Amintiri de 10 ani

Nu stiu daca e din cauza ca peste un an si 5 zile implinesc o varsta cu alt prefix; sau pentru ca au trecut 10 ani de cand nu am mai scris. Oricum, observ ca la fiecare decada se intampla cate ceva diferit si, in asteptarea acelui "boom", m-am gandit sa share-uiesc acest link.

Ca sa inteleaga toata lumea, click pe titlul postului.

Hmmm... in vocabularul de acum 10 ani jur ca nu existau cel putin 3 dintre cuvintele folosite mai sus :)
Si deoarece sunt total impotriva expresiilor de genul "face sens", "am un meeting" etc, ma simt obligata sa pun mai jos o legenda:
a share-ui = a impartasi
link = cum naiba se traduce asta?
click = apasati

Primul meu proiect

Dupa (prea) mult timp: Piatra Craiului

Traseu: Vineri: Zarnesti – Cabana Curmatura: banda galbena 2,5 ore // Sambata: Cabana Curmatura – Saua Crapaturii – Varful Turnu – Varful Ascutit (4 ore) – Timbalele – Varful La Om (4 ore) – Saua Grind – Coama Lunga – Saua Funduri (5,5 ore) punct rosu; Saua Funduri – Cabana Garofita Pietrei Craiului: cruce galbena si poteca nemarcata pe firul apei, 3 ore // Duminica:  Garofita Pietrei Craiului – Poiana Tamasel: punct galben o ora; Poiana Tamasel – Plaiul Foii: triunghi galben, rosu si albastru, 2,5 ore

Timpii sunt luati mai mult dupa exif info. Daca vreun aparat foto avea ora dereglata, nasol. :) Timpii de pe marcaje sunt mai scurti cu cate o ora.

___________________________________________________________________________

Aseara eram in pat, cu un ditamai castronul plin cu struguri albi, mari si ne uitam la Monk. Cine a inventat mouse-ul si tastatura wireless, sa-i dea Dumnezeu sanatate si cat mai putina febra musculara. Incercand sa ma mut ba intr-o dunga, ba pe o parte, ba sa ma sprijin, mai ca nu realizam ca-s acasa si ca din pat nu ma poate da vantul jos, oricat de ametita as fi fost.

Vineri a inceput totul, cu plecarea in Piatra Craiului. Eram super entuziasmata, dupa 10 ani vedeam din nou creasta, varful Ascutit, si cate si mai cate.

La Sinaia ma mai calmez, coloana interminabila. O depasesc in cel mai nesimtit stil, dar tot nu vad 

capatul; si nici macar nu ajunsesem la gara. Ok, intorc si intru prin oras (mai nou e interzis sa intri de pe DN in Sinaia pe sensul spre Bucuresti… whatever), in speranta ca indicatorul STOP va fi respectat de cei ce vin pe centura. Riiiiight. Erau opriti, intr-adevar, dar tot in coloana. In Poiana Tapului am in fata acelasi Renault si in spate pe acelasi Marius si matizul lui rosu-nebun.  In Busteni, ghici ce? Yeeeep, tot ei. Azuga… trebuie sa ai IQ negativ sa-ti imaginezi ca se schimbase panorama. In sfarsit, prindem liber pe serpentinele de la Paraul Rece, drumul e prost, dar practicabil. Si intr-un final, la 6 jumatate seara, ajungem in Zarnesti.

Pana ne pregatim, pana ajung Cristi si Sorinuca din Cluj, se face 7 si plecam spre Curmatura. Traseul ales ocoleste Piatra Mica, iar la fantana lui Botorog incepem urcusul pieptis pe banda galbena. Poteca prin padure, apus de soare, si culmea, nu imi era frica de urs. Probabil eram prea preocupata de panta abrupta pe care urcam pieptis :) Intr-o ora am ajuns in poiana Zanoaga, am admirat Bucegii inconjurati de o mare de nori, si ne-am continuat drumul spre cabana in acompaniamentul latraturilor cainilor de la stana. Baietii, gentlemani ca de obicei, ne lasa pe noi, fetele, sa mergem inainte.

