Agăţaţi în Parâng

Un alt sfârşit de săptămână marca „noi şi ghinioanele noastre”. Vorba lui Vasile, când am întrebat „de ce, pe orice drum aş merge, banda de pe contrasens e mai bună şi a mea e plină de gropi?”, el răspunde „poate ar trebui să nu mai faci treabă duminica”; sunt o păcătoasă, dar nu mă pot abţine. Nu de la treabă, ci de la păcate :)

Am plecat, cu noaptea-n cap, la 4 jumătate (ora asta a devenit deja un laitmotiv, la naiba!), cu destinaţia Piteşti – Valea Oltului – Brezoi – Obârşia Lotrului – cabana Groapa Seacă. Am parcurs rapid porţiunea cu asfalt, respectiv până în Brezoi, încântată că, poate, putem intra în traseu pe la 9.30 – 10.

Fac o mică paranteză, sunt control freak atunci când vine vorba de pregătirea pentru orice traseu, până la a deveni enervant de obsedată să cunosc fiecare detaliu, de la locul de parcare, dormit, mâncare, surse de apă, până la fiecare colţişor de potecă. Unii ştiu foarte bine acest lucru.

Aşa am făcut şi de data asta: am citit o grămadă de jurnale, bloguri şi descrieri despre Parâng, despre refugiul Agăţat, despre traseu. Atât... Nicio clipă nu m-am gândit să întreb de starea zăpezii, cu atât mai puţin de drumul de maşină până la cabană. De ce? Încă nu-mi pot explica; poate pentru că în Făgăraş nu am găsit zăpadă mare şi pentru că ştiam de vara trecută starea groaznică a asfaltului până la Groapa Seacă. Lipsa acestor informaţii nu ne-a costat mult... tura asta; dar mai urmează şi altele şi nu pot decât să sper că nu voi mai pleca vreodată atât de haotic.

Revenind la treaba cu Brezoi, facem stânga spre Obârşia Lotrului şi imediat ne întâmpină un idicator de „drum închis în perioada...”, fără dată, fără nimic. Opresc pe stânga şi îl întreb pe un nene care trebăluia la o Dacie, dacă se circulă spre Petroşani. Foarte sigur pe el, îmi răspunde că „oamenii trec şi la Petroşani şi spre Alba, încolo”. Se referea la 67C Novaci – Sebeş (Transalpina?), care la Obârşia Lotrului intersectează 7A pe care eram noi. O fi văzut cu ce maşină eram, oare?

Încrezătoare în omuleţ, continuăm drumul... ce era să facem, mai aveam vreo 60 de km până la cabană, doar nu ne întorceam acasă din cauza unui amărât de indicator. Până la Voineasa nu avem probleme cu asfaltul; apoi încep gropile, iar după al doilea indicator de „drum închis” (da, l-am văzut, dar ce era să facem?), dăm de câţiva km cu zăpadă. Adevărat, erau şanţuri făcute de alte maşini care trecuseră pe acolo, dar pline de gheaţă cât vedeam cu ochii. Evident, de frică să nu derapez (pentru că nu aveam pic de control al direcţiei, iar râpa de pe dreapta nu-mi zâmbea simpatic), încep urcarea încet... prea încet. Drăcia de cutie de viteze schimbă automat în viteza întâi, maşina înfrănează şi mai mult şi pentru că aproape mă oprisem, accelerez numai puţin, din păcate exact când am prins gheaţă cu roţile din spate. Beculeţul de ESP clipoceşte mai ceva ca la Craciun şi la revedere să mai urc... Super! Dă înapoi până la asfalt – de parcă dacă nu merge drept cu faţa, cu spatele o să nimeresc cei câţiva centimetri de asfalt; dă-te Vasile jos şi împinge, derapează, iar gheaţă, iar dă înapoi. Reuşesc într-un final să sincronizez momentul în care prind puţin asfalt cu roţile din spate şi cel în care accelerez (yey, aderenţă!). Aşa am reuşit să urc prima porţiune înzapezită şi pornim din nou la drum; dar de data asta o calc mai cu viaţă, şi încerc să merg constant şi numai pe unde îmi indică Vasile. La un moment dat iar derapez câţiva centimetri mai la dreapta, de ajuns cât să hârşâi gheaţa pe câteva sute de metri. Ştiu că sunt panicată rău de tot când vine vorba de maşină, şi când am ajuns la cabană mă simţeam îmbătrânită cu 7 ani, chiaună de oboseală psihică şi foame şi cu beculeţul ce indică avarie la motor aprins (din nou, sper să fie tot de la benzina proastă).

