Se afișează postările cu eticheta Trascau. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Trascau. Afișați toate postările

Peste dealuri, traversam Metaliferii pana-n Trascau

https://picasaweb.google.com/111968671498155146766/MuntiiMetaliferi

Geamana
foto Mihai Olaru
Am sarbatorit 3 ani (si o zi de nastere) cu o tura din aceea minunata, ce-ti lasa un gust placut si amintiri ce vor fi evocate cu placere multa vreme de acum incolo. Am mers in aceeasi zona a tarii, nu chiar in Trascau, ca in martie 2012, ci in Metaliferi. Dar am ajuns si acolo unde trebuia sa ajungem in 2010,  adica in Saruni. Cel putin de data asta am vazut Dambaul, fara sa ne mai ratacim prin ceata.

Plecarea s-a intamplat miercuri seara, cu acelasi vesnic tren de 20.30 (teoretic, practic a intarziat o ora) catre Campia Turzii; la cuseta, caldut si confortabil. Bine, mai putin pentru Maddie si obsesia ei fata de multitudinea de microbi care ne imbolnavesc zilnic… toata lumea sa intre in panica!: or fi curate asternuturile, dar bancheta, unde sa dorm, dar biletele le mai primim inapoi de la controlor, trebuie sa strangem asternuturile la coborare – adica sa punem mana pe ele!? Pana la urma s-a calmat si a adormit pe geaca, cu capul pe rucsac; dar s-a foit si a fasait ba geaca, ba o punga de pufuleti, ceva de speriat. 

Avand mai mult de o ora intarziere, am pierdut autobuzul spre Lupsa si la 6 jumatate dimineata bantuiam gara din Campia Turzii, in cautare de trasport pentru 90 km. Pana la urma am luat un taxi, Dacia MCV, cu portbagaj mare, in care sa stau confortabil peste bagaje, cum imi sta mie mai bine. Fiind 5 oameni, nici nu se putea altfel. Pe la jumatatea drumului Mihai ne anunta ca are o veste proasta pentru noi: uitase harta in tren (si pantalonii, da' cui ii pasa de aia). Urma sa mergem pe traseu nemarcat si fara harta, doar in baza unui GPS. Ala era bun; ar fi fost perfect daca ar fi luat de acasa si un track. Ce era sa facem altceva, in mijlocul tarii, decat sa continuam drumul.

foto Mihai Olaru
Trecem de Turda, tredem de sate, ajungem si in localitatea de la baza traseului, Lupsa. Numai ca aici nu aveam habar unde e intrarea in traseu si la 7 dimineata, chiar si intr-o joi, pe cne sa suni? Ne-am invartit de colo-colo, intreband satenii unde e drumul spre Geamana si primind ridicari din umeri si clatinat de capete, de la oameni prea beti sa mai spuna ceva. Am intrebat chiar cativa copii care se indreptau spre scoala, pentru ca, in stupiditatea noastra, ne-am imaginat ca invata ceva de la profesorii aia, platiti, chiar si putin, din banii nostri. Raspunsul lor ne-a dat pe spate: “Nu stim, nu suntem din zona”. Pa bune?!? Intr-un cuvant, oamenii habar nu aveau ce-i aia Geamana; sau mai rau, nu ii interesa sa ne raspunda.

Pana la urma am luat-o pe drumul spre vechiul targ din sat (bine ca pentru asta era indicator, pentru ce ne interesa pe noi, neam) si, parasind drumul din sat, am apucat peste dealuri, de-a dreptul, pe o ploaie mocaneasca ce nu parea sa se opreasca vreodata. Si nici nu s-a oprit toata ziua cat am mers. Chiar inainte de lac, am facut un popas sa luam masa. Ne-am adapostit intr-o sura, ne-am potolit foamea cu ce aveam prin rucsac si ne-am incalzit sufletul cu un ceai fierbinte si biscuiti. Mana cereasca si alta nu!
Imediat am vazut si “lacul” ce acopera satul Geamana. Initial am crezut ca este apa, gri, murdara, desi stiam, teoretic, ce se afla acolo si in plus, nu vedeam picaturile de apa cazand, asa cum se vede pe suprafata unui lac. Imaginatia, totusi, ce se naste din pozele vazute pe internet, nu poate cuprinde marimea dezastrului ecologic produs acolo. Citesti cuvinte ca “acumulare de steril”, “iaz de decantare”, “cianura”, “var”, dar trebuie sa fii acolo, sa vezi acoperisul bisericii, ultima marturie ca a existat candva un sat, sa-ti dai seama ca oamenii ramasi la gospodariile ramase intregi, cele aflate mai sus pe deal, nu au de unde bea apa potabila. Si peste toate se ridica, imensa, Rosia Poieni, locul de exploatare a cuprului.

foto Mihai Olaru
Am mers mult pe langa lac, apoi Mihai si Stefan au coborat sa faca poze turnului bisericii inghitite de mal. Atunci au vazut si un pot improvizat peste lac, niste scanduri proptite pe butoaie ce sustineau o teava. Ce sa facem si noi, hai sa-l traversam, ar fi mai scurt, decat sa ocolim tot lacul pana acolo. Eu vazusem harta in Mc (da, am mancat cartofi de la Mc, in asteptarea trenului, si ce?) si tineam minte ca lacul trebuia tiniut pe partea stanga. Dar cine sunt eu sa comentez, daca toti vor sa treaca lacul. Atunci, cred eu, n-am abatut foarte mult de la traseu.
Totusi a fost o experienta inedita, ce sa zic; sa mergi zeci (sute?) de metri pe stanghii de lemn, la cativa centimetri de malul ala colorat care a inghitit un sat intreg… 

Intram din nou pe un drum forestie, Mihai mai face o incercare sa afle directia buna de mers, si intreaba la o casa de pe malul “lacului” care-i drumul bun. Dar cand primesti raspuns afirmativ si pentru stanga si pentru dreapta, te lasi pagubas. Dupa o ora de mers pe drum forestier, GPS-ul vroia sa facem dreapta si ne bage prin niste balarii si rape, paduri de foioase si noroaie peste glezne; asa ca ne intoarcem iar la lac, la aceeasi casa, de data asta apucam pe drumul celalat. La prima casa intalnita - dar juram ca va fi ultima data - cerem iar indicatii. De data asta o batrana ne spune ca drumul pe care suntem se intoarce roata la Lupsa (nu de acolo am plecat de dimineata… ?!), si ne arata, colo, peste dealuri, doar sa tinem coama, drumul spre Detunatele. Fiind langa satul nostru tinta, incepem urcarea.

Trec cateva minute si auzim in spate un barbat care urla dupa noi. Nu ne-am dat seama daca nebun sau beat, si nici nu intelegeam ce spune, pentru ca nu prea folosea consoane. Am inteles totusi cuvintele "stana", "caini", si si "Dumnezeii vostri". Incercam sa scapam de nebun si grabim pasul. Din pacate dupa cativa zeci de metri , Maddie oboseste si se opreste. Nebunul ne-ajunge, de data asta avea si o bata in spate. Nu numai ca nu scapam de el pana sus, dar, spre ghinionul nostru, in primul luminis vedem si stama, iar omul se apucat de fluierat si-si cheama cainii. Au aparut vreo 4 dulai pe care i-a asmutit pe noi. Baietii si-au dat rucsacii jos, sa-i tina pe post de scut; eu aveam aparatul foto in el, asa ca am luat un par gros si destul de lung, dar nu prea greu, cu care sa incerc sa ma apaa. Sau sa-l tarai dupa mine; am auzit ca daca tarai ceva dupa tine, cainii nu se apropie. Norocul nostru, pe de alta parte, a fost ca acei caini aveau mai multa minte decat stapanul lor si nu s-au apropiat prea mult, s-au multumit sa ne alunge din teritoriul lor.

