Povestea unei inimi, a Ardealului

Povestile Lui invaluie mintea calatorului, precum un sir de diapozitive proiectate pe peretele salii de mese, seara, cand focul semineului te arde-n spate, iar ceaiul, elixirul florilor culese din poiana cabanei,  iti primeneste sufletul cu pacea stancilor si vuietul padurii.
Trascaul… un spatiu rupt din realul cotidian, un masiv  ce te cuprinde in subiectivul trairilor, mai intense cu fiecare pas ce te-adanceste pe potecile sale.

E locul in care motii te primesc senini in casa lor – asta daca treci de dulaii de statura puilor de urs – te omenesc cu bucate puse la pastrare peste iarna in pod, branza de oi, slanina  cu ceapa, carnati grosi ca mana mea, palinca – sa nu pice greu la stomac; mancaruri pe care noi, orasenii, le numim atotstiutori  “bio” si pentru care platim bani grei in pietele volante din centrul Bucurestiului. Seara te culca in camera din fata, cu pernele lor brodate cu fir de lana, paturi tari si plapumi groase de te intorci de pe stanga pe dreapta doar daca ai dat la coasa o vara intreaga. Dimineata ‘nea Petrica rade de “apa noastra de ploaie” din sticla de whisky (cumparata din Teius din benzinarie), pe care i-o daruim in schimbul afinatei, zice ca parca-i ceaiul maica-sii, o femeie careia nu-i mai numara nimeni iernile de cand a ajuns la 90.

Sus pe Piatra Secuiului, munte rasarit parca din intamplare in campia dintre satele Rametea si Coltesti, localitati ce au apartinul de Scaunul Secuiesc al Ariesului, se duce o lupta acerba intre sentimentele de nationalitate: odata la ceva vreme, piatra ce marcheaza punctul cel mai inalt, e vopsit in diverse culori. Ba in rosu, galben si albastru, ba te trezesti ca albastrul e de fapt verde, iar galbenul e mai mult alb. Insa astfel de “discutii” se poarta doar la nivel inalt, cam la 1100 de metri, niciodata la targul de duminica sau in carciuma din sat.

Oleaca mai la vest din satul Sub Piatra, sa tot mergem cale de vreo 2-3 ore si ciocanim la Poarta Zmeilor pentru a patrunde in masivul Bedeleu. In vremuri de altadata, aici isi inaltasera zmeii un castel. Cateodata, luand infatisare de om, cate unul dintre ei venea la horele satesti. Dansa cu cea mai mandra dintre fete, iar, la miezul nopiii, o rapea, disparând in munte. Intr-o zi, satenii au aflat naravul zmeilor, iar flacaii din satele invecinate au pornit la drum, hotarati sa se razbune, dand foc tuturor padurilor imprejmuitoare si doborand castelul din munte. Din acesta a mai ramas doar poarta, care mai asteapta sfidatoare si astazi, doar, doar ii mai calca pragul vreo fata frumoasa. (sursa: http://alba24.ro)
 
De partea cealalta a satului te intampina pestera Huda lui Papara, casa conducatorului religios, in traducere libera, pentru ca aici s-ar fi aflat salasul lui Zamolxe. Lui, vechii daci ii sacrificau cei mai buni luptatori ai lor, cele mai bune gene ale poporului, fiind astfel cel mai scump bir platit vreodata in istoria religiilor… pentru cateva picaturi de ploaie.
Intr-una din verile trecute am avut placerea sa gust superlativele acestui loc, demne de Cartea Recordurilor: cea mai mare sala, Sala Minunilor, cu inaltimea record in Europa de 120 de metri, ce adaposteste si cea mai numeroasa colonie de lilieci si vreo 60 de vagoane de chiropterit (guano fosilizat); stalactite de pana la 8 metri; cascade cu inaltimi record (este pestera cu cea mai mare diferenta de nivel). Acum pestera nu mai e deschisa, ci ferecata cu grilaj, insa am fost norocoasa sa vad aceasta lume unde lumina zilei nu patrunde, vantul inceteaza sa adie si muzica apelor cazand in cascade iti astupa mintile, sa simt ca intr-adevar am intrat in alta lume, una aflata la ani lumina distanta de familia, cunostintele si viata ta de zi cu zi.
Tot in Trascau am vazut pentru prima data un sat devenit muzeu in mod natural, unde niciun locuitor nu mai traieste, insa este perfect conservat datorita pozitiei sale. Este vorba despre catunul Cheia. Ca sa ajungi in valea sa, mai intai pleci capul smerit si multumesti cui crezi de cuviinta, in fata altarului manastirii Ramet, ctitorie cu hramul Izvorul Tãmãduirii, una dintre cele mai vechi asezaminte calugaresti din Transilvania. Mai apoi, pui incaltamintea la spinare si strabati, cale de vreo 3 ore, raul inghetat ce strabate abrupturile neiertatoare ale rezervatiei naturale Cheile Rametului. Dincolo de minunatia naturii, cheile sunt, parca, o piatra de incercare in calea vizitatorilor catunului, primindu-i doar pe cei demni de asemenea privelisti. Insa odata ajuns, te imbratiseaza linistea si frumuseseta: casute din lemn, cu o singura camera si acoperisuri din paie, inalte pana la cer, biserica si cimitirul cu sufletele sale odihnite. Scoala, ce odata vuia de strigate sanatoase de copii, este acum ingrijita si transformata in refugiu pentru calatori de Asociatia Trascau Corp din Zlatna.
Nu poti parasi aceste meleaguri fara juramant solemn de reintoarcere. Si in fiecare an incerc, macar o data, sa ma tin de cuvant.