Parchez în curtea cabanei, omuleţul de acolo ne cere taxă de 5 lei, dar ne ia 10 ( a „uitat” să ne mai dea rest...), ne echipăm şi încerc să mănânc ceva. Deschid caserola cu omleta pe care o luasem de acasă şi pe care nu am putut-o mânca de dimineaţă; dar parcă nici acum nu intră goală, aşa. Următorul dialog m-a mai îmbătrânit cu căteva luni :))

Eu: Nu o pot mânca, îmi stă în gât (mă gândesc că avem cam o oră de drum forestier, numai bine să diger nişte grăsimi şi să prind puteri), dă-mi şi mie slănina, te rog.

Vasile: (fâşâit de pungi prin rucsac, haine date la o parte) Hmmm...

Eu: Slănina... e în caserolă  (cu ceapă deja tăiată, o minunăţie!)

Vasile: ... (ochi mari, din nou fâşâit de pungi)

Eu: Caserola e în punga neagră cu sandwich-uri

Vasile: Şi... punga neagră... ai luat-o tu?

Eu: Nu?!?

Vasile: Credeam că ai băgat-o tu în rucsac, odată cu vasele.

Eu: Vasele le-ai bagat singur aseară... Ok, ce avem de mâncare la noi, totuşi??

refugiul Agăţat

Facem (foarte) rapid inventarul mâncării, că doar nu aveam mult de socotit: o pungă pe care o luasem eu, cu 4 pliculeţe de ness (wow!), 2 supe Vifon, 3 pachete de biscuiţi Start (d-ăia cu câte 3 biscuiţi subţiri şi amărâţi), jumătate de păine, ceva seminţe, vreo zece curmale şi căteva pliculeţe de ceai. Plus primusul. Ce mai, un adevărat festin :)))) Şi când te gândeşti că pusesem iniţial şi Snickers-urile, dar mi s-a părut prea grea punga, aşa că le-am mutat la sandwich-uri, iar acum stăteau la rece, acasă. Am luat o gura din omleta – restul am pus la păstrare pentru prânzul ce urma să-l luăm la refugiu – nişte seminţe şi două curmale şi am plecat în traseu.

Încă de la începutul drumului forestier dăm de zăpadă, pe alocuri îngheţată, dar de cele mai multe ori moale, în care îmi intra câte un picior până la genunchi. Nu-mi venea să cred că este atât de multă zăpadă, în comparaţie cu Făgăraşul!!! În plus mă ia senzaţia de rău; nu ştiu dacă e coincidenţă, dar este a doua oară când îmi vine să vărs când merg prin zăpadă şi soare puternic. Dar acum nu mai repet decizia de la Cota 2000, şi continui să mă târâi pe drumul forestier, care ne ia vreo oră jumătate. Cum ajungem în pădure, îi dau aparatul foto lui Vasile să-l care, scăpăm de soarele puternic şi de zapadă, şi, cu toate că poteca e plină de gheaţă, parcă prind aripi, foamea nu mă mai afectează şi până la refugiu zburd de n-am treabă. De două ori m-am cam speriat, eram pe o porţiune îngustă, plină de zăpadă înghetată şi la un moment dat îmi intră piciorul drept până peste genunchi în ditamai zăpada, exact pe partea cu panta. Îmi era frică să mişc, nu cumva să se desprindă toată bucata de zăpadă, că nu mă mai opream până jos în rău, aşa că l-am chemat pe Vasile să mă tragă afară din zăpadă. A doua oară a fost la fel, doar ca a păţit-o Vasile.

Într-un final, după vreo oră de urcat, ajungem la bifurcaţia cu indicator punctul roşu spre dreapta, deşi acelaşi marcaj continuă să urce drept înainte spre jnepeniş. Trecem podeţul de lemn şi ajungem în poiana cu refugiul Agăţat. Locul este absolut minunat, construcţia este aşezată pe stâncă la o înalţime considerabilă, aşa că nu mi-a fost teamă nici de avalanşă, nici de urs. Este foarte bine izolat, (doar un gemuleţ spart, în care Vasile a îndesat o cârpă), este şi sobă funcţională care, spre surprinderea noastră s-a încălzit imediat şi a dat o grămadă de căldură. Găsim în holul refugiului lemne tăiate, iar jos butuci întregi. E adevărat că nu ne-am dus în pădure să cautăm lemne, dar măcar am tăiat din butucii ăia şi i-am pus la adăpost.

Cum eram chiauni de foame – nu mai mâncasem de vineri, şi acum era sâmbătă ora 14 – după ce se face oleacă de cald, mă apuc să fac supa. Ne-am gândit cum să drămuim cel mai bine mâncarea pe care o aveam la noi, deşi am găsit în refugiu o conservă de pate, două supe la plic, ceva margarină şi un plic de fulgi de cartofi. Hotărâm să mancăm acum o supă, seara câte un ceai cu un pachet de biscuiţi, şi să lăsăm pe a doua zi dimineaţă a doua supă, un pachet de biscuiţi cu cafea şi ceai, şi numai dacă trebuie neaparat, desfacem pateul.

