Piatra Mica a Craiului

Ziua1: Zarnesti - Fantana lui Botorog - Curmatura; 2,5h
Ziua 2: PA, Curmatura - saua Crapaturii (1h) - creasta Piatre Mici - Varful Piatra Mica (2,5h) - poiana Zanoaga (0,5h) - Fantana lui Botorog - Zarnesti
_______________________________________________________________________

Mda, stiu, nu am mai scris nimic despre iesirile de week-end, in Parang, Bucegi sau pe unde au mai fost ele, ca-s batrana si bolnava si am uitat.. Nu pentru ca nu ar fi fost frumos, ci de lene. Dar promit sa nu mai dau "skip" ca iar se ia Panadol de mine ca nu mai stie ce fac :-)

In week-endul 21-22 ianuarie motivul, de_acum_inevitabilei_treziri neomenesti de la ora 4 sambata dimineata a fost Piatra Craiului. Stiam ca pe munte o sa fie viscol si frig... ok, -19 grade e mai mult decat "frig"... dar am omis sa citesc prognoza si pe DN1; o zona, dupa cum stim cu totii, cu reguli si legi proprii. Asadar, cu toata plecarea noastra la 5, tot la 9.30 am ajuns in Zarnesti; asta dupa ploaie torentiala pana in Comarnic si deschis drumul pe Paraul Rece. Asta alta zona cu multi bezmetici, mai multi ai mai bezmetici ca de obicei.

Pe la 9.30, cand tocmai terminasem de pus parazapezile in picioare si ma suna Cosmin sa ma anunte ca vine si el pana la Curmatura, dar nu cu mana goala, ci mai aduce 2 omuleti, prieteni de-ai lui cu care era la un chef prin preajma. Memoria mea pentru nume lasa de dorit, asa ca decat sa dau un miel, o sa-i numim generic: omuleti :) Asteptam inca o ora prin Zarnesti (ale naibii carciumi, toate inchise la ora aia), ne imvartim si pe la ora 11 ne urnim din parcare.

Urcarea pana la cabana eu am facut-o foarte incet, desi in timpul de 2.30h de pe marcaj, dar parca mi-am dat sufletul. Mai ales in poiana Zanoaga, unde viscolul a foat crima de om, nervi si nas. In Vasile se isca din neant (sau e adus de vijelie) spiritul protector, si se ofera sa mearga in fata mea, sa-mi tina paravan pentru vantul care batea din acea directie. Doar ca dupa cativa pasi, eu eram ici, Vasile colo, departe; si tai tai "protectie".

La cabana cald si bine, sala de mese este renovata (de cand am fost eu ultima data), arde un foc generos in marele semineu, ciorba de vacuta numai buna, iar ceaiul foarte fierbinte. Cum sa parasesti asemenea rai ca sa mai urci in creasta? In niciun caz... Asa ca eu si Vasile am ramas la trandaveala pana a doua zi. Dupa ce s-au uscat si s-au molesit de-a binelea, Cosmin si cei doi prieteni cu care venise au coborat repede in Zarnesti: aveau o bauta la care trebuiau sa ajunga, in plus Sever nu avea pic de stare.

In camera ger cumplit. Cu disperare in ochi (glas nu mai aveam de frig) o intreb pe cabaniera ce s-a intamplat. Cica vantul a bagat inapoi tot fumul scos de soba, drept pentru care geamul a stat mai mult deschis. Erau rafale atat de puternice ca de mers la buda nici nu se punea problema la inceput; nu imi imaginam decat ca ma da de vale cu tot cu cabina aia de plastic. Intr-un final s-a dovedit bine infipta in pamant, spre bucuria mea si a celorlalti care au baut mult ceai.

Duminica dimineata, m-am trezit ciulind urechile dupa vajaitul vantului prin hornul sobei. Nimic, taci ca-i bine, avem noroc. Am lenevit in sacii de dormit pana pe la 8, iar pe la 9.15 eram deja in traseu spre saua Crapaturii. Nu aveam bine definit traseul in cap, ramasese sa vedem cum e vremea sus. Pe marcaj drumul pe PA este de 3 ore pana in poiana Zannoaga, insa noua (adica mie) ne-a luat o ora sa ajungem abia pana in sa. Pe de o parte pentru ca poteca nu prea era, iar pe de alta parte pentru ca ma ucidea rucsacul cu coltari si cele 15,4 randuri de haine pe care pe aveam la mine... sa nu deger, maica.