Sus-jos si iar sus, prin Buila Vanturarita

Traseu: prima zi:  CA Comuna Barbatesti - Dealul Silistea (1h 30min)

PG Dealul Silistea - Poiana Scarisoara (30 min)

TR: Poiana Scarisoara - Muntele Cacova (1h, cu tot cu pauza de masa)

PR: Muntele Cacova- Varful Piatra - Curmatura Builei (2h, cu multe pauze si regrupare)

PG: Curmatura Builei – La Troita (10 min)

TR: La Troita - Poiana Frumoasa - Curmatura Comarnice - Cantonul silvic Cheia (4h-4h 30min, cu pauze de plaja in fiecare poiana)

a doua zi: TR: Cantonul silvic Cheia - Curmatura Comarnice

PG: Curmatura Comarnice - Curmatura Din Oale - stana Oale - Schitul Pahomie (5h de la cabana Cheia)

CA: Schitul Pahomie - Schitul Patrunsa (2h) - satul Barbatesti (1h 30min)

_________________________________________________________________________________________________

Am plecat intr-o vineri, as zice eu zi frumoasa a saptamanii, catre Buila-Vanturarita. Ma rog, in directia iesirea din capitala noastra draga, catre autostrada. Dar bineinteles ca ne-am bulucit pe DN1, apoi la intrare pe centura; n-a fost ideea mea cu centura... Insa pe centura nu ne-am mai bulucit, ca nu mai era loc, toti stateam ca aruncati din avion. Dupa aproape 2 ore de nervi si teoria drumului ideal, cel pe care suntem, evident, ca doar aici aveam Rompetrol - scuzati reclama - in drum, am ajuns pe autostrada. Si ce bine a fost sa mai calci si acceleratia, nu numai frana; ca deh, noi astia "jmecheri" de nu 'mesteca in mamaliga ca sa mearga sportiv, alta pedala nu cunoastem :) De Dealul Negru si drumul spre Horezu nu mai zic ce minunat o fu, mai ales ca acum farurile mele bat pe sosea, nu mai sperii orataniile padurii. Eh, gropile tot le iau pe toate, dar aia-i de la dioptrii…

Am zis sa nu ne trezim iar devreme, mai bine dormim la cort, iar sambata ne trezim ca belferii la 8, ne intindem oasele in asteptarea celorlalti si bagam traseu serios. Mda, prima noapte la cort pe anul asta n-a fost asa de vesela precum credeam.

Dupa cautarea unui loc ideal de cort, cat mai aproape de intrarea in traseu, tot  ce ne-a dus mintea la 11 seara a fost marginea drumului ce iese din satul Barbatesti. Sub un copac subtirel, fix intr-o tufa de izma,  langa un gard cu sarma ghimpata: protectie de animale, gandim noi mandri nevoie mare; si mai miroase si frumos, a menta! In plus, e cald afara de stat in tricou, dorm in puf (da, aveam sacul de puf; e “doar” luna mai…), canta greierii – Doamne, de cand nu i-am mai auzit – si o cucuvea, raul curgea la oaresce distanta. La 11 si ceva imi dau seama ca-s mai multe cucuvele, sau bufnite, si ce le mai place sa camte; jumate de ora mai tarziu, cu ochii cascati pe "pereti" numaram greierii – cantau pe voci – si fiecare frunzulita din copac fosnea la adierea vantului. Reusesc sa adorm, pana la 12.36, cand se aude prima bubuitura. Cerul se lumineaza ca ziua de fulger, tunetele le simt in piept, ca un bas in carciuma, cand adormi ca fraieru’ cu capul pe boxa. Vasile-al meu, dormea lemn-tanase, n-avea nicio treaba. Las' ca stau eu treaza, sa ma stresez de toate tampeniile: ca ne ploua si ne ia viitura, ca ne fulgera (daca nu pe noi, macar copacul de langa), ca vine ursul, ca pica cerul pe noi. Dupa ce-a rupt ploaia tot ce a putut si ma prind ca am scapat intregi, atipesc. Apoi incepe un vant nebun rau, si iar ma trezesc cu inima sa-mi sara din piept de frica, poate pica pe noi copacul, sau macar o craca, acolo, de pofta.

