Ciucas intr-o zi cu soare

Fuse si Ciucas luna asta. Fuse si se duse mult prea repede, din pacate.

Am ales traseul care pe mine ma incanta cel mai mult din acest masiv, Zaganu-Gropsoarele. E frumos, nimic de zis; dar probabil ca imi place atat de mult si pentru ca e primul meu traseu facut in Ciucas, masiv ales la promisiunile fostei mele sefe, Adriana, cum ca e un munte special... iar acea prima tura din septembrie 2009 a fost bestiala! Atunci am vazut pentru prima data o salamandra si o floare de colt, am vazut un munte intreg colorat in rosu-vinetiul tufelor de afinele uscate si tot atunci am masurat  clipa de cliparasaritul de duminica dimineata pe Muntele Rosu, prin iarba inalta si galbena de inceput toamna. Pentru asta Ciucasul va ramane locul meu de suflet.

Si pentru a nu stiu cata oara am incercat sa impartasesc si altora experienta mea.

Nici de aceasta data nu mi-a iesit...

Am plecat tarziu tare din Bucuresti, lucru bun intr-un fel, pentru ca nu mi-a mai fost rau de oboseala. Insa abia la 10 trecute am ajuns in Cheia; culmea, taman azi s-a gasit Cosmin sa mearga incet pe DN, iar apoi sa ma imbolnaveasca de nervi cu depasirile lui :))

Urcarea am inceput-o pe la 10.30. O ora tarzie pentru ce traseu ne astepta. Sau mai bine zis, ce zapada ne impiedica urcarea: tot traseul pe cruce rosie a fost apoasa ca naiba si mare, uneori intram pana la genunchi. 

Nici de aceasta data nu am gasit imediat traseul marcat, pentru ca e foarte prost la inceput si merge total ilogic. Insa acum am retinut exact unde greseam datile trecute si stiu pe unde trebuie traversat raul :)

Asa am inceput urcarea spre Culmea Brezoianu. Padurea nu ne oferea o priveliste extraordinara, zapada ne toca la nervi si in cele 2 ore pana sa ajungem la stana din Zaganu, baietii deja se hotarasera ca nu mai au chef de urcat mai departe in creasta. Erau obositi din cauza efortului depus si, cel mai important, nici nu stiau ce frumuseti ii asteapta. Cu atat mai frustrant pentru mine, pentru ca mi-am dorit atat de mult tura asta.

Nu stiu daca eu am fost in forma de zile mari sau ei s-au miscat greu de tot, cert e ca nu ma simteam obosita, in ciuda faptului ca am facut urmele. Era soare, frumos, cald, si privelistea de la Zaganu era ceva de vis, la fel de minunata cum mi-o aminteam. Ce mai, as fi mers toata ziua. 

Nici chiar dupa pauza lunga, luata la stana inconjurati de ghiocei, nu i-am mai putut clinti. Intr-adevar se vedea zapada si pe urmatoarele portiuni de traseu, insa eram convinsa ca greul trecuse si nu puteam sa nu ma simt total dezamagita. Nu putem alege ce simtim, nu-i asa? Doar cum ne comportam.

Totusi se facuse ora 1 cand ne-am urnit si ne astepta un traseu de cel putin 5-6 ore in ritmul pe care il avusesem pana atunci. 

Ne-a ramas de coborat, dar nu am ales acelasi traseu, si bazandu-ne pe faptul ca in urma cu o saptamna cativa carpatisti facusera urme, am luat-o pe poteca nemarcata care duce de la Zaganu la Muntele Rosu. Cel putin asta am incercat, pentru ca urme ioc si de cum am plecat, ne-am trezit mult mai sus decat poteca. Am avut parte de o coborare infernala pe rape cu zapada apoasa si frunze ude, care pe mine nu m-a incantat deloc, dar Vasile si Cosmin erau cu gura pana la urechi de fericire. Asadar am nimerit poteca dupa juma' de ora de chinuiala, numai ca sa o pierdem din nou dupa numai cativa metri. Asa ca am apucat-o de vale, printr-o padure cu copaci si trunchiul alb, alb, pana am iesit in drumul forestier marcat cu punct albastru, ce duce de la Cheia la Muntele Rosu.