Pe la 9.30 ajungem la Curmatura, destul de devreme pentru a prinde o ciorba calda, ne cazam, si somn de voie pana la 5 dimineata, cand ne-a promis Mihai ca da trezirea. Ne-a mintit… a dat-o la 4.57!!! Cum nu am reusit sa dorm deloc, nici mancarea nu mi-a priit, asa ca mai mult de jumatate de copan de pui n-a intrat.

La 6 reusesc sa ma urnesc in traseu, ceilalti ma asteptau deja oleaca mai sus pe cararea spre saua Crapaturii, si varful Turnu. Din nou panta abrupta prin padure, ca na, asa e Craiul, iti dai sufletul pe prin padure, ca sa ajungi mai repede la minunatia stancilor. Facem putina catararea printr-o strunga destul de abrupta si prindem un rasarit absolut bestial, chiar in sa, la un sfert de ora de varf. Deocamdata suntem in grafic la timp, ne permitem o pauza de ciocolata si poze. Eram de doar 2 ore pe traseu, si nu simteam nicio suprasolicitare a genunchiului. Mihai ne explica si ne arata diverse trasee, iar eu incep sa recunosc locurile prin care trecusem cu 10 ani in urma, la a doua mea iesire la munte. Ajungem si la refugiul Ascutit, care mi se pare ca are usa orientata in directia opusa. Inauntru e la fel de gol, cu 6-7 locuri de dormit asezate in semicerc. Unii zic ca pe afara ar semana cu o minge de fotbal, dar vorba lui Vasile, dupa 18 ore de traseu, ti se pare vila in Pipera. Facem ceva poze si ne continuam excursia.

Pentru cine nu stie, creasta Pietrei Craiului nu seamana cu nimic din cate am vazut pana acum: si pe nordica si pe sudica poteca urca si coboara pe muuuuuuulte varfuri, foarte des apar saritori verticale, portiuni de traversee, fara cabluri ajutatoare, insa cu prize din belsug. Nu este recomandat celor cu frica de inaltime, pentru ca 90% din timp se merge chiar pe muchia muntelui, hau stanga, hau dreapta. Si daca te rasgandesti sau nu mai poti merge, muntele este foarte abrupt, salbatic si stancos, iar posibilitatile de retragere din creasta sunt foarte putine. Am aflat asta ceva mai tarziu…

La Piscul Baciului (La Om) ajungem aproximativ in graficul timpilor de pe marcaje, pe la 14.30. Insa ne miscam mai incet decat ritmul preconizat de Mihai si tot ramaneam 3 oameni in urma cu cel putin un varf. Eu vroiam sa-mi menajez genunchiul pe cat posibil, Vasile statea cu mine, iar Laurei nu-i place sa se grabeasca, si vrea sa admire, parca sa respire toata privelistea din jur si fotografiaza in disperare. Potecile sunt pliiiine de manunchiuri de flori de colt, soarele nu-l simtim prea puternic pentru ca vantul bate cu oarecare putere, apa avem din belsug, mancare la fel. Pare drumetia aproape perfecta.

Mihai ma intreaba daca mai pot continua pentru ca de vreo 2-3 ore incepusem sa resimt putin genunchiul. Ma uit in zare si incerc sa estimez posibilitatile, dar soarele puternic ma impiedica sa vad calumea restul traseului. Asa ca ma uit pe harta, care spunea ca in fata vom trece peste inca un singur varf, si apoi pe portiunea Coama Lunga. Coama? Pai asta inseamna poteca pe curba de nivel, discoteca; ce inseamna un singur varf, pe langa cele multe trecute pana acum? Gata, decid! Ma opun coborasului pe La Lanturi si hai inainte, sa ne atingem scopul calatoriei: intreaga creasta a Craiului, intr-o singura zi.