Ceilalti 9 oameni din tura au venit aproximativ la ora stabilita – minune mare – Mihai, Gabi, Cristina, Vlad, Claudiu, Liviu, Adi, Lacramioara si Iulia, toti oameni de pe carpati.org. La 9 si ceva plecam in traseu, pe alta vale, in loc de Otasarului, ca n-am nimerit iesirea din ssat spre ea, habar n-am. Sau marcajul era schimbat din cruce rosie in albastra. Dupa pauza de munte, am cam behait la deal, ocolind pana in poiana Scarisoara si apoi de-a dreptul in sus, spre muntele Cacova. Inainte de creasta, cum in turele lui Mihai e democratie curata, respectiv fiecare face cam ce vrea, doar 4 dintre noi am ajuns pe creasta, pe marcajul punct rosu. Restul s-au luat dupa GPS si au balaurit pe niste dealuri anapoda rau, pierzand din vedere chiar scopul turei, sa facem bucata de cerasta ramasa neparcursa acum 2 ani. Eu, Vlad, Cristina si Claudiu am facut o gramada de poze cu abrupturile Builei si am ranjit soarelui asteptandu-i pe ceilalti. A durat ceva, pentru ca Mihai isi uitase telefonul la ultimul popas, cateva vai mai in spate, iar regruparea am facut-o chiar inainte de coborarea din creasta spre refugiul Buila.

La izvorul de sub refugiu gasim indicator de 4 ore pana la cabana. Poteca duce pe langa munte, urca si coboara dealuri line impadurite si strabate 3 poieni absolut mirifice. Si, cum ii sade bine drumetului, cu pasul scurt si vorba lunga, in fiecare am facut pauza de plaja si masa si am admirat norisorii de polen purtati de vant.

Am pierdut o galagie de timp si eram dupa o perioada destul de lunga de traseu cand am ajuns in curmatura Comarnice si am vazut indicatorul de “doar” 2 ore pana la cabana. Vasile nu a mai rabdat, si in schimbul faptului ca mi-a carat aparatul foto, i-am dat portofelul (al lui, dar banii erau la mine :) ) sa alerge inainte la berea rece care-l astepta. Noi am ajuns in jur de ora 18 la cabana si dupa ceva fasole (bine fiarta), sarmalute, bere, tuica si bancuri porcoase, m-am bagat in sacul de dormit, de frig, mai mult, decat de somn. Am facut eu pe viteaza si m-am jucat MahJong, dar cred ca la 9, maxim, dormeam dusa.

La 7 jumatate ne-a trezit Mihai, insa abia pe la 9 si ceva am plecat in traseu. Trei dintre noi, Adi (care de sambata ne tot intreba retoric de ce nu facem acelasi traseul ca data trecuta), Claudiu si Iulia, au plecat prin cheile Cheii, iar noi am urcat in Comarnice, apoi pana aproape de creasta, sa traversam muntele prin curmatura La Oale. Toate bune si frumoase pana aici, insa coborarea a fost ceva de vis… urat! Atat de abrupta si de lunga, incat aveam convingerea ca este drumul spre iad, pavat cu frunze ude, pamant noroios si bolovani. Dar nu, spre iad sunt “intentiilor bune”; noi ne-am rupt picioarele doar pana la schitul Pahomie. Aici ne-am intalnit cu cei trei care au mers prin chei, si am plecat catre schitul Patrunsa.

Putin dupa ce am pornit, ce sa vezi, indicator de 45 de minute pana acolo. Deja pasul ne era mai vioi, zambetul mai larg, gandurile ne zburdau catre mici, bere, branzoaice si cafele. Au omis, insa, sa scrie pe indicator ca timpul respectiv este pentru mers cu masina 4km din cei 6 cati sunt intre cele doua schituri. Dupa o ora jumatate de drum forestier prin soare, ce traverseaza trei sau patru dealuri (nu mai stiu cate am numarat), am intalnit o alta tablita pe care scria 2 km pana la Patrunsa. Asadar inca jumatate de ora pe poteca, pana la schitu' sufletului. Se facuse deja ora 4 si bunatatile de la benzinarie pareau departe rau. Eram atat de obosita cand am ajuns din nou pe valea pe care urcasem in dimineata precedenta, ca nici de glumit in loc de “la revedere” nu mi-a priit. Visam doar pat moale, puf, sa nu mai pun talpile pe jos. Am zis ca in tura am avut bocancii de iarna in picioare? Nu de zapada imi era mie, ci de ploaia care se anunta pe site-uri.

Dupa parerea mea, tura a fost lunga si nu chiar asa de usoara, precum credeam eu cand am conceput traseul. Din fericire oamenii cu care am mers au fost foarte faini, ne-am petrecut timpul frumos, in pas lent si bancuri multe, si-am mai uitat de bataturi :) Intr-adevar, ne-am limpezit creierii cu minunatiile acestui masiv pentru urmatorii 2 ani.

Peste dealuri, traversam Metaliferii pana-n Trascau

https://picasaweb.google.com/111968671498155146766/MuntiiMetaliferi

Geamana
foto Mihai Olaru

Am sarbatorit 3 ani (si o zi de nastere) cu o tura din aceea minunata, ce-ti lasa un gust placut si amintiri ce vor fi evocate cu placere multa vreme de acum incolo. Am mers in aceeasi zona a tarii, nu chiar in Trascau, ca in martie 2012, ci in Metaliferi. Dar am ajuns si acolo unde trebuia sa ajungem in 2010,  adica in Saruni. Cel putin de data asta am vazut Dambaul, fara sa ne mai ratacim prin ceata.