Scapam cu bine si ne continuam urcarea, cum ne spusese batrana spre coama dealului. Erau mai multe, am ales si noi una din ele. Am dat si peste niste drumuri forstiere pe sus, dar, din nou, nu l-am ales pe cel bun. Desi la un moment al zilei am vazut un marcaj banda rosie, pe urmatorul nu l-am mai nimerit. La un moment dat suntem nevoiti sa parasim frumusetile si lejeritatea mersului pe creasta (daca aia poate fin numita creasta), pentru ca GPS-ul arata ca trebuie sa ajungem mult dreapta, iar coama se ducea fix opus, in stanga. In fata nimic, gata dealu’. Bun, o luam dreapta si coboram printr-o padure pacatoasa tare, cu arbori daramati, noroi si chestii intepatoare.
Iete asa ajungem intr-un sat uitat de lume, pe nu stiu ce coclauri, cred eu, Bisericani, dar nu bag mana in foc. Cert e ca dupa 3-4 km de mers pe un drum forestier, intreb un satean cat mai avem pana in Bucium. Senin ma intreaba care Bucium, ca-s sase sate in zona cu numele asta. SASE?? Da, noi ne aflam in Bucium Sat, urmatorul era la 6 km pe drum si nu, nu-l stia pe Oli (gazda noastra), probabil era din alt sat Bucium. Ne punem sperantele, ca de obicei, in betivii satului si oprim carciuma. Culmea e ca dam peste un nene (medic de familie, am aflat pe urma) care il stia pe Oli si ne si ducea cu masina pana aproape de el, doar sa-si termine omu’ berea. Ne-am incalzit putin, ne-am pus hainele langa soba care dogorea si ne-am luat jeleuri, muuuulte jeleuri, halite pe nerasuflate de mine, Maddie si Stefan. Am avut chiar necuviinta sa cer un ceai cald; din pacate tanti nici nu cred ca stia ce-i ala, daramite sa-l mai si vanda.  Da' o tuica nu vreau, mai bine?

In final, pe la 7 seara, cred, am ajuns si la cazare. Am fost primiti super bine, casa era incalzita calumea, foarte curat, mancarea minunata. Totul facut proaspat, in casa, inclusiv paine pe vatra, slaninuta, ciorba, mamaliga cu branza, smantana, cafea, ceai, intr-un cuvant cam tot ce vroiai. Si gazdele foarte de treaba si primitoare.
A fost amuzant, ca o ruda a gazdei a venit special sa afle cum am facut noi atatea ore de la lac, cand, daca tii drumul, in 2 ore jumatate este la Detunata Goala. Da, poate daca stii pe unde sa mergi… Noi am avut GPS-ul setat pe Bucium Sat, cand, de fapt, trebuia sa ajungem in Bucium Sasa. Uitandu-ma acum pe harta, imi dau seama ca la cativa km de Detunata, noi am facut derapta si am coborat prin padure. Trebuia sa o ascultam pe batrana de la Geamana, sa tinem coama dealului...
Vineri nu am facut mare lucru, pentru ca ploaia s-a transformat in viscol. Se pare ca numai pe coduri galbene de ninsori putem face ture, nu stiu de ce. Am urcat pana la Detunate  si de dupa-amiaza pana seara s-a jucat remi si ne-am culcat devreme, stiind ca a doua zi aveam de mers pana in Trascau, la refugiul Saruni.

foto Mihai Olaru
Sambata pe la 8.30 am plecat in traseu, spre Poiana Narciselor de la Negrileasa. Nu am balaurit prea mult, asa cum ma asteptam. Am pornit pe sosea spre Mogos, apoi am intrat pe un drum de tara, , cateva curbe taiate, niscaiva panta, zapada mare, brazi, soare puternic si imediat ne-am trezit in Poiana cu narcise. E cam stupid sa ajungi aici cand e zapada si nu narcise, dar asa ne era traseul, nu-i vina noastra. De aici in urmatoarea sa, am intalnit marcajul banda albastra, care ducea la refugiu. Dupa atatea zile de mers "de-a dreptul", prin pustiu, marcajul parea ceva ciudat, inutil, “auzi tu, sa murdaresti copacii cu vopsea”. Dar bineinteles ca ne-a prins bine, in vreo 3-4 ore, cred, cu tot cu pauze de masa, ceai si poze, am ajuns la refugiul Saruni.

Am fost primiti calduros, si la propriu si la figurat, de catre Costea, un membru al Trascau Corp, clubul ai carui oameni s-au spetit muncind la acest refugiu. Si a iesit ceva superb! Bietul baiat, cred ca a tras paiul cel mai scurt, pentru ca a urcat dimineata la refugiu, ne-a asteptat, apoi a coborat. Sincera sa fiu, nu inteleg de ce nu a ramas cu noi la un vin si un joc de Rentz.
Am dormit tare bine in refugiu, pe salteaua de langa hornul incalzit. Avand si Nahhany la mine, evident ca am murit de cald, dar asa ma bucur cand mor de cald si nu de frig, de numa’ J

Ziua de duminica a fost imputita rau si mi-a stricat toata buna dispozitie acumulata in tura asta minunata. Am coborat  tot de-a dreptul pe dealuri (marcajul cica ocolea mult), si nu a fost deloc placut pentru genunchi, mai ales pe noroi si iarba inghetate. Iar in Zlatna… doamne ce frig am tras. Normal ca nu aveam autobuz cu care sa ajungem in Alba si am facut autostopul. De bine, de rau, ne-a luat cineva repede. Dupa ce am urcat am vazut lamaita de incepator pe parbriz; dar imi era prea frig sa cobor.
In gara din Alba, surpriza, nu aveam tren catre Bucuresti… Ok, nu era chiar o supriza, pentru ca vazusem asta din Bucuresti. Cu autocarul nu a vrut nimeni sa mergem, in afara de mine, asa ca iar ne-am suit in taxi, catre gara din Vintu de Jos. Frumoasa gara, ce sa zic… not!! In asteptarea trenului am intins un picnic campenesc, eu si Vasile cu salam, branza topita, paine neagra si banane; Stefan slanina cu paine; Mihai mere (cine naiba isi cumpara de la magazinul satului, 3 mere si un sul de hartie igienica?!?) si Maddie jeleuri si o portocala. Si pan' acasa, drum intins 8 ore, ca na, asa-s trenurile din Romania.

Patru zile de Ardeal

https://picasaweb.google.com/111968671498155146766/MuntiiTrascauluiSiSateleDinArdeal
Caldura mare, mon cher, si patru zile libere, de haladuit unde vedeam cu ochii; asta a fost mini-vacanta de 1 Mai. Ma rog, pe data de 1 deja am ajuns acasa si mancam un maaaare pahar de inghetata cu capsune si mango. O minunatie, ce mai...