Stiam foooooarte bine sa nu ma pun cu Craiul si totusi am zis sa continuam… cine naiba se mai intoarce peste cateva luni sa faca si sudica? Doar avem un singur varf in fata si o coama, nu? Asa zice HARTA!!! Si de aici mi s-a rupt filmul. Grupul plecase inainte, ramasesem tot noi trei, trecem de saua Grind, trecem si de Lanturi, ultima poteca marcata ce coboara din creasta spre Plaiul Foii. Vedem primul varf, apoi, ca un facut, vin 2-3 nori, cat sa acopere soare puternic si reusesc sa disting in departare: poteca urca si coboara peste alte 4 piscuri. Aveam de aflat mai tarziu ca erau peste zeceeeee! Si daca ar fi fost doar genunchiul. Dar nuuu, ma apuca durerea de stomac, din cauza ketonalelor pe care le luasem ca sa nu ma doara piciorul. Soarele care ma batuse in cap toata ziua imi da o insolatie de zile mari, iar deasupra Poienii Inchise sufar de o cadere de calciu. Si de aici incolo, piciorul a fost ultima mea problema. Durere groaznica in tot corpul, febra, ameteli, stare permanenta  de voma, oboseala acumulata in cele 10 ore de mers. Si toate astea pe creasta sudica, mult mai grea (si mai spectaculoasa!!) decat nordica. Mult mai tehnica, poteca mai ingusta, peretii se intind la picioare mai abrupti, mai stancosi, haurile sunt mai largi. Cu toate astea am incercat sa merg si sa nu cedez nervos. Si mi-a reusit, pana in momentul in care Vasile se gandeste sa-mi spuna ca, spre binele meu, in concediu lasam la o parte Padisul si Rodnei. Atat mi-a trebuit, sa-mi spuna cineva ca nu mai merg la munte!!! A fost prima data in viata cand am cedat si am inceput sa plang de nervi, durere si oboseala in acelasi timp.

Vasile si Laura au dat dovada de multa rabdare si tact si m-au lasat sa ma descarc in voie, dupa care, din nou pe urcusurile si coborasurile pana in saua Funduri. Ajunsi acolo, salvamontul ne astepta zambaret: “Gata, in seara asta ramai la refugiu la noi, cobori maine. Ai facut o ora pe o portiune de 10 minute”. Grupul parea sa aprobe, mai putin Vasile si Alina. Ii inteleg pe toti, ma asteptau de 2 ore, si nu aveau chef sa intarzie si mai mult drumul pana la cabana, mai ales ca nu mai aveau apa. Ma interesez fara tragere de inima de traseul pe care as putea cobori a doua zi. Cica e unul simplu ce duce in comuna Brusturet.

- Aia unde-i?

- Pai la 50 km de Brasov, nu ajunge in Zarnesti.

- Pai si cu ce ajung in Zarnesti?

- Hmmm, autostop cred.

Ok, pana la cabana Garofita Pietrei Craiului, prin Marele Grohotis, era traseul de o ora jumatate, zicea Mihai, dar marcajele arata cel putin 2 ore. Alina se opune deciziei grupului de a ma lasa in refugiu, imi ia rucsacul si ma incurajeaza sa continui. Dupa aprecierea ei in loc de o ora jumatate, vom face 3, dar macar coboram toti. A fost foarte dragut din partea ei sa spuna asta, si tonul folosit nu a lasat loc de replica nici macar pentru salvamont. Asa ca, dupa doar 5 minute de odihna in saua Funduri, iar ma pun pe tarait. Era 8 seara deja, in loc de 3-4 ore de la Piscul Baciului facusem 5 ore jumatate.

La saritori nu am avut nicio problema, acolo ma miscam cel mai bine. Apoi ma dau la vale pe grohotis, incercand sa nu-mi rup pantalonii si astfel reusesc cat de cat sa tin pasul cu ceilalti, macar pe portiunea pana la padure, unde iar am incetinit. E uimitor ce poate face ideea de a te invarti cu autostopul prin judetul Brasov… Sprijinita tot drumul de Vasile, pe care l-am desalat, saracul, si fara rucsac in spate, reusesc sa scot “doar” 3 ore pana la Garofita Pietrei Craiului.

Cabanierul de la Garofita, ne-a facut ceai super bun, de “plante naturale”, dupa cum s-a exprimat, cu toate ca la cabana nu se serveste nimic. Noaptea a fost dementa totala, din nou nu am putut sa dorm, de data asta din cauza durerilor, ba de genunchi, ba de stomac, iar dimineata incercam cu disperare sa gasesc un cunoscut sa vina sa ma ia cu masina de la cabana. Evident nu am gasit pe nimeni, asa ca la 8 am plecat in traseu spre Plaiul Foii. Prima ora de taseu,evident, se urca  pieptis prin padure pe punctul galben. Dupa Poiana Tamasel marcajul continua cu triunghi galben in coborare pe drum forestier apoi iar poteca. La un momment dat in traseul nostru intalnim marcaj spre Iezer-Papusa. Cum o fi sa pleci intr-acolo acum? No way!!!