Plecarea s-a intamplat miercuri seara, cu acelasi vesnic tren de 20.30 (teoretic, practic a intarziat o ora) catre Campia Turzii; la cuseta, caldut si confortabil. Bine, mai putin pentru Maddie si obsesia ei fata de multitudinea de microbi care ne imbolnavesc zilnic… toata lumea sa intre in panica!: or fi curate asternuturile, dar bancheta, unde sa dorm, dar biletele le mai primim inapoi de la controlor, trebuie sa strangem asternuturile la coborare – adica sa punem mana pe ele!? Pana la urma s-a calmat si a adormit pe geaca, cu capul pe rucsac; dar s-a foit si a fasait ba geaca, ba o punga de pufuleti, ceva de speriat. 

Avand mai mult de o ora intarziere, am pierdut autobuzul spre Lupsa si la 6 jumatate dimineata bantuiam gara din Campia Turzii, in cautare de trasport pentru 90 km. Pana la urma am luat un taxi, Dacia MCV, cu portbagaj mare, in care sa stau confortabil peste bagaje, cum imi sta mie mai bine. Fiind 5 oameni, nici nu se putea altfel. Pe la jumatatea drumului Mihai ne anunta ca are o veste proasta pentru noi: uitase harta in tren (si pantalonii, da' cui ii pasa de aia). Urma sa mergem pe traseu nemarcat si fara harta, doar in baza unui GPS. Ala era bun; ar fi fost perfect daca ar fi luat de acasa si un track. Ce era sa facem altceva, in mijlocul tarii, decat sa continuam drumul.

foto Mihai Olaru

Trecem de Turda, tredem de sate, ajungem si in localitatea de la baza traseului, Lupsa. Numai ca aici nu aveam habar unde e intrarea in traseu si la 7 dimineata, chiar si intr-o joi, pe cne sa suni? Ne-am invartit de colo-colo, intreband satenii unde e drumul spre Geamana si primind ridicari din umeri si clatinat de capete, de la oameni prea beti sa mai spuna ceva. Am intrebat chiar cativa copii care se indreptau spre scoala, pentru ca, in stupiditatea noastra, ne-am imaginat ca invata ceva de la profesorii aia, platiti, chiar si putin, din banii nostri. Raspunsul lor ne-a dat pe spate: “Nu stim, nu suntem din zona”. Pa bune?!? Intr-un cuvant, oamenii habar nu aveau ce-i aia Geamana; sau mai rau, nu ii interesa sa ne raspunda.

Pana la urma am luat-o pe drumul spre vechiul targ din sat (bine ca pentru asta era indicator, pentru ce ne interesa pe noi, neam) si, parasind drumul din sat, am apucat peste dealuri, de-a dreptul, pe o ploaie mocaneasca ce nu parea sa se opreasca vreodata. Si nici nu s-a oprit toata ziua cat am mers. Chiar inainte de lac, am facut un popas sa luam masa. Ne-am adapostit intr-o sura, ne-am potolit foamea cu ce aveam prin rucsac si ne-am incalzit sufletul cu un ceai fierbinte si biscuiti. Mana cereasca si alta nu!

Imediat am vazut si “lacul” ce acopera satul Geamana. Initial am crezut ca este apa, gri, murdara, desi stiam, teoretic, ce se afla acolo si in plus, nu vedeam picaturile de apa cazand, asa cum se vede pe suprafata unui lac. Imaginatia, totusi, ce se naste din pozele vazute pe internet, nu poate cuprinde marimea dezastrului ecologic produs acolo. Citesti cuvinte ca “acumulare de steril”, “iaz de decantare”, “cianura”, “var”, dar trebuie sa fii acolo, sa vezi acoperisul bisericii, ultima marturie ca a existat candva un sat, sa-ti dai seama ca oamenii ramasi la gospodariile ramase intregi, cele aflate mai sus pe deal, nu au de unde bea apa potabila. Si peste toate se ridica, imensa, Rosia Poieni, locul de exploatare a cuprului.

foto Mihai Olaru

Am mers mult pe langa lac, apoi Mihai si Stefan au coborat sa faca poze turnului bisericii inghitite de mal. Atunci au vazut si un pot improvizat peste lac, niste scanduri proptite pe butoaie ce sustineau o teava. Ce sa facem si noi, hai sa-l traversam, ar fi mai scurt, decat sa ocolim tot lacul pana acolo. Eu vazusem harta in Mc (da, am mancat cartofi de la Mc, in asteptarea trenului, si ce?) si tineam minte ca lacul trebuia tiniut pe partea stanga. Dar cine sunt eu sa comentez, daca toti vor sa treaca lacul. Atunci, cred eu, n-am abatut foarte mult de la traseu.

Totusi a fost o experienta inedita, ce sa zic; sa mergi zeci (sute?) de metri pe stanghii de lemn, la cativa centimetri de malul ala colorat care a inghitit un sat intreg… 

Intram din nou pe un drum forestie, Mihai mai face o incercare sa afle directia buna de mers, si intreaba la o casa de pe malul “lacului” care-i drumul bun. Dar cand primesti raspuns afirmativ si pentru stanga si pentru dreapta, te lasi pagubas. Dupa o ora de mers pe drum forestier, GPS-ul vroia sa facem dreapta si ne bage prin niste balarii si rape, paduri de foioase si noroaie peste glezne; asa ca ne intoarcem iar la lac, la aceeasi casa, de data asta apucam pe drumul celalat. La prima casa intalnita - dar juram ca va fi ultima data - cerem iar indicatii. De data asta o batrana ne spune ca drumul pe care suntem se intoarce roata la Lupsa (nu de acolo am plecat de dimineata… ?!), si ne arata, colo, peste dealuri, doar sa tinem coama, drumul spre Detunatele. Fiind langa satul nostru tinta, incepem urcarea.