Vineri m-am trezit cu noaptea-n cap, pe la 7 - sa ne-ntelegem, pentru o zi de concediu e mult prea devreme...- sa ma duc la politie sa-mi schimb carnetul de soferi. Da, deja am 10 ani... ha ha ha! Apoi am dat fuga la f64 sa-mi iau D5100, ca na, trebuia sa-l incerc in Trascau, nu? O cafea in oras, un suc, o a doua cafea la Vasile la birou si la drum, ostenii mei, ne asteapta drum lung pana la cabana lui Claudiu din satul Sub Piatra, pe valea Ariesului. Care acum are si incalzire, nu doar pereti :)

Pana in Sebes a fost super liber drumul; apoi s-a inserat, au aprins astia farurile, au aparut TIR-urile si pana in Teius s-a rupt filmul, numai cu 50 km/h m-au tinut; plus drumul din Salciua pana la Claudiu, care m-a imbatranit 5 ani.. Ce mai, degeaba m-am grabit eu pe autostrada, Dealul Negru, apoi pana in Valcea, de Valea Oltului ce sa mai spun, ca am ajuns in sat abia pe la 12 noaptea. Totusi am fost primii dintre invitati - nici acum nu stiu exact cati am fost, ca niciodata nu am stat toti in acelasi timp la cabana - am intins saltelele, iar eu m-am bagat la somn; afara era muuult prea frig pentru mine. Pana dimineata ne-am inmultit (n-am facut nimic, ma jur!), venisera si Alina cu inca doi baieti, Vlad din Campina si Iulian din Bucuresti.

Sambata toti erau obositi de pe drum, iar intrarea in Huda lui Papara era programata pentru seara (lumina tot aia-i in pestera). Asa ca pe la ora 14 ii vine lui Claudiu ideea sa ne catere pana la o pestera a carei intrare este mult (prea mult) deasupra Hudei.
Am plecat 6 oameni la taiere. La propriu, pentru ca ne-am taiat si ne-am zgariat in maracini pana acolo, de-mi venea sa-i fac vant lui Claudiu pentru mareata-i gaselnita sa ma cocoate acolo. La un moment dat nu stiam daca am urcat destul. Asa ca Vasile s-a suit intr-un copac si a inceput sa-si fluture tricoul pentru a fi vazut de jos. Claudiu o suna pe Alina (care ramasese la cabana), Alina se uita printr-un tele catre noi si ne ghida oleaca mai acatari stanga-dreapta, pana am gasit intrarea in pestera. Intrarea asta se facea printr-o gaura in stanca, de cativa metri, prin care a trebuit sa coboram in rapel. Eu am fost coborata ca pe un sac de cartofi, pentru ca nu am mai facut pana acum rapel in viata mea. Si cand imi mai si strigau "fa nod semicabestan" ma apucasera pandaliile; "aaa, semi, si eu care vroiam d-ala  intreg, ca io nu ma incurc cu jumatati de masura"... 'the hell, man, baga-ti mintile-n cap, nu vezi ca am unghiile facute?!
Ma rog, pana la urma am coborat si eu, desi de afara privelistea era mai faina. Si asa, aveam un belvedere superb pana hat in cheile Turzii, am facut ceva poze si ne-am intors la cabana. De urcarea prin gaura respectiva nu mai zic nimic, ca ma fac de ras... Totusi, plimbarea asta mi-a fost de ajuns sa vad cum stau cu psihicul in preajma anumitor persoane. Adaugand la asta si faptul ca eram toata zgariata, plus ca afara era cald si soare, plus ca Huda o mai facusem, am luat decizia sa nu mai intru in pestera cu toti. Prea ud si prea frig...
Pana duminica am pierdut vremea cu Vasile prin curtea cabanei, am citit, ne-am chinuit sa intindem un cort cat o zi de post negru (pentru cei care urmau sa vina in seara aia si pentru echipamentul de pestera) si am reusit performanta sa dorm 12 ore.

Duminica de dimineata am mai facut ceva plaja cat am astaptat-o pe o fata sa se duca pana in sat - s-a gandit ea ca daca o asteapta 7 oameni pana face o plimbarica de 10 km pe jos, nu-i bai - si pe la ora 13 am plecat in traseu spre Poarta Zmeilor si apoi pe creasta pana in Vanatarea.
Traseul a fost absolut superb!! De la Huda lui Papara se urca pe triunghi rosu, pe langa manastire, apoi spre padure, se face dreapta de-a coasta pe langa acea padure, dar doar cateva sute de metri, apoi cum se rareste putin padurea, chiar inainte sa se deschida o vale larga la dreapta, se face stanga, brusc, printre copaci cazuti, aproape de baza stancilor. Noi aici am gresit prima data si am tinut creasta prea mult. Dupa vreo 2 ore de la plecare (mult mai putin daca nu te ratacesti, ca noi) se ajunge intr-o poiana, de unde traseul continua la dreapta pe cruce rosie (traseu ce vine din Salciua) si incepe sa urce de-a dreptul stancile.
Inainte, insa de a urma crucea rosie, un baiat care era cu cortul in poiana respectiva si stia foarte bine traseele, ne-a dus in stanga poienii (cum am coborat noi pe TR), pe o poteca nemarcata, care coboara la cascada Sipotelor. Sunt, de fapt, trei cascade, una dupa alta si trebuie mers chiar prin ele, pentru a le vedea. Ne-am udat groaznic, dar a meritat!! Doar la cascada Beusnitei din Cheile Nerei mai vezi asemenea vegetatie ireala...
Revenind in poiana (aici este ultima sursa de apa in afara celor cateva paraiase de pe platoul Bedeleu, din care se adapa animalele!), am inceput urcarea spre creasta pe cruce rosie. Pot spune cu mana pe inima ca in viata mea nu am urcat o poteca atat de abrupta pentru atat de mult timp. Pana la Poarta Zmeilor simti pur si simplu ca-ti dai duhul. Sau o fi fost caldura de vina, sau faptul ca eram incaltata in bocancii de iarna care ma jenau la calcai, desi ma indoiesc. Aproape 2 ore de urcat in patru labe; fara sa ai unde sa-ti tragi sufletul, pentru ca tot timpul esti in panta?! Si totul pe bolovanis si pamant nisipos. Iar pestera respectiva nu merita osteneala, am ramas dejamagita. Balconul a fost frumos, cel amenajat pe o stanca, exact la marginea haului, de unde se vedea intreaga vale a Ariesului. Apusul acolo trebuie sa fi fost minunat.
Cascada Sipotelor
Dupa balcon se mai urca putin tot prin padure, apoi se trece printr-o poiana cu urzici si imediat se iese in platoul Bedeleu. De aici marcajul pana la Vanatarea, cel putin teoretic, este banda albastra (insotita o portiune de banda rosie, si care, la un moment dat, se intalneste cu banda galbena care coboara direct la Huda, dar pe care noi nu am urmat-o).
Pe platou nu exista marcaj, sau era pe sus, tinand creasta si nu l-am gasit noi; noi am ales poteca cea mai lata, cam cat un drum forestier, in directia E-NE. Am ocolit un varf, lasand padurea pe dreapta si vaile largi pe stanga, am intrat intr-o mica padurice, apoi am cotit brusc in directia V, pana am ajuns intr-o vale cu o casuta mica de piatra, pe care am intalnit marcajul nostru, BA. De la aceasta casuta marcajul devine foarte bine vizibil si nu mai pune probleme de orientare.
Trebuie spus ca fara Vasile nu am fi gasit niciodata traseul pe platou. El a stat perfect la capitolul orientare si noi am mers pe mana lui. Oricum si restul erau la fel de praf ca mine, se facuse deja ora 8 seara si noi tot in creasta eram, Alina, prietena ei si fata lui Claudiu erau deja obosite si nimeni nu avea chef de gandit la alternative.
Pe la 9 jumatate am ajuns la troita de pe Vanatarea si de aici coborarea se face pe cruce albastra, jumatate de ora pana la Huda lui Papara. In total traseul a dura 8 ore jumatate, dar se poate face, zic eu, in 6 ore, 6 ore jumatate.