Ajunsi in saua Crapaturii a inceput distractia partea a doua. Si curentul, de data asta, venea dinspre Plaiul Foii. Am continuat sa urcam spre Piatra Mica, pentru ca nu ma imbia absolut deloc coborarea pe BG spre Zarnesti.

La inceput dam de gheata si grohotis instabil. Apoi, brusc, zapada era atat de mare si afanata in unele locuri, incat eram nevoiti sa ne orientam dupa marcajele de pe stancile cele mai de sus si sa urcam de-a dreptul. Mai zaream cate un punct in mult in stanga sau dreapta, dar era imposibil accesul. Alunecam ca naiba, pietrele se dislocau de sub talpa bocancului, iar vantul imi manca sufletul. Urat, deja incepeam sa injur, mai in gand, mai cu voce tare. Si uite-asa am ajuns la prima saritoare. Cuplez 4x4, de fapt mai mult ma trageam in maini, bocancii nu aveam in ce-i propti. In capatul ei ne-am oprit, pentru ca urma o traversare expusa si un mic horn. Aici Vasile e de parere sa ne punem coltarii.
Intre timp ne ajung din urma inca 5 omuleti, echipati pana in dinti cu coltari, pioleti si alte dracovenii. Eh, cat am mers si m-am preocupat unde pun mainile, picioarele si alte membre ajutatoare, a fost bine. Dar cand ne-am oprit a fost momentul in care m-am panicat: am inceput sa-mi tip in gand ce naiba caut eu acolo, sa privesc in abruptul langa care ne oprisem si mai ales sa "admir" ce urma. Vasile se lupta cu chingile sa imi lege coltarii si ma tot misca, nu mai mersesem cu coltari in viata mea, iar Piatra Craiului, fie ea si Mica, nu mi se parea momentul potrivit sa invat. Si colac peste pupaza, 3 dintre cei care ne-au ajuns din urma ma ocoleau sa poata continua urcarea. Groaza mea cea mai mare, sa treaca cineva pe langa mine atunci cand stau pe o margine si nu ma tin de nimic; ba mai mult, sa ma bata si vantul din spate, inspre hau.
Cu cat stateam mai mult pe loc, cu atat imi crestea frica mai mult. Cand mai aveam putin pana sa-i iau la bataie pe toti, vad ca in grup este si o fata, undeva putin in urma baietilor. Era cat se poate de calma, mergea incet, nimeni nu o stresa, nimeni nu se astepta de la ea sa mearga in pas rapid, sa treaca acea saritoare,  nimeni nu se plictisea asteptand-o. Daca nu ar fi fost ea nu cred ca as fi continuat. Dar vazand-o cat e de relaxata, si pe principiul "daca ea poate, pe mine ce ma opreste?", am inceput sa ma misc pe traverseul catre urmatoarea sariroare.

De la primii pasi am fost incantata cat de simplu si frumos e sa mergi cu coltari pe gheata... Da, stiu, dooh! Am inceput sa prind curaj, mai ales in picioare, si eram deja sus in capatul saritorii cand Vasile nici nu plecase spre ea. Eram atat de incantata, incat le-am si zis baietilor care se oprisera sus sa faca poze (se pe care vroiam sa-i sugrum cu cateva minute inainte) ca e prima data cand merg cu ei si e bestial :) Unul dintre omuleti mi-a apus ca si el e doar la a treia tura cu coltari. Am apreciat aceasta onestitate foarte mult. Probabil pentru ca nu mai eram singura nestiutoare dintre toti, sau pentru ca, desi era baiat, nu a simtit nevoia sa faca pe desteptul. Sau pur si simplu pentru ca din nou am avut motiv sa-mi pun intrebarea "daca el poate, eu de ce nu?" Si odata cu acea replica a unui baiat pe care nu l-am mai vazut in viata mea, panica m-a parasit de tot si am inceput sa ma bucur de tura.

Asa am ajuns in creasta. Am pierdut marcaju, dar am tinut muchia mai tot timpul. Zapada era foarte mare si aici, de nu ai fi zis ca a viasolit o zi si o noapte. Ca sa nu ne afundam pana la brau, calcam sau incercam sa stam doar pe craci de jnepenis; iar cand nu nimeream una, aproape ca ne roatogoleam in zapada. Superb!!!