Calatoria s-a incheiat in spiritul zilei anterioare, cu o muscatura de furnica rosie mare si grasa, taxi pana in Zarnesti (50 lei de masina) si o masa copioasa, cu salata verde pentru mine, la o pensiune spre Paraul Rece.

In total traseul de sambata a durat 17 ore, in loc de 13-14 ore cat aratau marcajele, dar mai ales in loc de 11 ore cat preconizase Mihai. Traseul este foarte bine marcat, si daca eu l-am terminat, inseamna ca aproape oricine fara frica de inaltime si cu minime cunostinte de catarare (sau cu mult tupeu) poate merge de la Curmatura la Garofita Pietrei Craiului intr-o zi.

Ganganii pe Nera

Nici nu stiu cu ce sa incep relatarea: cu ceea ce a mers bine sau cu haosul din bagaje, nehotararea de a ne insoti a celor chemati, modalitatea de transport, atacul insectelor, caldura infernala, juliturile, genunchii suprasolicitati, sunetul de animale cu sange rece prin balarii, gunoaiele de pe poteca. Hmmm, grea decizie!

Ma rog, dupa multe discutii, ramanem 6 participanti, de fapt cei care am spus de la inceput ca vrem sa vedem (revedem in cazul meu) Cheile Nerei: eu si Vasile in masina lui Vlad, Maddie si Alina in Lupo la Cosmin. Am mers drum intins, asa ca, spre deosebire de toamna trecuta cand am facut 12 ore, acum in mai putin de 8, deja descarcam bagajele la pensiunea Dora (Sasca Montana). Cazarea este frumoasa, mai ales balconul de la camera noastra era super :)) gazdele foarte de treaba. Sambata dimineata se ofera chiar sa ne duca in Sopotul Nou sa facem cheile cap-coada, contra unui cost de 100 de lei pe grup.

Pentru ca ne-am cazat in Sasca Montana, planul era sa incepem cu Cheile Susarei pana la Lacul Dracului (cruce albastra), apoi sa continuam pe Cheile Nerei si La Tunele pana in Sasca Romana (banda rosie). Dau telefoane peste telefoane, toata lumea, de la salvamont, gazda de la pensiune si pana la administratorul parcului (care ne promite un transport cu masina parcului national pana in Carbunari), ma sfatuiesc sa abandonez ideea Cheilor Susarei, din lipsa de marcaje si poteca nu foarte buna pe portiunea de la cascada Susara la Carbunari. Am cautat ceva zile jurnale cu descrierea exacta a Cheilor Susarei, am cerut indicatii… nimic, nimeni nu mi-a putut da o descriere exacta, doar vesnicul si enervantul “nu mergeti pe acolo”. Acum nici eu nu pot ajuta pe altii, pentru ca nu le-am facut.

Dupa o noapte cu visinata si 4 ore de somn, la 8.02 dimineata (2 minute mi-a luat mie sa ma dau cu crema antiinflamatoare pe genunchi) suntem gata toti si ne imbarcam intr-o duba alba Ford a gazdelor. Drumul din Sasca in Carbunari este exact cum mi-l aminteam: daca iti urasti masina si organele interne, dai o tura p-acolo si te-ai lecuit.
Spre dezamagirea mea nimeni nu intentioneaza sa coboare din duba in Carbunari, sa mergem pe cruce albastra o ora prin padure racoroasa. Nuuuuu, ne mai zdruncinam creierii o ora si ceva  pe hartoape pana in Sopotul Nou, ca apoi sa capiem de cald prin poienile insorite si plictisitoare de la inceputul cheilor. Colac peste pupaza, soferul ramane cu masina suspendada intr-o groapa, eu imi pierd telefonul (l-am gasit la intoarcere) si incep sa ne atace ganganiile.