Sighisoara
Luni nu am avut niciun chef de urcat iar pe Piatra Secuiului, nu de alta dar am cosmaruri cu creasta aia, cu ploaie, fulgere si Mihai aruncandu-si disperat betele de trek, ca sa nu mai zic de 2 zile ce au urmat, doar in haine si bocanci uzi... Asa ca eu cu Vasile ne-am facut bagajele, ne-am urcat in Smart, si dusi am fost, la plimbare prin satele Ardealului, la vanat de cetati. A fost un drum superb, spre Aiud, Teius, Blaj, Copsa Mica, Medias, Sighisoara, Brasov si exceptand bucata dintre Blaj si Medias, asfaltul a fost foarte bun. Ne-am oprit in multe sate, pe unde vedeam indicatoare din alea maro, spre obiective turistice. Din pacate ti-ar trebui 2 saptamani sa poti vizita toate acele biserici fortificate. Si mai rau, la cele la care ne-am oprit noi, toate erau in reparatii si erau incuiate, inclusiv Rupea. La Viscri nu am ajuns pentru ca drumul era rupt (soseaua era dusa la vale in rapa...) dar in rest am vazut destule.
Primul momentul culminant al zilei, absolut demential din punctul meu de vedere, a fost cafeaua bauta sus in cetatea Sighisoarei. La festival nu prea poti face asta in liniste, iar data trecuta cand am ajuns in Sighisoara in afara festivalului (dupa Minicraciun?) era prea frig pentru stat la terasa; ca sa nu mai spun ca mi-ar fi dat Vlad o cafea peste ochi, daca-l mai tineam mult pe loc... :)
Micul Trianon de la Floresti
Iar al doilea moment super fain a fost inghetata mancata in Piata Sfatului. Fooarte frumos! :)

Seara am tras la un motel de langa Dambul Morii, acelasi cu cel la care am stat saptamana trecuta, stiind ca e mancarea buna si camera ok. Si cum spuneam si la inceput, amiaza de marti, 1 Mai Muncitoresc, ne-a prins acasa, la o cupa de inghetat de vanilie cu caramel, in care am pus capsune si mango :))



Trascaul cum nu se poate mai ud

Gata, ne-am hotarat sa terminam traseele in Trascau, asa ca am plecat spre nord. Cu acelasi accelerat de 20.45, la cuseta, dar de data asta pana in Campia Turzii, nu mai vrem Teius. Dintr-o greseala Mihai posteaza ora de tren gresita, iar Alinamarina si Mihai_taz isi iau bilet la alt tren, care ajungea la jumatate de ora inaintea noastra. Oricum ei aveau loc in compartiment, dar mi-a parut tare rau.

Pe la 5 si ceva am ajuns in Campia Turzii, unde am gasit-o pe Simona bezmetica de somn, care venise de vreo 4 ore din Oradea si deja prinsese miros de gara. Claudiu s-a oferit, pe langa sa ne cazeze la cabana lui, sa ne ia si de la tren, asa ca am mai asteptat acolo vreo 3 ore, la cafelute si tigari. Bietul de el, ii era foarte rau, dar tot s-a tarait sa ne culeaga.
Inghesuiti, care in masina, care in bena, dupa cum ne-a fost norocul, am plecat spre Turda si Valea Ariesului, pana in Rimetea, de unde incepea traseul nostru. Urma sa facem un mic circuit din sat pe creasta Piatra Secuiului, apoi coborare in Coltesti, vizitat cetatea, apoi sa traversam pe la Poarta Zmeilor pana la Huda lui Papara, la cazare si pestera... Urma!
Urcarea a fost dementiala, o vale foarte frumoasa, piatra cat cuprinde. Nu m-am putut abtine sa nu ma iau de Mihai care nu luase pic de apa... pe principiul "eu fac poze, sa care altii". Pana la urma nu inteleg de ce se tot trezeste "micul monstru" din mine, e treaba fiecaruia daca moare de sete au ba.
Dupa 2 ore, cu tot cu pauza de masa si de fotografii, a urmat creasta lina, de unde vedeam Poarta Zmeilor sub nori grosi de ploaie. In cateva minute i-am "admirat" chiar prea de aproape, cand au inceput sa bata vantul si grindina. La fiecare tunet ma gandeam doar ca am mai scapat de un fulger, asta in timp ce, bineinteles, ma concentram sa nu-mi rup gatul pe poteca plina de noroi. M-am miscat incet din cauza genunchiului, dar oleaca mai jos, intr-un palc de ierburi i-am ajuns din urma pe copilasi, care se fereau de traznete, spun ei, stand pe vine, si betele de trekking aruncate la un metru mai in fata... bun asa! :)

Intr-un final, uzi pana in suflet si plini de noroi, gasim o carciuma in Coltesti, sa ne incalzim, uscam, sa bem un ceai cu rom, si mai ales sa-l rugam pe Claudiu sa vina iar dupa noi sa ne duca cu masina la cabana. Cred ca am nimerit singurul birt din tara asta fara usa si fara nicio sursa de caldura. OK, incalzitul si uscatul au picat din start, romul era odios, apa de ceai calaie, dar Claudiu nu ne-a dezamagit, si, in cateva ore, eram pe drum spre cazare. Copiii au mai facut un traseu pana la cetate si apoi din varful unui deal pana la cabana, eu cu Vasile am preferat confortul caldurii oferite de masina.

Mare mi-a fost surpriza cand am ajuns la destinatie si nu am gasit decat acoperisul si fundatia de la casa. Alternativa era un pod de lemn, deasupra grajdului de cal. Dupa ce mi-a trecut lacrimatul ochilor de la miros, m-am schimbat in haine uscate si am reusit chiar sa mananc o mamaliguta cu branza. Ori eram prea rupta de foame (apropos, mancarea noastra se stricase toata), ori ficatul meu a uitat ca exista.  Claudiu cu Tavi au muncit de zor pana seara si ne-au incropit o camera cu geam termopan, pereti din placaj, usa si pardoseala de polistiren, si ne-am adapostit super bine de curent. Frig oricum nu era, iar in sacul de dormit mi-a fost cald chiar si mie. Atata doar ca nu ne-am putut usca hainele si bocancii... mai bine, avand in vedere traseul de a doua zi.
Si mai mare ne-a fost mirarea cand seara inainte de culcare, Mihai (care aranjase cazarea la Claudiu), a facut un calcul scurt si a concluzionat ca nu are loc in camera, asa ca a plecat sa doarma la o pensiune de vale. De data asta m-am abtinut de la comentarii, avand in vedere ca am dormit bine. Asta pana sa ne trzeasca  la 7 dimineata sa plecam in traseu. Ce plimbare taica, toate erau inca ude.