Lupta aata cu zapada a durat vreo 3 ore pana la crucea mare de pe varful Piatra Mica. Nici aici nu am stat, din cauza viscolului. Am facut o poza, le-am facut si copilasilor una (timp in care am reusit sa scap Nikonul unuia in ditamai maldarul de zapada), iar pana in Poiana Zanoaga am mai facut vreo 15-30 de minute in alunecare. Nu mi-am dat coltarii jos nici la coborarea spre Fantana lui Botorog, pentru ca alergam prea bine cu ei. Daca a ras careva de mine, dintre cei pe care i-am depasit, treaba lor, nu-i cunosc, nu ii mai vad vreodata si nu mi-am rupt nimic alunecand.

In drumul spre Zarnesti am oprit la o alimentara si me-am aprovizionat cu nectarine cat pentru o saptamana... Ca nu ne-au ajuns nici pana am terminat Paraul Rece (desapezit exemplar de data asta) e partea a doua.

Finalul excursiei ne-a prins in traficul de pe DN1, in coloana dintre Predeal si Busteni. Cu toata aglomeratia, ii sunt recunoscatoare politistului care statea pe la tarabele dinainte de Busteni, pentru ca l-a oprit pe un taran care a depasit coloana. Iar de data asta nu consider ca era vina politistului pentru ambuteiaj (nu dirija nimic), ci a tampitilor care nu circulau de frica lui.

Cam atat din aceasta tura. Nu voi reveni cu povestiri din trecut, ci astept tura viitoare. Cand trece pericolul de avalansa grad 4 :(

Dupa (prea) mult timp: Piatra Craiului

Traseu: Vineri: Zarnesti – Cabana Curmatura: banda galbena 2,5 ore // Sambata: Cabana Curmatura – Saua Crapaturii – Varful Turnu – Varful Ascutit (4 ore) – Timbalele – Varful La Om (4 ore) – Saua Grind – Coama Lunga – Saua Funduri (5,5 ore) punct rosu; Saua Funduri – Cabana Garofita Pietrei Craiului: cruce galbena si poteca nemarcata pe firul apei, 3 ore // Duminica:  Garofita Pietrei Craiului – Poiana Tamasel: punct galben o ora; Poiana Tamasel – Plaiul Foii: triunghi galben, rosu si albastru, 2,5 ore

Timpii sunt luati mai mult dupa exif info. Daca vreun aparat foto avea ora dereglata, nasol. :) Timpii de pe marcaje sunt mai scurti cu cate o ora.

___________________________________________________________________________

Aseara eram in pat, cu un ditamai castronul plin cu struguri albi, mari si ne uitam la Monk. Cine a inventat mouse-ul si tastatura wireless, sa-i dea Dumnezeu sanatate si cat mai putina febra musculara. Incercand sa ma mut ba intr-o dunga, ba pe o parte, ba sa ma sprijin, mai ca nu realizam ca-s acasa si ca din pat nu ma poate da vantul jos, oricat de ametita as fi fost.

Vineri a inceput totul, cu plecarea in Piatra Craiului. Eram super entuziasmata, dupa 10 ani vedeam din nou creasta, varful Ascutit, si cate si mai cate.

La Sinaia ma mai calmez, coloana interminabila. O depasesc in cel mai nesimtit stil, dar tot nu vad 

capatul; si nici macar nu ajunsesem la gara. Ok, intorc si intru prin oras (mai nou e interzis sa intri de pe DN in Sinaia pe sensul spre Bucuresti… whatever), in speranta ca indicatorul STOP va fi respectat de cei ce vin pe centura. Riiiiight. Erau opriti, intr-adevar, dar tot in coloana. In Poiana Tapului am in fata acelasi Renault si in spate pe acelasi Marius si matizul lui rosu-nebun.  In Busteni, ghici ce? Yeeeep, tot ei. Azuga… trebuie sa ai IQ negativ sa-ti imaginezi ca se schimbase panorama. In sfarsit, prindem liber pe serpentinele de la Paraul Rece, drumul e prost, dar practicabil. Si intr-un final, la 6 jumatate seara, ajungem in Zarnesti.

Pana ne pregatim, pana ajung Cristi si Sorinuca din Cluj, se face 7 si plecam spre Curmatura. Traseul ales ocoleste Piatra Mica, iar la fantana lui Botorog incepem urcusul pieptis pe banda galbena. Poteca prin padure, apus de soare, si culmea, nu imi era frica de urs. Probabil eram prea preocupata de panta abrupta pe care urcam pieptis :) Intr-o ora am ajuns in poiana Zanoaga, am admirat Bucegii inconjurati de o mare de nori, si ne-am continuat drumul spre cabana in acompaniamentul latraturilor cainilor de la stana. Baietii, gentlemani ca de obicei, ne lasa pe noi, fetele, sa mergem inainte.