No’ hai si-om mere, ca deja se facu ora 10.30. Prin poieni, deschidem si inchidem porti (care se presupune ca ar trebui sa mai opreasca “plimbarea” animalutelor spre Dristie si Sopot), iar in Poiana Meliugului gasim indicator spre stanga, sa trecem Nera pe o punte. Taranii ne indruma sa mergem prin soare tot pe malul drept al Nerei. Evident, aleg padurea si marcajul, iar intr-o ora admiram si fotografiem Lacul Dracului.
Ne miram de albastrul apei, ne lafaim la umbra si racoare, mancam, Vasile gaseste timp sa-si juleasca tibia urat de tot si pe la 12 pornim prin balarii, in loc sa urmam marcajul inapoi spre banda rosie. Cosmin se duce inainte de bezmetic, fara macar sa anunte ca pleaca si in afara de mine si Vasile, ceilalti voteaza sa mergem dupa el “pe scurtatura”; sunt de acord, cu conditia ca, daca in jumatate de ora nu ajungem in traseu, ne intoarcem. Urcam abrupt si haotic un timp, nu intalnim marcajul, asa ca hotarasc sa ma intorc la lac dupa cum stabilisem, si continui pe marcaj. In afara de Cosmin, toti au venit cu mine si ajungem la intersectia marcajelor mai repede decat ma asteptam. Urmeaza o coborare prin padure care mi-a terminat genunchiul (si eu vroiam sa fac Fagarasul in august… ) si, deci, nervii pe toata durata traseului.

Am mers (prea) multe ore prin caldura, “atacati” de ganganii. Nu recomand nimanui sa faca traseul vara. Nu se compara cu plimbarea de asta toamna, cand a fost mult mai frumos, mai curat, mai racoare, apa mai mica… si fara muste. De fapt, citind acum diverse jurnale despre turele din weeek-endul asta, observ ca toti s-au plans de ganganii.

La Cantonul Damian imi anunt colegii de “suferinta” intr-ale caldurii si insectelor ca mai avem doar 2 ore de mers… evident, cuvantul “doar” nu incanta pe nimeni, iar pe mine ma intristeaza de-a dreptul, stiind cat e de plictisitoare portiunea de la Damian la podul Beiului.

La intrare in Sasca Montana eu ma reped la dus (poate scap de muste), apoi pe terasa cabanei la un Stejar receeee!! Baietii, dupa cum le sta lor cel mai bine, se impiedica de carciuma satului. S-au asezat mandrii ca bradu' (asta imi imaginez eu, dar pun pariu ca erau pleostiti de cald si oboseala) pe o banca de lemn, cu bericica la bot si o sticla de spirt in fata. Pentru muscaturile de tantari, zic ei... A trebuit sa sun tot eu (ca o muiere nesuferita ce ma aflu) sa ma plang de foame, ca sa isi miste dosurile transpirate acasa. Seara Vlad se ocupa de gratar, i-a iesit bestial, mai putin friptura mult prea uscata. Data viitoare ii dam doar micii :)) 

Concluzia acestei ture este ca, dupa toate discutiile pe care le-am avut, tot nu m-a crezut nimeni ca apreciez corect timpul in care facem traseul, lungimea lui si portiunile de plictiseala maxim; cred ca tocmai de aceea nu s-a respectat planul din Bucuresti. Si totusi recunosc ca am subapreciat impactul caldurii si dificultatea traseului.

Na ca am inceput cu partile rele si le-am omis pe cele bune. O sa le omit in continuare, pentru ca e canicula si nu am dispozitia necesara sa scriu un jurnal cu final fericit. Dar oricum, faptul ca am mai facut o calatorie intr-o companie placuta, depaseste mult aspectele negative.

Plus la vanatai dupa doar o zi in Piatra Mare

Traseu: Dambul Morii-Canionul Sapte Scari-cabana Piatra Mare: banda galbena 3 ore // cabana Piatra Mare-Pestera de Gheata: banda albastra 1 ora // Pestera de Gheata-Dambul Morii: punct rosu 2 ore
__________________________________________________________________________________

Usurel asa, sa nu ne rupem, am mai bagat o tura de o zi, de data asta in Piatra Mare. Dupa multele si inevitabilele discutii in contradictoriu despre traseu, zilele de stat si participanti, plecam sambata dimineata nu foarte devreme, 7 si ceva, doar 4 omuleti pana la urma. De data asta Maddie sta acasa, are examene si cica invata; locul ei e luat de Cosmin, care, din fericire pentru mine, de data asta nu are chef sa se dea cu ursuletul si merge chiar “omenesc” :))