Ca sa avem cu ce ne incalta, tot Claudiu ne-a dus pe cativa (mai putin pe Mihai si Simona) la "shopping" la un targ din Salciua. Am auzit pe urma ca ar fi cel mai mare targ de animale din zona, si se tine o data la cateva luni. Frumos acolo, oameni imbracati de sarbatoare, multe animale (doh!), fructe, legume, dulciuri si cel mai important: tenisi uscati. Rosii, albastrii, portocalii, crem, cu crampoane sau fara, sa tot ai de unde alege, parca nici nu ne puteam hotari. Numai Taz a nimerit unul rosu, celalat portocaliu, nu stiu cum naiba, poate l-a vazut taranu' mai emo, asa. Vasile, bietul, nu cred ca a apreciat plimbarea asta, dupa ce a vazut un sarpe pe drum. Mort, e adevarat, dar fobia si-a spus cuvantul... ce-o sa faca in Nera? :))

Cu provizii de incaltari uscate pentru seara, ne-am intors la cabana, am imbracat costumele de neopren puse la dispozitie tot de Claudiu, ceva haine pe deasupra, si am pornit spre pestera de langa. Un mic "search pe google" (c'mon people, we have the technology!) m-a convins ca trebuie vazuta: e cea mai lunga, cea mai denivelata, cea mai dificila, cu cea mai mare sala, cu cea mai inalta galerie, cu cel mai lung curs subteran, cu cel mai mare debit, cu cea mai mare cascada, cu cea mai mare colonie de lilieci din Europa, cu cele mai lungi si mai numeroase excentrite, cu cel mai mare depozit de guano din Romania (sursa: wikipedia, evident). Nu spun ca am vazut toate obiectivele din ea sau prea multe pesteri la viata mea, dar chiar si fara termen de comparatie... a fost lunga, grea, saritori cat cuprinde, guano peste tot, sali si galerii imense. Si apa, apa cat cuprinde... Am inteles ca pestera a fost chiar amenajata demult, dar din cauza faptului ca liliecii si-au cam luat talpasita, a fost inchisa circuitului turistic. Au mai ramas doar o jumatate de scara ici, o teava colo, un piton, doar atat cat sa se poata merge super echipat. Mai bine, vorba Alinei "mai bine sa nu vad eu prea multe, decat sa intre bezmeticii sa strice tot ce-i frumos".


Portalul de la intrare e imens, apa descurajant de adanca - de rece, ce sa mai vorbim! -  si nu e nevoie de frontale pe partea cea mai dificila, pentru ca lumina patrunde cateva sute de metri bune. Baietii au carat, pe langa geanta impermeabila pentru aparatele foto, o scara si o coarda, iar noi ne-am luat hamuri si carabiniere. Stiu ca le-a cam scazut prestigiul cu scara aia, dar sincer, fara ea nu ajungeam niciunde. Teoretic cica se urca pe alte parti, pe cascade direct, dar sa fim seriosi, variantele alese au fost super.

Ca sa ne facem o idee despre ce urmeaza, trecem raul, nu pe pod, ci prin apa... pana la glezne si deja strang din dinti si injur in ordine alfabetica. La intrare am ales varinata de a face echilibristica pe niste tevi - proasta alegere! -  in loc sa innot (nu-i nimic, am facut-o si p-asta la intoarcere). Evident ca la cat de mult imi plac mie scarile si podurile, fix asta imi mai lipsea. Anyway, tot in apa ajung, dar numai pana la brau, si continuam inaintarea. Pasul voios ma tine pana la prima saritoare. Punem scara, ma urc cu chiu cu vai (mai mult vai decat de obicei), trec printr-o gaura, si ajung in motul primei cascade. Mirific: la cativa metri  alta cascada, mai involburata, pe care nu o mai pot ocoli.

Claudiu se urca pe stanga si ne da coarda. Prima se asigura Alina. Nu stiu cum a gandit-o p-asta, dar se duce taman prin mijlocul debitului de apa, niciun centimetru mai la stanga. Il vad pe Claudiu cum casca ochii si cum incepe sa-i alunece coarda din maini. Alina nu auzea indicatiile, asa ca a continuat sa se chinuie sa gaseasca prize pentru maini si picioare... nimic, e tarata ca pe salam :)
Urmez eu, singurul lucru bun facut a fost sa ma duc mai pe margine, doar ca in susul cascadei trebuia sa trec iar pe dreapta, si mai mai ca m-a luat apa. Ajung cu bine si apuc sa casc ochii: o saritoare de cativa metri buni si ceva ce semana a scara demult... great! A mai urmat o dracie de fisura pe care am trecut-o, la indicatiile lui Tavi, impingandu-ma in spate si picioare, plus alte mici saritori. Dar ar fi mult prea mult de povestit.

Cert e ca am ajuns intr-o sala eeeeeeenorma, unde am facut o pauza de tigare (DA, Taz a adus tigari, nu-mi venea sa cred, si erau chiar uscate!) si poze. Baietii spuneau ca sala aia "gazduieste" cel mai mare depozit de guano din Romania. Evident, am aflat dupa ce am urcat panta alunecoasa mai mult in patru labe. Vreo 15 minute, si eram din nou pe cursul raului, spre Sala Crucii, sau asa ceva (sper ca am retinut corect). Din pacate nu am mai ajuns la destinatie, deoarece erau deja 2 persoane care vroiau sa iasa. Nici eu nu stiu cat as mai fi rezistat, dar culmea e ca pe mine ma tot intrebau daca mai vreau sa merg :|

Amuzamentul a fost la coborare. Cica sa facem rapel: eu cobor prima, evident ca un sac de cartofi, nici macar nu ajungeam cu picioarele la perete sa simulez tentativa de rapel. Din marginea saritorii nu vedeam decat cascada super rapida, zgomotul infernal, si trebuia sa nimer si bucata de pamant de langa apa, pe care nu o vedeam, daar stiam ca-i p-acolo pe undeva... right! Mai simpatica a fost Alina, care nu a auzit indicatiile ce mi s-au dat, si cand Claudiu i-a spus "OK, acum da-ti drumul", a izbucnit in ras isteric.
De 2 ori mi-a fost intr-adevar teama: prima data cand am calcat langa un bolovan, unde de fapt era o mare groapa si m-a cam luat apa (stiu, ajungeam mai rapid la iesire) si a doua oara innotul practicat la gura pesterii, cand simteam ca daca nu dau in disperare din maini, intru in soc hipotermic, de la caldura de afara.

A fost foarte solicitant, mai ales psihic: 5 ore de frig si ud, bolovani alunecosi, saritori, cascade puternice, cate 6 vanatai pe fiecare picior (serios, le-am numarat si au iesit simetric), genunchi umflati, ceva vena sparta si multe zgarieturi. Dar daca a meritat? O DAAAA! Abia astept sa fie gata cabana lui Claudiu, mai ales ca este o gazda minunata.

l.e. multe, multe bai fierbinti si ceapa verde cu salata si branza de bivolita... fara numar! :))

I-am pus cruce cu iz “natural” Trascaului de sud

Era o perioada de letargie totala, vorba unui prieten, ma cam “pensionasem”. Asta pana a postat Mihai o tura din aia de-a lui “simpla”, in Trascau… Cum tocmai terminasem kinetoterapia, ce lucru mai bun am de facut, decat sa ma stric din nou? Niciunul, zic eu, asa ca ma inscriu.
Planul era sa facem toata creasta, cu plecare din Rametea, coborare in Zlatna, somn intr-o sura din satul parasit Cheia si in Intregalde.

Ei bine, niciodata socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de pe “carpati”. La inceput Mihai ne avertizeaza ca traseul va fi lung, 9-10 ore pe zi spune el (acum ca l-am vazut, realizez ca erau lejer 12-13 in realitate) si ca dormim pe unde apucam. Auziti la el tupeu, sa nu caram lucruri inutile!!! :)) Dupa un anunt de genul asta destui care se anuntasera s-au retras subit, ba au racit, ba nu si-au putut lua concediu…
Pana joi seara traseul se mai schimba de vreo 4 ori si stabilim sa facem partea sudica, ramane doar sa ne intalnim in Gara de Nord 4 omuleti, eu, Mihai, Catisor si Vasile, oameni de cuvant.

