nu era masina de gunoi, oricum, retin ca a asta duhneam cand am coborat din ea :)

Ei si acum vine partea frumoasa. Cum stateam noi trei pe platforma, titicarul ne legana de mama focului si ne tineam de niste cabluri (sau erau tevi?), baietii au vrut sa-mi faca o surpriza si m-au pus sa stau cu spatele la munte, sa nu apuc sa vad peisajul treptat. Si i-am ascultat. Am stat o lunga bucata de drum cu ochii la copaci si chestii neinteresante.

Apoi, cand m-am intors, eram deja demult in dreptul masivului; am vazut brusc imensitatea aia de piatra, cu hornurile inguste care spintecau peretele, creasta inalta si perfect orizontala, stanca alba care credeam ca o sa ma inghita… tin minte ca am ramas fara cuvinte si ca imi era frica sa respir, atat de minunat era totul. Am ramas atat de impresionata, incat fiecare senzatie pe care mi-o readuc in minte, le culege pe celalalte si se combina perfect in reprezentarea intregului moment. Totusi nu mai retin daca era la apus sau la rasarit...

Bun, a urmat urcarea, infernala pentru mine pe atunci si minunata ca si “experienta de dupa”.  Fie vorba intre noi, acum ar fi cam la fel, cred :)
Marcaje in traseu nu am gasit ioc pana sus, dar era soare; jos la cort ploua. La cabana se asculta Andre si noi auzeam din creasta. Nici acum nu stiu pe unde am fost si cum am reusit sa ajungem direct din Ascuns in Ascutit. In Diana ne-a prins apusul. Seara stateam pe jos turceste, toti trei in fata cortului, ne-am facut supa la primus, am pus in ea multa paine (lasata in timpul zilei de cineva langa cortul nostru. Multumim!) plina de apa de ploaie, dar vroiam sa ne saturam oleaca. Si ma uitam la munte: nu-mi venea sa cred pe unde fusesem. Apoi a inceput sa ploua si ne-am bagat la somn, personal, eram rupta de oboseala.

Si fiind aici, acasa, imbuibata cu analgezice si miscandu-ma cu viteza melcului turbat…cum sa nu-mi doresc sa fac revelionul in Ascutit?

Amintirea muntelui care credeam ca o sa pice si o sa ma striveasca in masina aia de gunoi, cum sa nu ma faca sa iubesc Craiul cel mai mult si mai mult?

Povesti

“     - Dorothy, Dorothy, unde te-ai ascuns iar?! Of, doamne, mereu dispare copila asta… Henry, n-ai vazut-o pe Dorothy? Incepe furtuna si fetita asta nu-i pe nicaieri… Dorothy!

-  Em, Em draga mea nu te mai framanta asa, se-arata ea, ca doar nu a-nghitit-o pamantul! In pustietatea asta unde sa se fi dus. Dorothy, fetito, unde te-ai pitit?

-  Hihihi, sunt aici, sub caruta, ma joc de-a v-ati ascunselea cu Toto.

-  Dorothy, fetito, nu vezi ce furtuna vine? Ia-ti catelul si fugiti in pivnita. Henry, repede, aduna vitele, dezleaga caii si adu-i in grajd… stai ca te-ajut si eu […]”

"Sunt pitic de neam voinic,/Nascut dintr-un siretlic./Am barbuta aurie,/Nu ca altii colilie, /Ciubotele ascutite, /Sosetele potrivite,/Am si nume de pitic./Cum iti zice?/Pai... Tic Tic"

 “     - […] Pana la Oz trebuie sa pornesti pe Cararea Galbena.

                  - Cararea Galbena? Dar unde mai e si cararea asta galbena, si cum sa dau de ea?

                 - Nimic mai simplu, Cararea Galbena e-n fata ta!

                  - In fata mea?

                  - Da. Dar… ca sa apara, e de ajuns sa-i canti:

Carare, carare,/Batuta de soare,/Carare frumoasa,/Din piatra lucioasa/Du-ma-ndepartari,/Catre alte zari,/Spre un tarm frumos,/Stapanit de Oz”

 ... Over the rainbow e supraestimat :)

Vrajitorul din Oz in doua discuri pe care le stiam pe dinafara; o inregistrare radio din 1976, “made in Romania. Impreuna cu alte cateva povestiri ale lui Hans Christian Andersen, le ascultam la picup-ul din sufragerie, in fiecare zi dupa ce ajungeam de la scoala, in timp ce-mi faceam lectiile.