Traseul il incepem cu un (foarte) mic dejun la masina si plecam la 10.30 spre canion, impreuna cu alti ‘enshpe mii de oameni: unii mai galagiosi, altii echipati corespunzator, iar cei mai multi urmarind indicatiile “dirigului”... da, iar am dat de kinderi!
Sunt nori dar nu ploua, oleaca  racoare, numai bine de urcat, la fel ca sambata trecuta pe Jepi. In 45 de minute suntem la Canion si incepem traversarea lui. Si bineinteles facem poze in disperare. Din pacate niciuna nu mi-a iesit, era prea intuneric si nu am reusit sa stam locului :) Iar am reusit sa acumulez ceva vanatai in genunchi de la scarile alea, cand m-am grabit sa inaintez sa nu ma ude prea tare cascada, sa nu mai tremur si sa scap de zgomotul facut de aia mici.

Trecem si de canion si continuam urcarea. Luam pauza de masa, din pacate destul de lunga incat sa ne ajunga un grup foarte galagios de imbecili in pantofi (as spune “de oras”, dar sunt mai degraba de mers la discoteca de la caminul cultural), cu punga de plastic in mana si castile cu maneau la putere. Marius ar fi fost invidios, ala da “echipament” usor :))

Am ramas placut impresionata de cabana Piatra Mare. Nu e mare, ceaiul “cu lamaie si rom” e doar apa fierbinte total lipsita de gustul de rom (mai bine, nici nu-mi place), in schimb totul e foarte curat si primitor. Si e cald! Magarii de pe platou (animalele, la propriu) erau cam insistenti, dadeau din picioare de bezmetici si se tineau dupa oameni tot timpul. Puiul era simpatic foc, pacat ca fugea de mine...

Dupa placuta odihna, am pleacat spre Pestera de Gheata in drumul nostru de coborare spre Dambul Morii. Traseul urmeaza creasta pret de doar 3-5 minute, apoi coboara brusc spre stanga pe 2 marcaje, banda rosie si banda albastra. Dupa circa 15 minute de coborare, traseele se despart, si noi urmam banda albastra in dreapta. Poteca e ceva mai enervanta pentru cei in pantaloni scurti, pentru ca e foarte ingusta si trece prin balarii si urzici. Urmeaza o padure deasa, traseul fiind aproximativ drept, pana intr-o buza de deal, unde intalnim intersectia cu punctul rosu. In dreapta, traseul pe punct rosu coboara 200 m pana la Pesterade Gheata (si banda albastra tot in directia asta merge spre Bunloc), iar in stanga, acelasi marcaj duce la Dambul Morii. 

Pestera e greu de ratat, pentru ca au scris pe piatra maaaare cu rosu “PESTERA”… altfel, de la intrare nu se vede decat o fisura intr-o stanca. Accesul se face prin acea fisura, cu oleaca de catarare. Eu nu am intrat, dar baietii au spus ca e super si trebuie neaparat facuta toata (sau cat e accesibila).

De aici pana la jos la masina a urmat o coborare cum greu se poate imagina, de enervanta ce a fost. Prima portiune e super desi ocoleste foarte mult: poteca merge pe langa stanci, iar in dreapta ai o padure frumoasa. Ma rog, sa nu ai frica de urs, atunci e cam nasol. Insa dupa cateva minute se intra in padure… si nu se mai iese timp de peste o ora. E adevarat ca ne-am miscat incet din cauza genunchiului meu si poate din cauza durerii ma juram sa nu mai trec pe acolo veci; insa nimeni nu poate sa nege ca traseul e foarte plictisitor. A reusit sa intreaca si coborarea din Poiana Maicilor in Ceahlau. Hai, ca noi am coborat, dar nu recomand nimanui, sub nicio forma, sa urce pe acolo, te joci  X si 0 pe vene pana sus.
Totusi a fost o tura reusita, unii ar spune ca de pantofari. Eu zic ca a meritat efortul.

Triatlon la 2 Mai

Este prima editie si se anunta suuuuuper interesanta! Mai ales "dixtractia"... pentru ca trebuie sa recunosc ca, din motive medicale, nu voi participa. Lasati caldura si mai ales lasati lenea. Hai sa aratam ca se poate si fara asfalt.