Pe la 9.30 ajungem la Curmatura, destul de devreme pentru a prinde o ciorba calda, ne cazam, si somn de voie pana la 5 dimineata, cand ne-a promis Mihai ca da trezirea. Ne-a mintit… a dat-o la 4.57!!! Cum nu am reusit sa dorm deloc, nici mancarea nu mi-a priit, asa ca mai mult de jumatate de copan de pui n-a intrat.

La 6 reusesc sa ma urnesc in traseu, ceilalti ma asteptau deja oleaca mai sus pe cararea spre saua Crapaturii, si varful Turnu. Din nou panta abrupta prin padure, ca na, asa e Craiul, iti dai sufletul pe prin padure, ca sa ajungi mai repede la minunatia stancilor. Facem putina catararea printr-o strunga destul de abrupta si prindem un rasarit absolut bestial, chiar in sa, la un sfert de ora de varf. Deocamdata suntem in grafic la timp, ne permitem o pauza de ciocolata si poze. Eram de doar 2 ore pe traseu, si nu simteam nicio suprasolicitare a genunchiului. Mihai ne explica si ne arata diverse trasee, iar eu incep sa recunosc locurile prin care trecusem cu 10 ani in urma, la a doua mea iesire la munte. Ajungem si la refugiul Ascutit, care mi se pare ca are usa orientata in directia opusa. Inauntru e la fel de gol, cu 6-7 locuri de dormit asezate in semicerc. Unii zic ca pe afara ar semana cu o minge de fotbal, dar vorba lui Vasile, dupa 18 ore de traseu, ti se pare vila in Pipera. Facem ceva poze si ne continuam excursia.

Pentru cine nu stie, creasta Pietrei Craiului nu seamana cu nimic din cate am vazut pana acum: si pe nordica si pe sudica poteca urca si coboara pe muuuuuuulte varfuri, foarte des apar saritori verticale, portiuni de traversee, fara cabluri ajutatoare, insa cu prize din belsug. Nu este recomandat celor cu frica de inaltime, pentru ca 90% din timp se merge chiar pe muchia muntelui, hau stanga, hau dreapta. Si daca te rasgandesti sau nu mai poti merge, muntele este foarte abrupt, salbatic si stancos, iar posibilitatile de retragere din creasta sunt foarte putine. Am aflat asta ceva mai tarziu…

La Piscul Baciului (La Om) ajungem aproximativ in graficul timpilor de pe marcaje, pe la 14.30. Insa ne miscam mai incet decat ritmul preconizat de Mihai si tot ramaneam 3 oameni in urma cu cel putin un varf. Eu vroiam sa-mi menajez genunchiul pe cat posibil, Vasile statea cu mine, iar Laurei nu-i place sa se grabeasca, si vrea sa admire, parca sa respire toata privelistea din jur si fotografiaza in disperare. Potecile sunt pliiiine de manunchiuri de flori de colt, soarele nu-l simtim prea puternic pentru ca vantul bate cu oarecare putere, apa avem din belsug, mancare la fel. Pare drumetia aproape perfecta.

Mihai ma intreaba daca mai pot continua pentru ca de vreo 2-3 ore incepusem sa resimt putin genunchiul. Ma uit in zare si incerc sa estimez posibilitatile, dar soarele puternic ma impiedica sa vad calumea restul traseului. Asa ca ma uit pe harta, care spunea ca in fata vom trece peste inca un singur varf, si apoi pe portiunea Coama Lunga. Coama? Pai asta inseamna poteca pe curba de nivel, discoteca; ce inseamna un singur varf, pe langa cele multe trecute pana acum? Gata, decid! Ma opun coborasului pe La Lanturi si hai inainte, sa ne atingem scopul calatoriei: intreaga creasta a Craiului, intr-o singura zi.