Apropos de carat, in metrou imi dau seama plina de nervi, ca rucsacul meu are cam 8 kile… discoteca! Dar ce sa arunc? Poate ceva mancare dintre cele 17 sandwichuri pe care mi le-a facut Minerva (ca pe mine nu ma tineau nervii la atatea), apa sau haine? Dupa parerea mea nimic nu era inutil… ma inselam amarnic :))
Vizitam Mc-ul din gara pentru o cafea, cartof prajit, E-uri si sanatate curata, si ne indreptam voiosi spre cuseta in care aveam sa dormim (nu) pana in Teius. Nu stiu cum fac de nimer cocotata in cel mai de sus pat, de ma simteam ca-n parcul de distractii si aveam impresia ca-mi pica tavanul in cap. Evident mi se pare foarte normal sa stau cu capul la geam, imi ingheata creierii instant si imi schimb orientarea, sa intru si eu in rand cu ceilalti din compartiment. Nu-i nimic, imi ingheata picioarele, pentru ca hotarasc ca decat sa imbrac asternuturile in cearceafurile alea, prefer sa mor de frig.

In rest rasete si veselie totala. Batranelul care dormea jos ne povesteste cum citea el in tinerete pe intuneric… avea ISO mare, vorba lui Mihai; acum ii mai ramasesera doar obiectivele macro, cat fundul de sifon.  O tantica nevorbita demult ne explica in cele mai mici amanunte de ce se duce ea des la wc… si nu glumea! Intre ora 10 si 2.30 (cand ne-am trezit cu speranta ca ajungem la 3 in Teius, cum era programat) am tras un pui de somn, intrerupt de usi de compartiment trantite, tremurat compulsiv si amintiri din tineretea tumultoasa a celor doi colocatari.

Noroc cu Vasile care are inspiratia sa aduca un “device” in forma de tigare, cu luminita intr-un capat si care scoate aburi, asa ca nu ducem lipsa de fumat atat amar de drum. A avut el inspiratie proasta la alte capitole, dar aici m-a nimerit :) Il iertam, a fost prima lui tura cu noi, si mi se pare normal sa vina cu ceai, bietul. Am ras 3 zile de el pe tema asta, dar dupa cum s-a dovedit mult mai tarziu, a prins bine si ala.

Ajungem in Teius pe la 4, ne bem cafeluta cea de toate diminetile de la chioscul din gara, fugim de cersatoarea enervanta, luam un taxi, iar pe la 5 dimineata suntem deja la cabana Ramet si luam micul dejun. Eu abia ma misc de somn si lene, Mihai, ca in fiecare dimineata de tura ma bate la cap ca iar raman ultima care nu-i gata, pun magaoaia de ranita in spate, si haida.
Pornim pe poteca spre Cheile Rimetului, unde dupa vreo 15 minute urmam crucea galbena brusc in stanga sus. Da’ sus; si brusc. Panta ceva gen “minunatia” din spatele cabanei Gura Diham. Ok, cat de mult poate tine? Sunt entuziasmata ca sunt iar pe munte, trec cu succes de primul urcus abrupt, urmeaza poteca lina printre brazi si parca imi mai vine inima la loc. Ehe, daca stiam eu ca mai urmau 4-5 pante ca prima, nu mai ranjeam asa suav la aparatul foto. Ma opresc din 10 in 10 minute sa-mi leg sireturile la bocanci, deja ii disperasem pe toti. Din nou Vasile face treaba buna si impleteste ceva pe la bocanci, de nu ii mai puteam descheia nici daca vroiam.
Facem popas scurt de poze... Care poze, ca mie mi se descarca instant bateriile, cred eu din cauza frigului. Iete-asa identific primul lucru inutil pe care il car. Pana duminica la asta s-au mai adaugat un hanorac, pantaloni si sa nu uitam cele 9 sandwichuri care mi-au prisosit.

In vreo 3 ore ajungem in primul platou; asta se traduce prin prima balaureala dupa marcaj. Mama ei de cruce galbena, ca tare greu am gasit-o! Mihai pleaca la stanga, Vasile la dreapta, eu cu Catisor asteptam. In fata noastra un sat. Daca din sursele ce descriau traseul stiam ca trebuie sa ajungem in satul Piatra Cetii, nu fix pe piatra, varf, whatever, era o treaba. Oricum, intr-un final o pornim spre asezarea aia, macar parea mai “vie” si mai ferita de vant, decat intinderea de zapada de pe platou. Case imprastiate, gospodarii pline de oratanii, dar mai ales de caini ciobanesti, carora nu le placeau bucurestenii, neam!!! Gasim marcajul pe wc-ul unui omulet de p-acolo, altul pe grajd, il pierdem iar, ca na; ne indreptam spre o curte unde vedem si vietati bipede, doar ca pe Mihai il ataca 2 ciobanesti cu capul cat o ranita si coltii pe masura. Ma mir, sincer, ca a reusit sa-I tina la distanta cu betele de trekking. Stapanii ne ajuta sa scapam intregi si ne indruma spre nea’ Petrica pentru indicatii de traseu. Culmea, ne sfatuiesc sa-l sunam inainte, pentru ca are un caine mare si rau in curte… d-apai astia doi ce-or fi fost!?! Abia cand am iesit in ulita si am vazut matahala latoasa, am inteles ce-i ala caine mare; ca de rau, slava domnului si-a ascultat stapanul si ne-a dat pace.
Buuuun, si ne ia nea’ Petrica in primire. Bineinteles ne invita in bucatarie, o incapere luminata, soba mare si incinsa, pamant pe jos, o masa, 2 paturi si un aragaz pe care fierbea o oala de lapte. O minunatie, exact ce ne trebuia dupa 4 ore de stat in zapada! Nea’ Petrica e un om cum poti intalni numai prin sate din astea uitate de lume. Dupa ce i-am trecut pragul am inteles ce numea Dan Puric “omul frumos”, “roman crestin”. Ne-a incalzit cu cate o cana de lapte fierbinte (eu am zis pas, ca-mi pica stomacul, doar na, nu-i la cutie), ne-a potolit foamea cu o slaninuta absolut bestiala, ceapa rosie care mi-a amortit gura de usturata ce era, o palinca sa nu ni se-aplece (vorba lui Mihai, ce pacat ca lipsesc din tura asta exact alcoolicii – se stiu ei care-s hihihihi) si ne-a incantat cu simplitatea gandirii oamenilor locului si cu vorbele de duh. Cand spun “simplitate” nu ma refer la prostie, in niciun caz, ci la real, natural. Tipicul omului din topor, care stie ce-i trebuie, si stie bine. Am fi stat ore intregi sa-l ascultam vorbind despre turisti, despre muntii din zona, despre sat, despre animale si in general despre existenta lui atat de reala.

Dupa ce ne-am mai revenit, le-a facut baietilor un tur de onoare al curtii, sa vada nu stiu ce animalute (cred ca boii). Eu la un moment dat ma gandesc sa dau o tura prin livada si ca sa vezi dau de buda. Dracia era asezata pe marginea prapastiei si chiar ma intrebam care ar fi sansele sa o nimeri pe intuneric, avand in vedere ce palinca tocmai servisem; vederea de ansamblu a haului nu ma inspira si dau sa ma intorc, dar din pacate atunci imi aduc aminte de matahala de ciobanesc… care, evident era in spatele meu si maraie incet a avertizare. OK, now what? Inghit in sec, merg inainte spre wc, intru si nu-mi ramane decat sa privesc haul… si ca tot veni vorba, cat de sadic sa fii sa pui un geam, ca sa vezi de vale?! Traiam cu spranta ca ii da cuiva prin cap ca acea creatura nu pazeste wc-ul degeaba. Dar ce, puteam sta locului? Cateva minute in vifornita aia si mi-au anchilozat oasele, imi pierd rabdarea, asa ca ies, vorbind cat de dragut pot eu cu animalu’, doar doar pleaca… de unde, prostanacului incepuse sa-i placa si topaia pe langa mine, ma apuca de mana si ma tragea de haine. Dragut din partea lui ca nu m-a luat drept cina.