Oricat de scurta ar fi fost plimbarea, sunt totusi multumita ca am iesit din casa...
Si pentru ca tot arsesem prea multe calorii de la efortul depus, l-am sunat pe tata sa-mi faca o portie maaaare de cartofi prajiti. Si m-am ales si cu o bucata de branza de capra delicioasa :)

Maine ne chemase Marius la Seaca dintre Clai, dar ne-au ajuns injuraturile pentru un week-end. Sau pentru toata luna, pentru ca pana nu trece zapada asta urata eu nu ma mai clintesc :)   

Ciucas de iarna

Vineri, Mihai vine cu ideea unei ture duminica asta in Ciucas. Fie ca s-au obisnuit cu atmosfera faina din turele lui sau pur si simplu pentru ca nu aveau ce face, pana sambata seara gradinita numara in total 26,5 omuleti voiosi; jumatatea este Ilinca, maimuta de numai 5 anisori.

Dimineata ne intalnim la ASE, ne imbarcam in masini si mergem drum intins pana la cabana Muntele Rosu. Tot drumul sunt cu ochii la kilometraj, si stau cu gura pe Vlad, cum mi se pare mie ca merge prea repejor pentru inima mea :)

La Muntele Rosu surpriza… ceata e cam prea deasa, iar pe platoul ala vantul suiera asurzitor si se simte direct in oase si in creier. Eu, una, abia stateam in picioare si aud vociferari cum ca ziua asta nu tine cu noi. Asta ar fi o noutate pentru turele organizate de Mihai.

In sfarsit, dupa ce punem toate hainele pe noi, ne alimentam cu apa de la cabana Silva si adoptam 3 caini, incepem urcarea spre vf. Ciucas, cu un ocol “mic” prin Muntele Rosu si creasta Gropsoarele.

Pana la saua Chirusca mergem doar prin ceata, iar frigul si vantul naprasnic ne ingheata fetele intr-un rictus ce dezvaluie toata dragostea noastra pentru Mihai si vremea buna de pe "site-urile reprezentative". Nu ma pot gandi decat la cagula pe care tocmai mi-am cumparat-o si care zace singurica, uitata acasa.

Cu totii am fost incantati si uimiti de Ilinca: fetita a mers cu noi fara sa clipeasca (si nu pentru ca era inghetata), pana la cabana Ciucas. Bravo ei si felicitari parintilor, care o invata activitati atat de frumoase!

foto: Florea Marius Catalin

Din fericire, inainte de pranz iese soarele si ne face pofta de o pauza de masa; cautam un loc de belvedere, scoatem sandwich-ul, ciocolata, biscuitul. Deja e mai bine, comunicam articulat si zambim mai mult. De la cabana Ciucas incepem urcarea pe zapada inghetata. Ne miscam la pas lejer, facem poze si mancam bomboane in varf.

foto: Florea Marius Catalin

Pentru mine distractia s-a terminat pentru o perioada destul de lunga, odata cu coborarea spre Tigaile Mici. Meniscul mi-a cedat, la fel si eu, dar nervos. As povesti cat de frumos se vedea apusul, dar as minti, in momentul ala nu-mi doream decat sa ajung la Silva si sa beau ceai. Asa ca l-am rugat pe Marius sa faca o poza, sa am ce admira cand sunt in siguranta :)

Pe la ora 18.30 il aveam... pe el... mare, dulce, fierbinte si satisfacator… ceaiul cu lamaie pe care l-am servit la Silva a meritat efortul de a nu ramane sa inghet in creasta; iar distractia care s-a intins pana la inchiderea cabanei, ne-a facut foarte grea decizia de a pleca si noi spre Bucuresti.

Nu stiu daca am avut ocazia sa le multumesc din inima lui Radu, lui Marius (care s-a dat barbat si mi-a carat rucsacul… bietul de el!), lui Vlad, Laurei si Madalinei, pentru ca au ramas in urma dupa mine si sper ca mi-am cerut scuze celorlalti copilasi pe care i-am intalnit la cabana Ciucas si cu care mi-am continuat drumul la lumina frontalei.

A, multumiri lui Marius ("cel mai tare fotograf"... na, ca am zis-o, sa nu ma mai faci nerecunoscatoare!) si pentru poze, dar mai ales pentru header :) 