După ce am măncat şi ne-am încalzit serios, începe să mă bată gândul foarte serios să plecăm spre lacurile Roşiile şi Mândra, de sub vârful Parângul Mare. Era ora 3, mă gândeam că până acolo facem vreo 3 ore (nu am găsit niciunde timpii intermediari de traseu Groapa Seacă – refugiul Agăţat, refugiu – Lacul Mândra), pentru că până aici făcusem 2 ore jumate, apoi să ne întoarcem pe înserat, după urmele noastre. Problema era că pe gheaţă nu se văd urmele, în plus nu ştiam dacă traseul continuă de la refugiu, sau trebuie să ne întoarcem în potecă peste podeţul de lemn, Aşa că mai tăiem un lemn, mai băgăm un şah, şi ne culcăm, cu gândul ca a două zi să plecăm în jur de ora 8 spre lacuri.

Ştiam din alte relatări că noaptea vine un soricel, aşa că am avut grijă să băgăm mâncarea în capacul rucsacului. 

Pe la ora 1.30 (ştiu pentru că m-am uitat la ceasul telefonului) mă trezeşte brusc un zgomot de vase... minunat, am uitat să ascundem cănile şi recipientele de supă, iar acum şoarecele se plimbă pe masă peste vasele noastre... IACCCCC!!!! Primul gând a fost să fac zgomot, poate fuge. Şi mi-a reuşit prima dată: am dat cu piciorul în lemnul priciului, şi, pentru câtva timp s-a făcut linişte în refugiu. Nu ştiu cât am adormit, dar zgomotul a revenit. De data asta chiar dacă am făcut zgomot, şoricelul probabil că era mult prea obişnuit cu prezenţa oamenilor şi nu a mai plecat. Am vrut să aprind frontala, poate aşa îl sperii; dar mai groază îmi era să-l văd, decât să-l aud şi chiar că nu mai dormeam. Aşa că am preferat să îl „urmăresc” după zgomot. Cum aţipeam câteva secunde, minute – nu pot să spun – mă trezea câte o mişcare pe rafturile cu mâncare, care erau la nivelul patului; totuşi am avut noroc şi nu a venit până pe prici (cred, sper!). Când l-am auzit că ronţăie undeva jos, lângă sobă, am reuşit să adorm. Era trecut de 4 dimineaţa... 

La ora 6.45 a sunat alarma, dar cum focul se stinsese înainte de povestea cu animăluţul, şi era frig tare, ne-am făcut curaj să ieşim din sacul de dormit pe la 8. Îi povestesc lui Vasile de şoarecele care s-a plimbat pe vasele noastre (pentru că el bineînţeles că a dormit lemn şi nu ştia), şi cu părere de rău ne dăm seama că nu putem găti nici măcar mâncarea rămasă. Încropim un mic dejun din jumătate de omletă cu seminţe de floarea soarelui, biscuiţi, curmale şi vise la un ness cald. Vineri când am cumpărat pliculeţele salivam numai la gândul dimineţii ăsteia: să privim răsăritul de soare din veranda refugiului, cu o cană de cafea fierbinte în mână... Bine că nu mai fumăm, probabil am fi uitat acasă şi tigările, iar „pierderea” momentului ar fi fost şi mai crudă :)))

Uşor posaci şi deloc sătui, facem bagajele, curăţăm urmele şederii noastre la refugiu şi ne întoarcem în potecă peste podeţ. Începem urcarea, care, din păcate, nu durează mult. Chiar de la început dăm de zăpadă îngheţată, numai bună de colţari. Colţari pe care noi îi avem... acasă, lângă sandwichuri şi ciocolată. În plus, marcajul (că potecă nu mai era, doar o mare întindere de gheaţă) ajunge iar la râu, îl pierdem din vedere pentru câteva minute bune, numai pentru a-l vedea din întâmplare pe partea cealaltă a râului. Acelaşi râu pe care tocmai l-am traversat pe podeţ... OK, atunci de ce traseul nu continuă direct de la refugiu??? Sau poate continuă şi nu ştiam noi?!? Cert e că râul nu-l puteam trece, fiind muuuult prea mare, probabil trebuia să ne întoarcem la podeţ, şi asta pune capac stării noastre de bine, şi aşa şubrezită de nesomn şi foame. Cu toate că vremea era super senină şi caldă, gheaţa şi relatările din jurnalul refugiului cum că mai sus zăpada ar fi până la brâu, ne-au îndemnat să coborâm.