Acum ca suntem incalziti si cu burta plina, ne revine culoarea in obraji si suntem oleaca mai vioi. Nea’ Petrica ne conduce putin sa ne arate pe unde-i poteca spre Intregalde unde vroiam sa inoptam. Baietii mai fac o poza, doua, Catisor admira cazanul de tuica (zice ea ca nu pune gura alcool, dar vedeam eu ce-I sclipesc ochisorii), asa ca eu merg tantosa inainte. Nu fac doi pasi afara din curtea omului, ca ma afund cat se poate de direct, cu ambele picioare, in ditamai baliga. Fir-ar ea sa fie, era acoperita de o mica pojghita de zapada. Bai tata, ce si mai ales cat naiba mancare vaca aia?? Vad bocancii mei La Sportiva plini de rahat si simt cum mi se taie respiratia. Auzeam rasetele tuturor, injur bine, apoi incep si eu sa ma amuz dar pentru ca nu puteam sa nu ma intreb daca “italienii” aia mici si negri (a se citi indieni, africani, whatever) de la fabrica, si-au imaginat vreodata prin ce va trece perechea respectiva de bocanci. Nu cred, avand in vedere ca-s galbeni… Alerg haotic spre cele mai mari maldare de zapada, sperand sa nu dau de alta minunatie, Vasile ma vede cat sunt de disperata si e destul de dragut incat sa ma ajute sa-i curat.

Trecem pana la urma intr-o livada si nea Petrica de asigura: “E colea satul, 2 km aveti de mers”; si noi il credem. Sincer, aia 2 km i-am facut de vreo 4 ori. O coborare prin chei, trecut apa de n+1 ori, apoi asfalt prin chei… o nebunie nu alta, imi venea sa ma asez acolo sa dorm in sant. Norocul da peste noi nu dupa multi timp, cand vine o dubita din aia de cara la scoala pe kinderii din satele respective. In masina, Mihai se uita pe harta, si observa ca putem foarte bine sa nu dormim in Intregalde, ci sa ajungem chiar in Necrilesti, satul urmator, in care oricum trebuia sa ajungem sambata. Mihai intreaba plin de tupeu o femeie din dubita daca nu ne cazeaza si pe noi pentru o noapte. Saraca tanti se uita lung la noi, noi zambim si incercam sa parem de increde; din nou avem noroc si ne accepta. Intre timp soferul dubei ne anunta ca are ceva treaba in Intregalde, dar sa stam in carciuma sa-l asteptam.

Cum era inca devreme, nu mai aveam de mers pe jos si Vasile ne anunta ca face cinste, (implineste 26 de anisori peste cateva zile – doamneee ce kinder!), ne luam ceva cafea, ciocolata calda sau bere si ne asezam la o masa langa… un tonomat de muzica. Pe cuvant ca in viata mea nu am vazut asa ceva in Romania. Doar in carciuma din Intregalde… Evident numai porcarii de manele, insa nu puteam rata asa ceva, si incepem sa bagam banuti, sa cante dracia. Gasim ceva muzica sa nu ne taiem venele chiar de la prima incercare. Niciodata nu a intrat mai bine “Pusca si cureaua lata” sau remixul dupa Goran Bregovic. Aaaa, si ne-am facut la poze cu “device”-ul, de ziceai ca suntem scapati de la nebuni, asa ne guduram pe langa el :))
Pe la 5 ajungem si la tanti acasa, era intuneric bine de tot afara, dar ne indica exact locatia de parca era Casa Poporului: “Aici e magazinul mixt si carciuma. Deschide la 6”… What?! Si da, acolo e un magazin mixt, cu 2 mese in mijloc si o bancuta de lemn.
Camera e rece ca gheata, o bucata de geam lipseste, soba mica si placata cu faianta da caldura ioc. Eram convinsi ca niciodata camera aia nu va ajunge locuibila; si cata dreptate am avut, pur si simplu scoteam aburi pe gura. Catisor deja era pusa pe treaba, vroia sa faca un “benchmark” la carciuma, doar doar o sa gasim ceva mai bun :)))) Dar aveam saci de dormit, am primit plapumi serioase, si ne-am descurcat.
Seara ne intreaba tanti daca nu vrem niste oua prajite cu slaninuta. Eu fac ochii mari, deja imi lasa gura apa. Inghit in sec, pentru ca il aud pe Mihai invocand o criza de ficat de la o mancare asa grea  dar ca nu refuzam niste mamaliga cu branza de oaie. Cum mah, asta-i schimb? Imi venea sa-i sar la gat :)
Sambata la 6 dimineata ne trezeste telefonul lui Catisor, cu o melodie extrem de enervanta, ne bem cafeaua si incercam sa o lamurim pe tanti unde vrem sa mergem. Am ajuns la concluzia ca oamenii din zona nu au habar unde sunt. Saraca vroia sa ne ajute, dar nu prea i-a iesit.

Asa ca e la 7.30 am plecat in traseul pe care il stiam noi, spre platoul Ciumerna, unde urma sa lasam crucea galbena si sa continuam pe cruce albastra pana la refugiul Saruni. Intr-o ora jumatate am ajuns in platou, chiar nu ne asteptam sa fie atat de scurt. Super incantati de realizare, continuam mersul pe platou, teren drept. Dar in nici 10 minute de cand am ajuns se lasa o ceata urata si un vant naprasnic. Al doilea platou, a doua cautare bezmetica de marcaj. Nu stiu ce s-a intamplat, dar de la un moment dat nici crucea galbena nu o mai vedem, daramite s-o gasim pe ha albastra .  Plecam spre directia in care stiam ca trebuie sa mergem, incercam sa dam telefoane sa ne lamurim dar semnal ioc. Ceata nu a durat mult, dar deja dupa 2 ore de invartit prin zapada pe imensitatea aia de platou, am hotarat sa schimbam traseul, sa incepem coborarea catre Iezerul Igiel si pornim in cautarea crucii galbene. Mancam toti la o stana, dar Mihai si Catisor pleaca mai repede, Mihai in cautarea traseului, Catisor pentru ca i se facuse frig. I-am ajuns imediat din urma, intr-o sa unde, slava domnului, am vazut si marcajul.

Cum am intrat in padure am gasit si crucea albastra, dar deja eram prea obositi psihic sa facem restul de creasta,  si nici nu eram siguri ca pe urmatoarele portiuni de platou nu ne pierdem iar. Asa ca am continuat coborarea spre Ighiel. Impropriu spus “coborarea”, pentru ca aia a fost putina. Traseul ducea spre cheile Ampoitei si ne-am hotarat sa dormim in Ampoita, dar nu ne imaginat ca este in halul ala de mult de mers. Cand in sfarsit am gasit un indicator care spunea ca pana in sat mai erau 5 ore jumatate, nu-mi venea sa cred. Evident ca noi l-am facut in mai mult. Pe de o parte pentru ca pe al treilea platou din traseu din nou nu am gasit neam de marcaj, in al doilea rand ca la o coborare mai abrupta pe mine m-a lasat genunchiul. Era si timpul, mergeam de 9 ore, plus traseul de cu o zi inainte. Am fost “mandra” de el si asa :) Oricum, durerea nu m-a tinut mult, insa am coborat extrem de incet.