Stiam foooooarte bine sa nu ma pun cu Craiul si totusi am zis sa continuam… cine naiba se mai intoarce peste cateva luni sa faca si sudica? Doar avem un singur varf in fata si o coama, nu? Asa zice HARTA!!! Si de aici mi s-a rupt filmul. Grupul plecase inainte, ramasesem tot noi trei, trecem de saua Grind, trecem si de Lanturi, ultima poteca marcata ce coboara din creasta spre Plaiul Foii. Vedem primul varf, apoi, ca un facut, vin 2-3 nori, cat sa acopere soare puternic si reusesc sa disting in departare: poteca urca si coboara peste alte 4 piscuri. Aveam de aflat mai tarziu ca erau peste zeceeeee! Si daca ar fi fost doar genunchiul. Dar nuuu, ma apuca durerea de stomac, din cauza ketonalelor pe care le luasem ca sa nu ma doara piciorul. Soarele care ma batuse in cap toata ziua imi da o insolatie de zile mari, iar deasupra Poienii Inchise sufar de o cadere de calciu. Si de aici incolo, piciorul a fost ultima mea problema. Durere groaznica in tot corpul, febra, ameteli, stare permanenta  de voma, oboseala acumulata in cele 10 ore de mers. Si toate astea pe creasta sudica, mult mai grea (si mai spectaculoasa!!) decat nordica. Mult mai tehnica, poteca mai ingusta, peretii se intind la picioare mai abrupti, mai stancosi, haurile sunt mai largi. Cu toate astea am incercat sa merg si sa nu cedez nervos. Si mi-a reusit, pana in momentul in care Vasile se gandeste sa-mi spuna ca, spre binele meu, in concediu lasam la o parte Padisul si Rodnei. Atat mi-a trebuit, sa-mi spuna cineva ca nu mai merg la munte!!! A fost prima data in viata cand am cedat si am inceput sa plang de nervi, durere si oboseala in acelasi timp.

Vasile si Laura au dat dovada de multa rabdare si tact si m-au lasat sa ma descarc in voie, dupa care, din nou pe urcusurile si coborasurile pana in saua Funduri. Ajunsi acolo, salvamontul ne astepta zambaret: “Gata, in seara asta ramai la refugiu la noi, cobori maine. Ai facut o ora pe o portiune de 10 minute”. Grupul parea sa aprobe, mai putin Vasile si Alina. Ii inteleg pe toti, ma asteptau de 2 ore, si nu aveau chef sa intarzie si mai mult drumul pana la cabana, mai ales ca nu mai aveau apa. Ma interesez fara tragere de inima de traseul pe care as putea cobori a doua zi. Cica e unul simplu ce duce in comuna Brusturet.

- Aia unde-i?

- Pai la 50 km de Brasov, nu ajunge in Zarnesti.

- Pai si cu ce ajung in Zarnesti?

- Hmmm, autostop cred.

Ok, pana la cabana Garofita Pietrei Craiului, prin Marele Grohotis, era traseul de o ora jumatate, zicea Mihai, dar marcajele arata cel putin 2 ore. Alina se opune deciziei grupului de a ma lasa in refugiu, imi ia rucsacul si ma incurajeaza sa continui. Dupa aprecierea ei in loc de o ora jumatate, vom face 3, dar macar coboram toti. A fost foarte dragut din partea ei sa spuna asta, si tonul folosit nu a lasat loc de replica nici macar pentru salvamont. Asa ca, dupa doar 5 minute de odihna in saua Funduri, iar ma pun pe tarait. Era 8 seara deja, in loc de 3-4 ore de la Piscul Baciului facusem 5 ore jumatate.

La saritori nu am avut nicio problema, acolo ma miscam cel mai bine. Apoi ma dau la vale pe grohotis, incercand sa nu-mi rup pantalonii si astfel reusesc cat de cat sa tin pasul cu ceilalti, macar pe portiunea pana la padure, unde iar am incetinit. E uimitor ce poate face ideea de a te invarti cu autostopul prin judetul Brasov… Sprijinita tot drumul de Vasile, pe care l-am desalat, saracul, si fara rucsac in spate, reusesc sa scot “doar” 3 ore pana la Garofita Pietrei Craiului.

Cabanierul de la Garofita, ne-a facut ceai super bun, de “plante naturale”, dupa cum s-a exprimat, cu toate ca la cabana nu se serveste nimic. Noaptea a fost dementa totala, din nou nu am putut sa dorm, de data asta din cauza durerilor, ba de genunchi, ba de stomac, iar dimineata incercam cu disperare sa gasesc un cunoscut sa vina sa ma ia cu masina de la cabana. Evident nu am gasit pe nimeni, asa ca la 8 am plecat in traseu spre Plaiul Foii. Prima ora de taseu,evident, se urca  pieptis prin padure pe punctul galben. Dupa Poiana Tamasel marcajul continua cu triunghi galben in coborare pe drum forestier apoi iar poteca. La un momment dat in traseul nostru intalnim marcaj spre Iezer-Papusa. Cum o fi sa pleci intr-acolo acum? No way!!!