Mi-e ciudă de două lucruri: în primul rând că nu am avut colţarii la noi şi în al doilea rând că nu am ştiut exact pe unde e poteca. Asta pe langă lipsa mâncării şi noaptea nedormită... bine, de patru lucruri :)))

A urmat alt chin pentru nervii mei, pe 18 km de gropi până în Petroşani – odată ajunşi în oraş, am făcut aprovizionarea cu Cola şi 7 Days – şi o vale a Jiului în reparaţii. În Bumbeşti Jiu (cred) am făcut stânga spre Novaci, să vizităm peşterile Muierii şi Polovraci şi eventual cheile Galbenului şi Olteţului. Dar cum ieşirea asta trebuia să se termine la fel cum cum a început, peştera Muierii era închisă... Şi ca să nu ne enervăm şi mai tare, pe la Polovraci nu am mai trecut, altfel erau şanse prea mari ca aia să se prăbuşească.

Ajunşi acasă am aruncat toate hainele în maşina de spălat, şi încă sperăm să reuşim să scoatem mirosul de fum din sacii de dormit. Şi, normal, am spălat vasele cu detergent, spirt, săpun... şi azi o să le spăl din nou :))

Făgăraş în luna lui Marte

Cel mai urât în turele astea îmi e de glasul lui Mihai, duminică dimineaţă, când strigă „hai puişorii, trezirea!”... ar fi minunat daca s-ar putea fără. Dar nu pot spune că mă dau în vânt nici după alarma telefonului, care sună la ora 4 sâmbătă dimineaţa. E frig, mi-e somn, nu pot să mănânc, nu-mi arde nici de cafea, darămite de echipat. Singurul lucru care mă scoate de sub plapumă e gândul la priveliştea de la cabană. Da, la ora aia nu sunt atât de vitează încât să mă gândesc la traseul de ţ ore, prefer să ignor partea cu depusul efortului; e 5 şi eu abia ies din casă!

Am plecat din Bucureşti pe o vreme câinească, şi după o cafea marca benzinărie, ceaţă, vânt, a doua cafea de benzinărie, ploaie, ploicică, înnorat, pe la 9 jumătate ne-am reunit în Victoria toţi 12 omuleţi, adunaţi de prin toate-colţurile-ţării-şi-mutaţi-în-Bucureşti (ah, capitala noastră dragă!), Codlea şi Cluj. După o dezbatere scurtă, hotărâm să mai scurtăm porţiunea de drum forestier din traseu, şi să bagam maşinile prin hârtoape, până... ei bine, vedem noi cât ‘om putea merge, noroiul e cât de cât întărit. Am zis ca tocmai spalasem maşina? Nu? Ei bine, strălucea ca nouă, biata. N-a durat mult. Nu mi-a plăcut absolut deloc ideea de a face offroad cu Smartul pe acolo, dar nici sa-l las pe marginea drumului şi să risc să o găsesc pe butuci. Aşa că dă-i şi luptă, şi culmea, s-a comportat foarte bine pentru o maşină de oraş. Între timp eu stăteam cu gândul numai la filtrul de ulei.

Parcăm într-o poiană când drumul se stricase rău de tot, mâncăm, ne echipăm şi pornim în traseu pe la 10 şi ceva. Traseu e mult spus, pentru început. De fapt continuăm drumul forestier, dar de data asta ne afundăm în noroi până la gezne, iar bocancii imi devin din ce in ce mai grei. Noroc ca aveam parazăpezi, pentru că nu aveam decăt o bluză de schimb la mine, din lenea de a căra. Că veni vorba de rucsac, încă mă întreb cum a reuşit lumea să-şi aducă bagaj pentru o săptămână; ba mai mult să îl şi care atâta amar de drum. Eu am mers ca o floare, cu o „poşetă” (vorba unui invidios, zic eu) de 25 de litri, şi ăla gol, iar restul numai de la 40 în sus.

După vreo oră de înjurături adresate noroiului, vremii şi ocolului silvic, ajungem şi la adevărata potecă, undeva pe stânga. Traseul nu e greu deloc, iar apă gaseşti cam peste tot. Poteca urcă molcom, coboară foarte mult, pentru ca apoi să urce susţinut, în serpentine scurte, timp de mai mult de-o ora. Ceva gen Tache Ionescu, dar bănuiesc că mai frumos. Noi nu am vazut absolut nimic din cauza ceţii, dar cum Tache nu-mi place deloc, ăsta are toate şansele să-l întreacă. 