O spun cu toata sinceritatea, ceea ce mi-a pus capac si mi-a intins nervii la maxim au fost cei 8-9  km de asfalt prin Cheile Ampoitei. Si culmea, nicio masina nu mergea spre sat. Intrebam diverse persoane unde ne putem caza, ne sunt indicate doua pensiuni la 2 km de locul in care ne aflam… Inutil sa spun ca, din nou, distanta “pana colea” asta am parcurs-o de 3 ori ca sa ajungem la pensiunea Izvorul Muntelui.
Locatia asta nu o recomand nimanui, preturile camerelor sunt prea mari pentru ceea ce ofera. In schimb mancarea a fost buna si multa, doar ca la ei placintele de aduc inainte de supa… geez!

Tura asta si-a avut un farmec aparte. A fost super ca am fost putini, pentru ca am stat impreuna tot timpul; ca traseele au fost usoare dar infernal de lungi (am mers in total 40 km) si am vazut cat ma tine psihicul; ca vremea a fost superba cu tot vantul din platouri; ca oamenii intalniti au fost minunati si aveau slaninuta buna, chiar daca ne-au fugarit cainii din fiecare curte; ca Mihai a deschis poteca prin zapada iar Vasile a avut rabdarea de a sta tot timpul ultimul; ca la 8 dimineata incercam sa integram misterul eticii in IT; ca am invatat, intr-un final, sa fac nod calumea la bocanci.

l.e.: Le multumim mult copilasilor din trascaucorp pentru ajutorul pe care ni l-au dat in tura, dar si pentru cel pe care au incercat sa ni-l dea :)
Si daca ii da cuiva prin cap vreo nazbatie, insist asupra faptul ca, in ciuda cetii, a vantului puternic si a alergarii bezmetice dupa marcaj, nu am fost nicio clipa in pericolul de a ne rataci de tot si sa ramanem p-acolo.

Muntii Trascau, Cheile Rimetului

Inceput de octombrie, culori, stanca si week-end. Ce-ti mai poti dori pentru a programa un traseu in Apuseni?
Paginile internetului tipa ca vin ploile, apa din Cheile Rimetului cica e rece si te uda pana la brau, o locomotiva se defecteaza in Comarnic si intarzie trenurile cu orele, biletele VSD nu sunt valabile la cuseta… dar noi “nu-i nimic, plecam!”. Mihai a avut ideea unui traseu “subtire de vara” (unii nu au aprobat expresia) pe chei – prin apa, pe brana – pe stanci, deci cam tot ce-ti poti dori de la o sambata de toamna. Si uite-asa, 21 de omuleti cu tot atatea aparate foto de forme variind de la sapuniera la aragaz, am prins sambata asta rasaritul la manastirea de maicute Rimet, in muntii Trascau.
Cativa am plecat din Bucuresti, care pe la cuseta cu cearceafuri cu floricele, care in compartiment neluminat. In Teius ne-am vazut si cu lugojenii si clujenii, la o vorba, biscuiti, poze si muuuulta cafea, pana a venit teleguta sa ne duca in Valea Manastirii.
La cabana manastirii ne-am lasat bagajele si, in general, cam tot ce nu avea voie sa se ude, si am plecat prin Cheile Rimetului, avand ca tinta satul Cheia, Cheile Pravului, cu intoarcere pe Brana Caprelor, o potecuta pe stanca exact pe deasupra Rimetului. Am plecat pe la 10, incaltati in sandale, cu gandul la efort fizic, multe treceri prin raul rece care ne ajungea pana peste genunchi (sau pana la brau in cazul unora), saritori, cabluri, fotografierea peisajului de toamna, distractie si nu in ultimul rand visinata care ma astepta seara la cabana.

Drumul prin chei ne-a luat cam 3 ore; am facut multe pauze din cauza faptului ca pe multe portiuni nu putea trece decat o singura persoana de-odata, altfel riscam sa se rupa si mai rau sarmele alea ajutatoare… si pana trec 20 de oameni, dureaza. Am incercat sa mergem in ritmul fiecaruia, cu multe regrupari cum prindeam un mal putin mai lat sau un cablu mai sanatos infipt in stanca. Nu-i nimic, am avut timp de poze, pana ne revenea culoarea picioarelor de la nuanta “fuchsia” (am aflat de curand cuvantul asta si imi place cum suna) la normal.

Catunul nelocuit Cheia se afla intr-o vale luminoasa si se intinde pana la poteca spre Intregalde si Pravului. Primele case apar chiar la iesirea din chei, numai bune de admirat cat te usuci si schimbi sandalele pentru bocanci. Este un mirific “muzeu al satului” in cadru natural: casute cu acoperis de paie si pamant, bisericuta cu clopotnita ruginita si cele 3 cruci de langa, ce tin loc de cimitir, troita reconditionata, scoala si bancuta de lemn din curte.
Aici am pranzit repejor inainte de plecarea spre cheile Pravului. Traseul nemarcat am reusit sa-l scurtam pe “panta injuraturilor” – cum i-a ramas numele – pe care am coborat-o care pe picioare, care pe rucsac, din copac in copac; si asta numai pentru ca Mihai a fost destul de convingator cand ne-a pacalit ca nu trebuie sa o urcam la intoarcere…
Noroc cu frumusetea padurii galben-portocalie, care te facea sa uiti ca te-ai dus aiurea pe coclauri. Au urmat bolovanii verzi, alunecosi, acoperiti complet de muschi ud, bursucul “zburator in paradisul bursucesc” si in sfarsit cascada Pravului. Admiram, facem poze, ne pregatim psihic pentru urcusul pieptis pe patura groasa de frunze colorate care depasea glezna, Alina culege un saculet de nuci si lasa veveritele nemancate in iarna asta, si pornim spre stanca in pas alergator si raget de cerb.
Inceputul Branei Caprelor a fost la fel de aventuros ca si restul zilei, cu urcus “aiurea-n grohotis” si muscaturi de viespi pentru cei care nu au fost cuminti si s-au dus sa caute poteca.
Pana jos in chei am avut parte numai de stanca, saritori, poteca ingusta cat talpa bocancului meu 36, cabluri, prize doar pentru varful piciorului si iar saritori… superb! Iar ultimul horn a meritat tot efortul… Lung de “x” metri, cablu si prize sanatoase, l-am coborat toti, pe rand, intr-o ora si ceva. De aceea, restul cheilor pana la cabana l-am facut la lumina frontalelor, iar de departe aratam ca niste licurici veseli si topaitori.
Seara ne-am delectat cu ceva mancare calda, ceai si supita facute la primusul lui Radu, visinata si vin de casa. Unii au stat la caldura in sala de mese, fumatorii afara. Nu era foarte racoare (… spun eu, care aveam pe mine un dulap de haine, plus o geaca de iarna sechestrata prin bunavointa lui Cosmin), muuulte stele (in functie de cat si ce bause fiecare), rasete si planuri de Sf. Mihail si Gavril.
Distractia s-a incheiat pentru unii pe la 5 dimineata, asa ca la 7 cand Mihai a dat trezirea, eram chiauna de somn, si nu am auzit decat “… asa ca intr-un sfert de ora e plecarea”. Am decis sa beau cafeaua in liniste, in loc sa alerg la manastire. Ma uit pe poze mai tarziu, nicio problema :)
Intoarcerea acasa… 8 ore pe tren, mancat nuci, conserve si branza cu salam, condus haotic de la gara, descarcat poze, dus si somn de voie. Banuiesc ca asta au facut toti, cu exceptia celui mai “norocos”, care s-a mai ocupat si de scos capusa din picior… asta asa, dupa sufletul omului :)