Ciucas

Sfarsitul asta de saptamana am plecat, din nou, la o tura de munte. Nu puteam sa stau locului, asa ca vroiam un traseu solicitant si lung.
Ideea de a mai vedea o creasta inainte sa vina frigul si zapada, mi-a venit in cursul saptamanii, asa ca am inceput sa caut doritori pentru Piatra Craiului. Dupa lungi discutii cu diversi (parca ii chemam la cules cartofi, nu la munte), vineri pe la 12 eram deja 8 oameni si hotarasc ca plecarea sa fie in Ciucas. Mi s-a zis ca are trasee usurele, lungi dar frumoase. Ma apuc sa caut harti si sa ma interesez de rute si obiective interesante. Vio, care cunoaste masivul, m-a ajutat foarte mult cu idei si mi-a scutit cateva ore bune de cautat pe net (multaaaaaam!:)). Odata traseul facut, incep sa anunt oamenii cand, unde, cum mergem. Dar, surpriza… in loc de “ok, asa ramane”, incep sa primesc tot felul de mesaje cum ca fiecare s-a razgandit din diverse motive si asa, vineri la 13.30, ma trezesc ca am mai ramas doar 2 oameni. Nu-i nimic, macar plec undeva… dar simt cum incep sa ma enervez din ce in ce mai tare si imi promit ca este ultima oara cand incerc sa organizez o iesire. Vorbesc cu Vio si Lili si ce sa vezi, o conving pe saracuta fata sa dea la schimb o restanta la facultate pentru o tura de munte :)
Si asa, dupa filme la calculator, multi struguri si 2 ore de (ne)somn, sambata la 6 dimineata, ne intalnim toti 4, eu, Lili, Vio si Bogdan in autogara IDM si plecam spre Cheia. Drumul a fost cat de cat liber, maxi-taxi scartaia din toate balamalele si era plin de diversi omuleti, unii cu “aer” de Cheia sau cabana Muntele Rosu, altii echipati corespunzator pentru tura. In Valeni am avut parte de o alta surpriza neplacuta: cand am deschis aparatul foto am observat ca uitasem sa schimb acumulatorii. Minunat, in excursia asta toate imi merg “ca pe roate”… patrate! Cumpar 4 baterii Toshiba (singurele pe care le aveau in magazinul din autogara), care m-au tinut fix 6 poze… noroc cu Bogdan, care se pare ca nu a fost la fel de adormit ca si mine cand si-a facut bagajul.
Daca am retinut bine, pe la ora 10 am intrat in traseul spre cabana Ciucas prin creasta Zaganu-Gropsoarele. Pe indicator scrie 5-51/2 ore pana la cabana; facem un calcul scurt si ajungem la concluzia ca ne putem permite destule pauze de fotografii. Totusi Vio se gandeste ca ar fi simpatic din partea lui sa ne fugareasca putin si isi pune in cap sa ajungem in jumatate de ora in saua Buzaianu. A fost o idee bunicica pana la urma, pentru ca panta prin padure era abrupta, urata si plictisitoare. In primul gol alpin un anunt sec, vopsit pe un lemn batut in cuie de copac, ne avertizeaza “atentie, caini rai!”... Ca si cum am fi putut merge prin alta parte, traseul era fix pe langa stana. Dar avem noroc, locul era parasit si facem un mic popas de masa, inainte de urcusul pieptis pana in creasta.
Pe traseu, aproape de Zaganu, ne face cu ochiul un mic perete care parea usor de cocotat. Buuuun, ne mananca palmele asa ca eu si Bogdan cerem pauza, lasam rucsacii pe poteca si incepem urcusul. Dupa primii metri, pe partea dreapta a peretelui, pe unde urcam eu, incep sa se rupa din ce in ce mai multe pietre; pe stanga nu puteam trece pentru ca si Bogdan desprindea pietricele, asa ca in final ma gandesc mai bine sa stau eu cumintica si sa fac poze, decat sa-mi rup gatul, si cobor. Pe langa peretele asta am vazut, pentru prima data in viata mea, o floare de colt. Chiar si uscata cum era, tot am fost incantata sa vad, in sfarsit, una in realitate :)
Traseul pana-n saua La Rascruce, pe toata creasta Zaganu-Gropsoarele l-am facut in 4 ore si ceva, iar de acolo pana la cabana Ciucas am mai mers vreo 40 de minute. Asadar timpii de pe indicatoare sunt bine calculati, cu toate ca am urcat incet si am facut multe pauze. Am fost putin dezamagita de portiunea “La Lanturi” care avea, de fapt, un singur cablu rupt, dar nimic care sa-ti pompeze macar putin adrenalina :)) Panorama este superba in aceasta perioada. Brazii, pamantul, iarba inalta si uscata si tufele de afine nuanteaza culmile in culori de la galben, verde, maro pana la rosu inchis... si eu nu aveam baterii la aparat :(