Traseul a decurs normal, am mers conform marcajelor, pauze multe de regrupare, glume, râsete, băieţii fălindu-se care are scule cu mai – culmea! – puţini milimetri... vorbim de obiective foto, altfel tăceau naibii din gură. Numai Stelică a făcut poze şi filmuleţe; om serios, nu ca noi. 

Ultima oră a fost parcursă foarte greu de către majoritatea. Poteca era plină de gheaţă prin pădure, în zonele expuse, cu zăpadă grea plină de apă, iar eu vedeam iar steluţe de foame. Rău e să mergi flamând, pur şi simplu după 3 ore de plimbare mi-am terminat resursele de energie pe care mi le-a dat slaninuţa halită la maşină. Şi ca să pună capac, a început ploaia sau burniţa, ce-o fi fost chestia aia. Am ajuns la timp la Turnuri, înainte să înceapă să ningă. Şi pe aşa vreme, ne-am băgat în sala de mese, am comandat mâncare şi am aşteptat să se încălzească soba, şi să se ridice ceaţa.

© Mihai

Ne-am întins la poveşti şi jocuri de table şi şah. Am aflat din „tainele” mersului pe munte, anume că secretul wc-ului perfect e să găseşti o piatră cu marginea scobită în interior; dacă ai şi oi de numărat e numa’ bine. Sau dacă e prea frig afară, poţi mânca o fasolică, te bagi în sac, şi-l strângi bine la gat :))))))) Stelică poate spune mai multe pe tema asta. Cabanierul şi mai multe!

Pe la şase seara s-a ridicat ceaţa şi am putut vedea valea minunată în care şade cabana Turnuri, dar şi avalanşele ce avuseseră loc pe traseele spre Podragu. Aşa că singura plimbare a fost cea făcută de băieţii plecaţi în căutarea Laurei, care bălăurea de mai bine de o oră după poze, evident, fără să spună nimănui căt lipseşte şi unde se duce.  Şi a urmat altă masă, alte ceaiuri, alte jocuri şi mai multa distractie, râsete şi într-un final somn de voie.

Dimineaţa a venit cu şi mai multă ceaţă, aşa că singura variantă plauzibilă a fost să plecăm spre casele noastre. Nu avea niciun sens să încercăm urcarea la Podragu, oricât de mult şi-ar fi dorit... ceilalţi, că eu mă simţeam ca lovită de tren din cauza faptului că nu dormisem de frig. Am mâncat o omletă cât toate zilele, timp în care s-au dezbătut probleme de geopolitică.

© Mihai

Coborârea ni s-a părut, într-adevăr interminabilă. Câteodată se găsea careva din grup să întrebe dacă suntem siguri că pe acolo am urcat. Şi cum noaptea precedentă plouase la altitudine joasă, drumul forestier a fost o plăcere în plus. Am găsit si mai mult noroi, de data asta m-am stropit peste genunchi, dar măcar am reuşit, sincer nu ştiu cum, să duc maşina până la asfalt. Le mulţumesc lui Cristi care a stat după mine să se asigure că nu mă împotmolesc şi lui Stelică pentru floarea cu păr, mi-a alungat puţin stresul :)

Am ales cel mai nepotrivit sfârşit de săptămână pentru excursie, drept pentru care a fost o tură scurtă pe munte, şi lungă pe asfalt; dar a meritat pe deplin, datorită atmosferei de voie bună care ne-a însoţit permanent, în ciuda ceţii, a ploii şi a noroiului. Poate d-aia am febră musculară mai mult la burtă, decât la picioare.

Reîntâlnire cu cabana Mălăieşti

Traseu: prima zi Gura Diham – cabana Diham (triunghi albastru, 1,5h) – cabana Mălăieşti prin Glăjărie (cruce albastră şi bandă albastră, 2,5h). A doua zi: cabana Mălăieşti – cabana Diham (tot prin Glăjărie, 2h) – cabana Poiana Izvoarelor (punct roşu şi cruce albastră) – Gura Diham (bandă roşie)

Ultima dată când am făcut un om de zapadă, era pe terasa ultimului etaj al firmei şi ne-a reuşit o tentativă mai mult strâmbă decât mare, dar de care eu şi Cristi am fost mândri.

Aşa că week-endul trecut am purces spre Diham, să adunăm laolaltă un maldăr de zăpadă pe care să-l numim om; sau orice altceva, numai să nu stăm în Bucureşti pe vremea aia minunată.

Pe la 10, eu Vasile, Vlad şi Maddie am ajuns la Gura Diham, după doar câteva ore de somn şi un DN1 super aglomerat şi enervant. Cu echipare şi învârtit de colo-colo, abia la 11 am început urcarea spre Diham, dar oricum aveam timp berechet.