Calatoria s-a incheiat in spiritul zilei anterioare, cu o muscatura de furnica rosie mare si grasa, taxi pana in Zarnesti (50 lei de masina) si o masa copioasa, cu salata verde pentru mine, la o pensiune spre Paraul Rece.

In total traseul de sambata a durat 17 ore, in loc de 13-14 ore cat aratau marcajele, dar mai ales in loc de 11 ore cat preconizase Mihai. Traseul este foarte bine marcat, si daca eu l-am terminat, inseamna ca aproape oricine fara frica de inaltime si cu minime cunostinte de catarare (sau cu mult tupeu) poate merge de la Curmatura la Garofita Pietrei Craiului intr-o zi.

Cand te roade frustrarea stand acasa...

Povestind de curand intamplari de munte, mi-am adus aminte prima mea intalnire cu Piatra Craiului.

Treceam a 10a; pe munte mai fusesem de 2 ori, la Diham si la Padina; deci subtire de vara.

Intr-o vineri am ajuns in Campina, cum mi-era obiceiul pe atunci. Peter si Ene propun sa-mi arate Craiul… eu, nestiind cum e, normal, accept.

Nu mai stiu exact cum si cand am plecat, dar tin minte asa: aveam aparatul de fotografiat Zenith la mine, niste bocanci maro in picioare, am imprumutat un cort mic si verde, de mancare pentru toti 3 aveam o supa instant la plic, o paine si o cutie de margarina, nasul ne-a dat jos din tren in halta Cristian (parca asa-i zice, nu?) si am luat autostopul pana in Zarnesti, un Aro alb, vai mama lui.  De aici si pana in Plaiul Foii ne-a dus o masina de gunoi care avea o mare platforma albastra in spate. Sau daca nu era masina de gunoi, oricum, retin ca a asta duhneam cand am coborat din ea :)

Ei si acum vine partea frumoasa. Cum stateam noi trei pe platforma, titicarul ne legana de mama focului si ne tineam de niste cabluri (sau erau tevi?), baietii au vrut sa-mi faca o surpriza si m-au pus sa stau cu spatele la munte, sa nu apuc sa vad peisajul treptat. Si i-am ascultat. Am stat o lunga bucata de drum cu ochii la copaci si chestii neinteresante.

Apoi, cand m-am intors, eram deja demult in dreptul masivului; am vazut brusc imensitatea aia de piatra, cu hornurile inguste care spintecau peretele, creasta inalta si perfect orizontala, stanca alba care credeam ca o sa ma inghita… tin minte ca am ramas fara cuvinte si ca imi era frica sa respir, atat de minunat era totul. Am ramas atat de impresionata, incat fiecare senzatie pe care mi-o readuc in minte, le culege pe celalalte si se combina perfect in reprezentarea intregului moment. Totusi nu mai retin daca era la apus sau la rasarit...

Bun, a urmat urcarea, infernala pentru mine pe atunci si minunata ca si “experienta de dupa”.  Fie vorba intre noi, acum ar fi cam la fel, cred :)
Marcaje in traseu nu am gasit ioc pana sus, dar era soare; jos la cort ploua. La cabana se asculta Andre si noi auzeam din creasta. Nici acum nu stiu pe unde am fost si cum am reusit sa ajungem direct din Ascuns in Ascutit. In Diana ne-a prins apusul. Seara stateam pe jos turceste, toti trei in fata cortului, ne-am facut supa la primus, am pus in ea multa paine (lasata in timpul zilei de cineva langa cortul nostru. Multumim!) plina de apa de ploaie, dar vroiam sa ne saturam oleaca. Si ma uitam la munte: nu-mi venea sa cred pe unde fusesem. Apoi a inceput sa ploua si ne-am bagat la somn, personal, eram rupta de oboseala.

Si fiind aici, acasa, imbuibata cu analgezice si miscandu-ma cu viteza melcului turbat…cum sa nu-mi doresc sa fac revelionul in Ascutit?

Amintirea muntelui care credeam ca o sa pice si o sa ma striveasca in masina aia de gunoi, cum sa nu ma faca sa iubesc Craiul cel mai mult si mai mult?