Trec cateva minute si auzim in spate un barbat care urla dupa noi. Nu ne-am dat seama daca nebun sau beat, si nici nu intelegeam ce spune, pentru ca nu prea folosea consoane. Am inteles totusi cuvintele "stana", "caini", si si "Dumnezeii vostri". Incercam sa scapam de nebun si grabim pasul. Din pacate dupa cativa zeci de metri , Maddie oboseste si se opreste. Nebunul ne-ajunge, de data asta avea si o bata in spate. Nu numai ca nu scapam de el pana sus, dar, spre ghinionul nostru, in primul luminis vedem si stama, iar omul se apucat de fluierat si-si cheama cainii. Au aparut vreo 4 dulai pe care i-a asmutit pe noi. Baietii si-au dat rucsacii jos, sa-i tina pe post de scut; eu aveam aparatul foto in el, asa ca am luat un par gros si destul de lung, dar nu prea greu, cu care sa incerc sa ma apaa. Sau sa-l tarai dupa mine; am auzit ca daca tarai ceva dupa tine, cainii nu se apropie. Norocul nostru, pe de alta parte, a fost ca acei caini aveau mai multa minte decat stapanul lor si nu s-au apropiat prea mult, s-au multumit sa ne alunge din teritoriul lor.

Scapam cu bine si ne continuam urcarea, cum ne spusese batrana spre coama dealului. Erau mai multe, am ales si noi una din ele. Am dat si peste niste drumuri forstiere pe sus, dar, din nou, nu l-am ales pe cel bun. Desi la un moment al zilei am vazut un marcaj banda rosie, pe urmatorul nu l-am mai nimerit. La un moment dat suntem nevoiti sa parasim frumusetile si lejeritatea mersului pe creasta (daca aia poate fin numita creasta), pentru ca GPS-ul arata ca trebuie sa ajungem mult dreapta, iar coama se ducea fix opus, in stanga. In fata nimic, gata dealu’. Bun, o luam dreapta si coboram printr-o padure pacatoasa tare, cu arbori daramati, noroi si chestii intepatoare.
Iete asa ajungem intr-un sat uitat de lume, pe nu stiu ce coclauri, cred eu, Bisericani, dar nu bag mana in foc. Cert e ca dupa 3-4 km de mers pe un drum forestier, intreb un satean cat mai avem pana in Bucium. Senin ma intreaba care Bucium, ca-s sase sate in zona cu numele asta. SASE?? Da, noi ne aflam in Bucium Sat, urmatorul era la 6 km pe drum si nu, nu-l stia pe Oli (gazda noastra), probabil era din alt sat Bucium. Ne punem sperantele, ca de obicei, in betivii satului si oprim carciuma. Culmea e ca dam peste un nene (medic de familie, am aflat pe urma) care il stia pe Oli si ne si ducea cu masina pana aproape de el, doar sa-si termine omu’ berea. Ne-am incalzit putin, ne-am pus hainele langa soba care dogorea si ne-am luat jeleuri, muuuulte jeleuri, halite pe nerasuflate de mine, Maddie si Stefan. Am avut chiar necuviinta sa cer un ceai cald; din pacate tanti nici nu cred ca stia ce-i ala, daramite sa-l mai si vanda.  Da' o tuica nu vreau, mai bine?

In final, pe la 7 seara, cred, am ajuns si la cazare. Am fost primiti super bine, casa era incalzita calumea, foarte curat, mancarea minunata. Totul facut proaspat, in casa, inclusiv paine pe vatra, slaninuta, ciorba, mamaliga cu branza, smantana, cafea, ceai, intr-un cuvant cam tot ce vroiai. Si gazdele foarte de treaba si primitoare.

A fost amuzant, ca o ruda a gazdei a venit special sa afle cum am facut noi atatea ore de la lac, cand, daca tii drumul, in 2 ore jumatate este la Detunata Goala. Da, poate daca stii pe unde sa mergi… Noi am avut GPS-ul setat pe Bucium Sat, cand, de fapt, trebuia sa ajungem in Bucium Sasa. Uitandu-ma acum pe harta, imi dau seama ca la cativa km de Detunata, noi am facut derapta si am coborat prin padure. Trebuia sa o ascultam pe batrana de la Geamana, sa tinem coama dealului...