A fost prima dată când am urcat la Diham pe triunghiul albastru, dar e la fel de anost ca şi drumul pe la Poiana Izvoarelor. Doar că mai puţin umblat de ipochimenii care parchează la Gura Diham şi „urcă pe munte” doar cât să se dea cu sănii d-alea gen placă, şi să strice poteca transformând-o în oglindă de gheaţă.

Oricum a meritat drumul, deşi Maddie nu cred că e de acord cu mine. Nu ştiu ce a posedat-o la un moment dat să se „plângă”/„laude” că ea nu a fost niciodată săpunită cu zăpadă. Aşa că Vlad, ca un veritabil gentleman (...sadic), a ajutat fata să depăşească această experienţă – minunată – din viaţa unei gagici. Şi ca şi cum o „baie” nu i-ar fi fost de-ajuns, Maddie a încercat să-şi ia revanşa. De încă trei ori. Inutil de spus ca nu a reuşit decât să arate ca un om de zăpadă... dar era omul NOSTRU de zăpadă, exact aşa cum mi-l imaginam la plecarea din Bucureşti. Clar, Maddie trebuie să înveţe când să-şi ţină gura :))

După o oră şi jumătate de plimbare ca prin parc, am văzut Dihamul mai frumos ca niciodată. Ok, nu am mers acolo de prea multe ori, dar acum era de-a dreptul şi de-a dreptul... Zăpadă mare şi super îngheţată, doar câteva poteci bătute ici-colo pe marcaj, în rest mult mult soare şi, culmea, linişte. În acel moment a venit Vlad cu intrebarea de o mie de puncte

-         Băi, noi chiar trebuie să ne intoarcem azi acasă, cine are treabă?

-         Doh, cum să mergem acasă, tu nu vezi ce vreme e afară? a venit răspunsul cât se poate de prompt al meu şi al lui Vasile

Nu aveam nimic la noi, doar plecasem până la Diham: nu tu geci, haine de schimb, nu tu mâncare, apă; nimic, doar un litru jumătate de ceai. Şi mai rău, urma operaţiunea „hai să o convingem Maddie”, care, biata, avea de învăţat pentru examen şi era super obosită (fi-ţi-ar ieşitul în cârciumă şi tequila!!). Ea, haos cum e, în loc să spună că duminică vrea să înveţe, cică trebuie să se ducă la nişte rude... Cmooon, adică pe vremea asta, în Bucegi, noi să plecăm acasă că nu şi-a văzut ea rudele de 2 săptămâni? În niciun caz, aşa că sun la Mălăieşti, rezerv 4 locuri, şi pe la 1.45 o luăm mai mult sau mai puţin cu japca spre cabană.

Fac o paranteză să detaliez puţin prima mea experienţă cu Mălăieştiul. Se întâmpla prin clasa a zecea sau a unsprezecea, poate chiar în vacanţa de vară dintre ele. Am urcat atunci pe la Poiana Izvoarelor pe Take şi a doua zi am coborât pe Glăjărie. Eram a treia oara pe munte, în rucsac simţeam că am pietre de moară, şi mă mişcam parcă mai mult înapoi decăt la deal. Ţin minte că toată ziua la urcare a plouat. Cabana era arsă pe atunci, deci după vreo 8 ore de mers, am montat cortul nostru de 2-3 persoane împrumutat de la Broască, tot ud fleaşcă. Şi da, noi eram 4, deci înghesuială maximă. Toată noaptea a plouat şi s-a plimbat ursul, când pe la cort, când pe la stâna proţăpită în potecă pe Glăjărie. Nu cred să-mi fi fost vreodată mai frică până atunci, mai ales că mă ştiam cu mierea la cap. Vorbesc la propriu, chiar aveam un borcan de miere la capul cortului. Mă rog, dimineaţă am aflat că ursul s-a mulţumit doar cu conservele aruncate p-acolo şi noi am rămas întregi. Buuun, vedem în sfârşit soarele, strângem catrafusele şi plecăm; şi ne oprim, pentru că la câteva minute întâlnim stâna. Mai exact întâlnim câinii de la stână, nu şi ciobanii. Ei au venit mai tarziu; prea târziu, când deja un câine îşi înfipsese gura în bocancii mei. Noroc că aveam nişte bocanci de armată, parcă de la paraşutişti, făcuţi din 3-4 straturi sănătoase de piele, iar colţii nu au ajuns decăt puţin la carne, altfel îmi sfâşia piciorul.