Cabana Ciucas este un mare santier si am coborat la Silva pentru somn. Asta a fost un drum odios, care ne-a terminat nervii. Am avut de coborat pe un drum forestier foarte abrupt, bine tasat, plin de praf si pietricele mici, care ne dezechilibrau la absolut fiecare pas. Si ca sa fie tacamul complet, a urmat un urcus enervant, gen Gura Diham-Poiana Izvoarelor. Clar, a doua oara nu mai trec pe acolo.
La Silva era placut, cabanier super de treaba, mancare calda, vin fiert, casute curate, foc de tabara si chitari. Dupa masa ne-am bagat in casuta la un joc de carti; un whist rapid si planificarea zilei urmatoare: plecarea in traseu la 7, cu urcare in vf. Ciucas si de acolo sa facem restul creastei, partea de nord-vest a masivului. Vin fiert nu mi-am mai luat pentru ca iar nu dormeam noaptea, nu aveam nimic de citit la mine si nici pe cine sa tin de vorba pana dimineata :)
Alta surpriza “draguta” am avut seara. In casuta in care am dormit geamul nu era bine inchis, inauntru niciun fel de incalzire si aveam doar 2 paturi sa ne invelim… acum chiar ca am intrat in panica, nici macar nu-mi luasem sacul de dormit; “de ce sa-l car daca stiu ca dorm la cabana?”, m-am intrebat in istetimea-mi nemarginita, vineri noapte pe la 2 cand faceam bagajul. Deja prevedeam cu disperare o alta noapte alba. Din nou, noroc cu Bogdan care avea 2 saci de dormit si mi l-a dat mie pe cel mai gros; dar tot m-am trezit noaptea de cateva ori de frica sa nu alunece paturile din pat, si sa inghet… am si eu o problema cu frigul :)
Trezirea de duminica dimineata am dat-o la 5.45. Veranda casutei noastre dadea spre est, asa ca rasaritul l-am vazul la o cana de lapte cu biscuiti si miere. Asta m-a pus pe picioare pentru ca noi, fetele, ne-am trezit putin cam “bushite”; pe mine ma dureau genunchii, gleznele, stomacul si simteam cum ma paste o raceala crunta, iar Lili avea febra si nivelul calciului mai mic decat prevede legea, probabil. Nu credeam sa fim in stare sa vedem ceva, dar am zis sa incercam macar sa ajungem in vf. Ciucas. Am plecat cu jumatate de ora intarziere fata de ora stabilita si am pornit din nou spre creasta Gropsoarele. Am ocolit ca bezmeticii e adevarat, dar macar am evitat drumul ala forestier imbecil. Oricum a meritat, privelistea era minunata si dupa un urcus cam brusc, drumul pe curba de nivel ne-a ajutat sa ne revenim din somn, raceala, dureri, chiar daca am urcat saua Muntelui Rosu cu soarele in fata, prin tufe de afine trecute, vant si frigul de 8 dimineata. In 3 ore si ceva de la plecare eram deja pe vf. Ciucas, dupa multe pauze de poze si batoane energizante.
Traseul prin Tigaile Mici, creasta Bratocea si cheile Cheitei a fost simpatic, desi lung, friguros si muuult prea usor. Probabil de aceea mi s-a parut ca aduce a ceva intre cascada Urlatoarea, Gura Diham si mall. Aici am pierdut cel mai mult timp din traseu si nu neaparat pentru poze, ci pentru ca trebuia sa facem loc pe poteca oamenilor in tenesi, copiilor hiperactivi si "cetatenelor" (vorba unui prieten) cu teama exagerata pentru manichiura. Dupa energizantul baut in vf. Ciucas m-a apucat un somn crunt de abia imi tineam ochii deschisi si ma indoia durerea de stomac.
Dupa 7 ore jumate de balaurit am ajuns in Cheia si primul lucru pe care l-am facut dupa ce am cautat statia de maxi-taxi, a fost sa-mi cumpar un mar… mare… rosu… acrisor… si mi s-a parut cel mai bun mar pe care l-am mancat vreodata. Totdeauna simt lipsa fructelor pe munte, dar niciodata nu-mi vine sa le car. Am vrut sa luam o masa rapida la Complexul Turistic Cheia (parca asa se numea, nu m-am obosit sa retin) dar chelnerii aveau, se pare, altceva in minte, si n-au catadicsit sa ne bage in seama sau sa ne serveasca in timp acceptabil. Totusi copiii au mancat ciorba, dar eu visam in continuare doar la fructe si cafea. Am comandat o salata de fructe, si m-am trezit cu un pahar pe jumatate plin (hai sa fim optimisti), numai cu mango si un stegulet sec infipt intr-o bucatica de fruct.
Drumul de intoarcere mi s-a parut scurt pentru ca am dormit din Valeni pana in Bucuresti si in final, cu toate ghinioanele de care am dat, am avut parte de o iesire minunata, cu trasee frumoase, rasarit de soare, flori de colt, vreme perfecta, si oameni super faini.
Acum ce urmeaza? Sper la Cheile Nerei.