Vineri nu am facut mare lucru, pentru ca ploaia s-a transformat in viscol. Se pare ca numai pe coduri galbene de ninsori putem face ture, nu stiu de ce. Am urcat pana la Detunate  si de dupa-amiaza pana seara s-a jucat remi si ne-am culcat devreme, stiind ca a doua zi aveam de mers pana in Trascau, la refugiul Saruni.

foto Mihai Olaru

Sambata pe la 8.30 am plecat in traseu, spre Poiana Narciselor de la Negrileasa. Nu am balaurit prea mult, asa cum ma asteptam. Am pornit pe sosea spre Mogos, apoi am intrat pe un drum de tara, , cateva curbe taiate, niscaiva panta, zapada mare, brazi, soare puternic si imediat ne-am trezit in Poiana cu narcise. E cam stupid sa ajungi aici cand e zapada si nu narcise, dar asa ne era traseul, nu-i vina noastra. De aici in urmatoarea sa, am intalnit marcajul banda albastra, care ducea la refugiu. Dupa atatea zile de mers "de-a dreptul", prin pustiu, marcajul parea ceva ciudat, inutil, “auzi tu, sa murdaresti copacii cu vopsea”. Dar bineinteles ca ne-a prins bine, in vreo 3-4 ore, cred, cu tot cu pauze de masa, ceai si poze, am ajuns la refugiul Saruni.

Am fost primiti calduros, si la propriu si la figurat, de catre Costea, un membru al Trascau Corp, clubul ai carui oameni s-au spetit muncind la acest refugiu. Si a iesit ceva superb! Bietul baiat, cred ca a tras paiul cel mai scurt, pentru ca a urcat dimineata la refugiu, ne-a asteptat, apoi a coborat. Sincera sa fiu, nu inteleg de ce nu a ramas cu noi la un vin si un joc de Rentz.

Am dormit tare bine in refugiu, pe salteaua de langa hornul incalzit. Avand si Nahhany la mine, evident ca am murit de cald, dar asa ma bucur cand mor de cald si nu de frig, de numa’ J

Ziua de duminica a fost imputita rau si mi-a stricat toata buna dispozitie acumulata in tura asta minunata. Am coborat  tot de-a dreptul pe dealuri (marcajul cica ocolea mult), si nu a fost deloc placut pentru genunchi, mai ales pe noroi si iarba inghetate. Iar in Zlatna… doamne ce frig am tras. Normal ca nu aveam autobuz cu care sa ajungem in Alba si am facut autostopul. De bine, de rau, ne-a luat cineva repede. Dupa ce am urcat am vazut lamaita de incepator pe parbriz; dar imi era prea frig sa cobor.

In gara din Alba, surpriza, nu aveam tren catre Bucuresti… Ok, nu era chiar o supriza, pentru ca vazusem asta din Bucuresti. Cu autocarul nu a vrut nimeni sa mergem, in afara de mine, asa ca iar ne-am suit in taxi, catre gara din Vintu de Jos. Frumoasa gara, ce sa zic… not!! In asteptarea trenului am intins un picnic campenesc, eu si Vasile cu salam, branza topita, paine neagra si banane; Stefan slanina cu paine; Mihai mere (cine naiba isi cumpara de la magazinul satului, 3 mere si un sul de hartie igienica?!?) si Maddie jeleuri si o portocala. Si pan' acasa, drum intins 8 ore, ca na, asa-s trenurile din Romania.

Din intamplare, creasta Iezer Papusa

Muntii Iezer-Papusa

Traseu: sambata: cab. Voina-cab. Cuca (masina) -stana din Gradisteanu - vf. Papusa TG, BA 3,5h
vf Papusa - Sleul Batranei BR 2h; Sleul Batranei  - vf. Rosu - vf. Iezerul Mare BR 3h
vf. Iezerul Mare - ref. Iezer nemarcat 1h
duminica: ref. Iezer - cab. Voina PA 3h
_____________________________________________________________________________
Pai asta chiar a fost o intamplare, pentru ca miercuri cand am stabilit traseul, ma gandisem sa urcam in creasta Iezerului prin Plaiul lui Patru si de acolo pe sfertul de creasta ramas, pana la refugiul Iezer. Chiar imi faceam "probleme", ca in refugiu e soba si nu o sa apuc sa testez noul sac de dormit. Asta era acu'...
 
Vineri seara am inceput tura cu calvarul rutier din Bucuresti, apoi ceata pe autostrada si in final, craterele de la Mioveni. In schimb drumul pana la cabana Voina e superb!! Aviz amatorilor de curbe stranse si asfalt ca-n palma :) Doar ca pe ici pe colo se cam darama muntele peste sosea si sunt portiuni cu noroi si bolovani. Acu' nah, depinde de norocul fiecaruia.

Pe la 10 seara ne-am pus cortul in poiana din fata cabanei Voina si am bagat somn de voie pana la 7 dimineata. La 8 si ceva deja terminasem de mancat si intindeam cortul la soare sa se usuce, cand ne abordeaza un nene simpatic, sa ne intrebe daca nu vrem sa ne duca cu masina la Cuca. Traseul nostru nu era pe acolo, dar ma gandesc: de la Cuca in creasta 4 ore, apoi 2 pana in Batrana, inca 2 (? nu stiu de unde am scos timpul asta, dar ma rog...) pana pe Iezerul Mare si tup tup, din piatra-n piatra in jos spre refugiu. Salvamontul pe care l-am sunat vineri mi-a zis ca nu-s probleme pe traseu, cu zapada. Ma pune dracu sa-l intreb pe Vasile ce parere are de plan, sa facem creasta aproape toata, sambata, ne-ar lua 8 ore; oricum in creasta nu se innopteaza la 4, ca jos. Evident ca nimanui nu i-a dat prin cap ca vom cobori pe partea sudica a muntelui si soarele la apus nu se mai vede p-acolo, de Fagaras. Asa ca am pus cortul in portbagaj asa cum era, si tusti in dubita omului pana la Cuca.
Pe drum ranjim entuziasmati la niste varfuri inzapezite, facem poze si ne mandrim cum o sa ajungem noi acolo... Am ajuns, dar atunci parca n-am ranjit cu toti dintii.