Mi-a luat vreo 12 ani să ajung din nou la Mălăieşti, şi, zic eu, pe bună dreptate. Mă mir că încă mi-a mai plăcut muntele după experienţa aia... Însă acum Bucegiul mi-a arătat cu totul altă „pălărie”. Chiar dacă am urcat pe Glăjărie (alt traseu absolut anost), zăpada minunată şi lipsa bagajului au făcut din traseu o plăcere şi un bun antrenament. După două ore şi jumătate în care am depăşit grupuri şi grupuleţe, care mai de care mai împovărate de rucsacuri mari (ce-or căra, Doamne, pentru aşa plimbare?), ne-a întâmpinat Mălăieştiul, cel mai frumos loc din Bucegi.

E adevărat că noaptea nu a fost prea cald în cameră – mai corect spus nu a fost prea frig – dar vinul fiert şi ceaiul au intrat super bine. Noaptea a fost senină, deşi geroasă, cerul plin de stele cum n-am mai văzut demult, iar dimineaţa ne-a găsit la o cafea şi omletă, căutând alternative ale traseului de întoarcere. Banda albastră sau Hornul Mare nu prea le-am luat în considerare, având în vedere oboseala lui Maddie plus Bucşoiu Mare de după, iar traseele mai scurte gen triunghi albastru pe Brâna Caprelor, sau direct pe triunghi roşu la „Prepeleac” apoi pe Take, nu aveau potecă bătută şi cică erau periculoase. Sincer nu mai ţin minte de acum 12 ani, deci nu i-am contrazis pe cei care ne-au sfătuit să fim realişti şi să nu riscăm... Aşa că hai la vale tot pe Glăjărie şi hai-pauză-hai la deal până la Diham. 

Traseul a fost la fel de frumos ca şi cu o zi înainte, ceva mai geros, dar panoramele au meritat. Iar jos la Gura Diham, căutând un loc să mâncăm şi să bem o cola, l-am felicitat pe Vlad pentru ideea şi imboldul pe care ni le-a dat să stăm 2 zile mi-nu-na-te pe munte.
Am început anul cât se poate de bine :)

Serpuind prin Cozia

Traseu: prima zi: bandă roşie Mănăstirea Turnu – La Troiţă – apoi bandă albastră Mănăstirea Stânişoara – muchia Vlădesii – cabana Cozia: 5 ore-5 1/5 ore; ziua a doua: bandă roşie cabana Cozia – muchia Tureanu – La Troiţă - Mănăstirea Turnu: 3 ore.

__________________________________________________________________________________

O baie fierbinte, un capucino, o tigară... Abia m-am întors din munţii Coziei, şi încerc să mă hotărăsc dacă mi-a plăcut sau nu.

Ne-am hotărât aproximativ pe ultima sută de metri să mergem într-o tură şi am ales Cozia, pentru că era aproape şi nu mai bătusem acele cărări niciunul dintre noi. Noi, adică „echipa” obişnuită: eu, Vasile, Maddie şi Vlad. Pregătirile au constat doar în a descărca o hartă şi a citi pe ici pe colo câte o tură sau câte un jurnal postate pe carpaţi.org. Pentru un munte aşa de mic şi amărât (ne imaginam noi) nici nu ne-a trebuit mai mult.

Greşeala a fost că am subestimat durata traseului. Vorba ceea, pe hartă arată „iete-atât” de mers. Sincer, nu ştiu unde am citit sau de unde am tras concluzia măreaţă, dar cică traseul are 4 ore vara, de jos de la Turnu până la Cozia. Dar de unde... dacă e ceva de ocolit, poteca îl ocoleşte, şi nu o dată, ci face 2-3 zig-zaguri, cand în stânga, când în dreapta, de-ţi vine acru-n gură.

Adevărat e că am mers încet, plănuisem să facem multe poze, să fie tură de relaxare. Dar după vreo 45 de minute de mers, noi încă nu ajunsesem la mănăstirea Stânişoara. Ba mai mult, ajunsesem abia la despărţirea traseelor bandă roşie de banda albastră şi un indicator anunţa 4 ore şi jumătate până la cabana Cozia. Măcar daca am fi văzut plăcuţa asta, aveam alte aşteptări. Dar cum la dus eram cu ochii pe cer, creste şi nu pe copaci (am observat indicatorul abia dumunica la coborâre), traseul ni s-a părut o veşnicie.

Până sus am făcut 5 ore, intr-adevăr, dar contează cât de lung ţi se pare drumul, nu cât mergi după ceas. Muuultele serpentine scurte şi abrupte, noroiul îngheţat fac să pară interminabil urcuşul şi să te întrebi dacă nu cumva ai ocolit deja de 2 ori muntele. Iar gerul a fost al doilea lucru pe care l-am subestimat. Imi tot ziceam „lasă că nu-mi pun cagula că ajungem imediat” şi-apoi, după jumătate de urcat fără să vad creasta, deja eram prea bocnă ca să mai conteze.