"Asa! Carevasazica, vrei o fetita... Eh, fetite gata n-am. Dar pentru ca te vad saraca lipita si pentru ca pari sa fii o femeie cumsecade - sper ca n-ai vorbit niciodata de rau vrajitoarele si nici nu le-ai maimutarit prin oglinzi! - ei bine, iti daruiesc un bob de orz!" (Randunica spune o poveste)

"Cica demult, un vrajitor faurise o oglinda fermecata, in care lucrurile pareau strambe, urate. Ucenicii lui nu mai puteau de bucurie uitandu-se in ea. De aceea, cand vrajitorul pleca de acasa, ei luau oglinda si se jucau in fel si chipuri, fie iesind pe strada sa sperie oamenii cu ea, fie se duceau in vazduhuri sa strambe cerul, soarele, pasarile" (Craiasa zapezilor)

Cam atat m-a ajutat memoria acum :)

Copilarie

Melicesti, sau ce a mai ramas din casa strabunicii mele…

In copilarie am mers la Melicesti in fiecare vara si stateam de cand se culegeau fructele, pana cand era gata tuica.

Prima amintire legata de acest loc este strabunica. Statea pe patul din bucatarie cu spatele la geam si torcea. Eram la picioarele ei, intr-o copaita din lemn cu fundul rotund, pe care ea o legana cu picioarele. O vedeam doar ca pe o umbra, dar stiu sigur cum arata: o femeie batrana, vesela, frumoasa, cu parul foarte lung, alb si maini magice care faceau fusul sa se invarta in aer.

Pe atunci totul pentru mine era simplu...
Diminetile incepeau invariabil cu sor-mea, chiauna de somn, aruncand cu ce avea la indemana dupa gainile care cotcodaceau de pe la ora 7. Apoi un ceai de tei, fiert pana devenea rosu, in care strabunica ne punea cam 2 linguri de zahar (de atunci nu mai beau ceaiul indulcit…), cu paine prajita pe soba si branza foarte sarata.
Cat era ziua de lunga eu si verisoara mea ne jucam. Luam pernele bune din casa (tesute de strabunica), cate un celofan, si ne dadeam pe iarba din varful ceaierului (un deal mare din fundul gradinii) pana aproape de curte. Inainte sa pornim la vale, ne agatam de crengile unui cires negru si mancam fructe. Cu tot cu pernele alea, seara aveam vanatai si zgarieturi din cap pana-n picioare si, e clar, nu mai puteam sta decat in picioare sau pe burta.
Cateodata ne “inarmam” cu bete, mere si paine si plecam pe coclauri, pe rape si prin padure sau saream parleazuri din curte in curte pana in capatul celalalt al satului la casa strabunicului. Nu interesa pe nimeni daca am mancat destul, daca ne-am imbracat bine, sau ce faceam cand ne prindea ploaia…
In fiecare zi coboram “in drum” de cateva ori si beam apa din papuc: era o fantana din care scoteam apa rece si buna, cu o prajina cu capatul in forma de sabot; "ne adapam" numai de dragul de a mai scoate o data si inca o data apa. O nebunie…
Serile… serile erau cele mai frumoase. Se strangea tot familionul, respectiv cam un sfert de sat, si ne jucam, “supravegheati” atent de pe o bancuta din lemn de strabunica. Erau oameni de toate varstele, frati, veri, cumnati, parinti, care inca mai stiau ce-i aia “pititea”, “un-doi-trei la perete stop”, “cat e ceasul imparate?”, “tara-tara vrem ostasi”… oameni care radeau. S-a intamplat ca sor-mea sa statea ascunsa 2-3 jocuri in butoiul pentru tuica pentru ca toti am uitat de ea, sau o verisoara sa cada in tufa cu urzici si sa se planga o noapte intreaga de basici. Dar din nou, pe cine interesa, viata era frumosa…

Ultima amintire pe care o am cu acea casa, este din aprilie anul asta, cand am fost sa fac cateva poze. O casa darapanata, un zarzar uscat si bancuta de lemn de sub el, bucataria de vara, atelierul si butoiul de tuica; o curte pustie, care mai poarta, inca, imaginea clara a strabunicii, o femeie batrana, vesela, frumoasa, cu parul foarte lung, alb si maini magice care faceau fusul sa se invarta in aer.