Cat ne-am mai invartit pe la cabana, la 9 fix am plecat in traseu spre Papusa. Am aflat ca in fata plecasera de vreo jumatate de ora inca 4 oameni. Mi-a mai venit inima la loc, gandindu-ma ca nu o sa mergem singuri la frontala. Sentimentul mi-a fost repede anihilat de faptul ca dupa nici 15 minute de urcat, i-am intalnit, si chiar depasit pe cei patru. Ne-am mai intalnit cu ei la iesirea din padure, am impartit impresii despre sacul de dormit Nahanny (doar impresii bune!) si am plecat inaintea lor. Pacat, pareau oameni de treaba.


Urcusul ce sa zic, e ca oricare inceput de traseu care duce, in doar 3 ore jumate, in varf. E abrupt, dar daca ai un pic de antrenament, nu-ti versi plamanii. La stana din Gradisteanu am facut o pauza de ceai si ceva de-ale gurii si-am continuat urcarea spre Papusa. Am admirat muti inconfundabila creasta a Pietrei Craiului, care pur si simplu iti taie rasuflarea, pentru ca, vazand-o asa, de la departare, imi iti valmasag in minte toate intamplarile petrecute in acest masiv, glumele spuse si auzite, simti fiecare picior alunecat prea la stanga de poteca si fiecare unghie rupta in piatra, fiecare intepatura de genunchi, ceaiul de la Curmatura si salata de rosii de la Garofita Pietrei Craiului.

In 3 ore jumatate, cu tot cu pauza de ceai, am ajuns in varful Papusa, exact cum scrie pe marcajul de la Cuca. Cei 4 pe care ma bazam ca stiu traseul abia acum se vedeau la stana din Gradisteanu, dar mai erau cu ei inca 3 oameniin plus. E clar, erau la vreo ora jumatate in spatele nostru; refugiul parea ca va fi plin, stiam ca vom gasi acolo alti 5 oameni, cel putin. Asa ca am luat-o la trap, sa nu fim ultimii la refugiu sa trebuiasca sa impart si sa aranjez oameni ca asta vara in Caltun. Mai catinel am luat-o pe Spintecatura Papusii pentru ca pe partea nordica poteca era toata o limba de gheata. Urat si greu de coborat pe gheata.

In general, de la vf. Papusa la vf. Batrana, creasta merge aproape drept, pe langa varfuri, si pe vreme buna nu pune probleme de orientare. Noi am ajuns la Izvorul din Plai, la intersectia cu traseul TR ce vine de pe Plaiul lui Patru (traseul initial pe care trebuia sa-l facem), pe la ora 3, deci in 2 ore si ceva din Papusa. Am pierdut timp pe gheata aia. Si apropos de izvoare: nu-s... Am gasit unul intamplator, in sleul Batranei (pana in vf. Piscanu), numai bine, ca eram lihniti de sete.

Pana in acest punct al turei, in afara de setea groaznica, nimic special. Traseu frumos, simplu, poze, glume, uitat permanent in urma dupa cei 7 din spatele nostru si pe care ultima data ii vazusem cu tele-ul pe Papusa. Chiar ma intrebam unde-s.

Dar lucrurile aveau sa se schimbe de aici in colo, si nu in extraordinar de bine. Ii zic lui Vasile ca am impresia ca e tarziu, ca mai avea vreo ora jumatate, hai doua de lumina, nu stim traseul si mai bine ar fi sa ne retragem la stana din Plaiul lui Patru, unde am fi ajuns cam intr-o ora. Era ora 3 dupa amiaza; nici mie nu imi suradea sa stau in stana de la 4, dar si mai urate mi se pareau varfurile pe care le aveam in fata, acum foarte aproape, vf. Rosu si Iezerul Mare... alea la care radeam de jos si care ni se inaltau in ciuda, abrupte si pline de gheata. Vasile mi-a promis ca mergem pana la ele, vedem daca putem urca, poate soarele care batuse toata ziua a topit zapada si putem face scari. Eu arunc o privire in dreata si vad niste pietre mari, ce formau un fel de grote mici. Le retin, cine stie cand imi trebuie un adapost de vant.
Asa am inceput urcarea pe vf Rosu. Din piatra-n piatra, smoc de iarba si scarile sansei de a nu aluneca la vale inapoi. Traseul merge cumva pe partea nordica a varfului, insa noi am urcat de-a dreptul, poteca era impracticabila din cauza ghetii. Cred ca mai mult de 2 cm de gheata nu se depusesera, dar imi era imposibil sa sap vreo scara. in varf facem poze, admiram apusul. Indicatorul de aici spune 0,5h pana pe Iezerul Mare. Stau si ma intreb ce inseamna asta, 30 de minute sau 50?? Ce mai conteaza, incepem coborarea intr-o sa dintre cele 2 varfuri, pe poteca ingusta ca in Crai, doar cat sa-ti incapa latul bocancului. Mai era un set de urme pe drum, facute de niste bocanci masura 37, maxim 38 (?!).