Când în sfârşit am ajuns la Cozia, am găsit o cabană este foarte faină: caldă, mancarea bună şi ieftină, cafeaua taaaare, cu oamenii primitori şi zâmbăreţi, în ciuda aglomeraţiei din sala de mese. Pentru cameră ne-au dat lemne cât cuprinde, dar păcat că de la un moment dat nu a mai avut cine le pune pe foc :)

Singurul dezavantaj al acestui loc este wc-ul de afară şi muzica tare din sala de mese. Îmi place să cred că nu urlă boxele în fiecare week-end, doar că am nimerit noi la ziua cuiva...

Totuşi, prin aburii vinului fiert sorbit lângă soba încinsă, m-am autoconvins că excursia a meritat pe deplin! Ce să-i faci, într-o o asemenea ambianţă nu pot să nu-i iert muntelui gerul şi potecile secătoare de nervi. Am avut puncte de belvedere foarte faine, stânci, băncuţe, sălaşe acoperite în care te poţi adăposti la nevoie, şi nu în ultimul rând, pe o zi aşa geroasă, am prins super soare, deşi rece, cerul a fost ireal de albastru şi atmosfera clară. Maddie a descris cel mai bine trăirea de moment: „muntele ăsta-i la fel de primitor ca şi Ceahlăul”. Pădurea ne-a ferit cât de cât de vânt şi pe la 4 şi un sfert când am ajuns pe creastă la drumul de maşină ce duce la cabană, soarele roooooşu era agăţat de stâncile Builei-Vânturariţa. Ce mai, o minunăţie!!!

Înainte de somn, am apucat să mâncăm o ciorbă de afumătură (8 lei – pentru cine vrea să ştie preţurile), friptură cu cartofi şi castraveţi muraţi (15 lei), să bem vin fiert (4 lei), ceai (2 lei), cafea (4 lei) şi să jucăm un şah.

Dimineaţa ne-a trezit frigul năpraznic (ma rog, pe Vasile l-a trezit vocea lui Maddie); am ieşit să fotografiez răsăritul şi l-am găsit pe Vlad îngheţat în faţa budei (se pare că la 7 dimineaţa îi apucă pe mulţi cufureala); am mancat micul dejun (4 lei), Vasile a reuşit, nu ştiu cum, să se blocheze în wc... aşa că dacă mergeţi p-acolo şi sunt minus ţ grade afară, nu închideţi uşa decât dacă aveţi mobilul la voi şi sunaţi pe careva să vă deblocheze.

Traseul la coborâre a fost minunat, de pe muchia Tureanu se vede până hăt departe, deşi nu aş putea spune cu exactitate care varfuri, din ce munţi; după geografia pe care o ştiu, probabil Buila-Vânturariţa, ceva din Lotrului, Latoriţei şi chiar Făgăraş. Jos se zăreşte şerpuirea Oltului: se pare ca în zona asta nimic nu poate merge de-a dreptu’. Dacă la plecarea de la cabană zăpada era îngheţată şi poteca o sprgeai cu lovituri sănătoase de bocanc (fără, însă a fi nevoie de colţari), mai jos a devenit afânată, ceea ce a făcut din traseu o minunăţie şi ne-a uşurat mult coborârea. Recomand tuturor să coboare pe aici, urcarea ar fi mult prea plictisitoare, iar lipsa pădurii pe muchie te ucide atât la vântul de iarnă, cât şi pe soare puternic de vară.

Pentru cine doreşte să meargă în Cozia şi să facă astea 2 trasee, mi se pare cel mai indicat să urce pe banda albastră şi să coboare pe bandă roşie. Asta atâta timp cât nu subestimează durata şi se aşteaptă să meargă pe serpentine care ocolesc până la exasperare. Mai sunt şi alte marcaje pe care se poate ajunge la cabană, dar pe acelea nu le-am văzut şi mă îndoiesc că ele vor ocoli mai puţin.

Amintiri de 10 ani

Nu stiu daca e din cauza ca peste un an si 5 zile implinesc o varsta cu alt prefix; sau pentru ca au trecut 10 ani de cand nu am mai scris. Oricum, observ ca la fiecare decada se intampla cate ceva diferit si, in asteptarea acelui "boom", m-am gandit sa share-uiesc acest link.

Ca sa inteleaga toata lumea, click pe titlul postului.

Hmmm... in vocabularul de acum 10 ani jur ca nu existau cel putin 3 dintre cuvintele folosite mai sus :)
Si deoarece sunt total impotriva expresiilor de genul "face sens", "am un meeting" etc, ma simt obligata sa pun mai jos o legenda:
a share-ui = a impartasi
link = cum naiba se traduce asta?
click = apasati

Primul meu proiect