De aici a inceput CALVARUL meu. Lumina nu mai aveam foarte multa, dar inca nu era de frontala. Din pacate poteca ce merge spre vf. Iezerul Mare si care il si ocoleste, merge pe partea nordica. Aici nu batuse soarele deloc. Gheata era bocna, poteca in urcare, dar si inclinata spre hau in dreapta. Scari in gheata nu puteam face, incercam doar sa alerg la deal, sa merg mai mult din inertie. Bineinteles ca la un moment dat mi-a alunecat piciorul drept spre rapa. Am vazut haul de sub mine, vreo 2400 de metri, Fagarasul, apusul. Asta a fost momentul in care m-am panicat rau de tot. Am apucat sa proptesc batul intr-o piatra si sa ma prind cu stanga de un smoc de iarba. Norocul meu e ca in situatii de panica ma mobilizez cel mai bine. Nu ma blochez, din contra, simt un val de energie care ma ajuta sa continui. Asa am avut curajul sa ma ridic in picioare din nou si sa alerg la deal. Alerg impropriu spus, dar ma miscam cat de repede puteam, cat simteam ca ma mai ajuta adrenalina. Nu aveam ce face, imi era foarte clar ca de intors  nu mai puteam. La urcare mai e cum mai e, dar sa cobori pe limba aia de gheata era absolut imposibil!!!
Si dai si injura, si porneste o cearta complet ilogica cu Vasile, ca din cauza lui suntem aici, ca el nu a vrut sa ne intoarcem la timp, iar acum nu mai putem, ca de ce nu s-a gandit, cand am propus traseul asta, ca poate nu pot merge, ca se ia dupa mine la orice prostie zic, ca e iresponsabil pe munte si nu-i pasa decat de palmares, nu si de siguranta si cate si mai cate. Concluzia era ca daca mor e vina lui! Si in timpul asta dadeam din picioare de parca mancasem Duracell. Ceea ce, zic eu, e un lucru bun, avand in veder groaza pe care o simteam.

La ultima pala de lumina am ajuns dupa Iezerul Mare. Salvamontul imi spusese ca putem cobori direct in caldare, fara sa mai mergem pana Crucea Ateneului. In ultima clipa de lumina vedem jos Lacul Iezer. Banuiam ca ala e. Scoatem harta si frontalele, ne uita si surpriza: pe prima harta nu arata niciun lac. OK, acum ce facem? Sa nu fie asta vf Iezerul Mare, sa nu fie asta caldarea cu refugiul, unde naiba suntem??? Vantul incepuse sa bata foarte tare, vedeam in lumina frontalei ceva ce parea a fulgi de zapada. Incep sa ma uit in jur dupa adapost, dar nu vad nimic. Noroc ca aveam 2 harti diferite la mine si pe a doua vad lacul si refugiul langa (acum ca ma uit pe prima harta la zoom de 200 se vede lacul...). Super! Incepem coborarea direct la vale, din piatra in piatra, de data asta fara pic de gheata.
Dupa ceva vreme de coborare (am pierdut complet notiunea timpului) auzim un rau. E de bine, aparea pe harta. Ne mai invartim in caldare, dam si de lac. Buun, acum unde-i refugiul? Luna nu rasarise si era o bezna de te calcai singur pe picioare. Gasim la un moment dat si unn stalp de marcaj, dar urmatorul ioc. Imi aduc amite ca am fluier la rucsac, si incep sa fluier, doar doar ma aude careva din refugiu si iese sa ne semnalizeze. de unde, bezna totala. Undeva foarte jos, in jnepenis cineva ne face semne zu o frontala. Am plecat intr-acolo, dar mi se parea sputid sa coboram atat de mult. Si mai vedeam o luminita undeva sus, in departare. Ma gandesc ca e de la stana in Plaiul lui Patru. Scot harta din nou si vad ca refugiul pe harta e trecut la nord de lac. incepem sa cautam din nou lacul, pentru ca si pe ala il pierdusem. Il gasim, vad Carul Mare (noroc ca era senin) si plecam intr-acolo, cu speranta ca harta e exacta. Culmea e ca era si dupa vreo 30-45 de minute de invartit in caldare (si la 9 ore jumatate de la plecarrea in traseu) vedem acoperisul refugiului. Parca vazusem o fabrica de ciocalata, asa de fericita eram!!

Intram in refugiu, surpriza, doar 2 oameni, o fata Mihaela si prietenul ei, Cosmin (carpatisti foarte faini, am aflat in cateva minute ca avem cateva cunostinte comune) stateau in sacii de dormit, plictisiti la culme. Ii salut si ii intreb daca nu m-au auzit fluierand. Nici vorba! Imi asez catrafusele, facem un ceai; le dam si lor, ca na, asa-i frumos, mai ales cand cineva isi uita acasa arzatorul si cara doar butelia de primus pe munte, si ma bag la somn. Nici lemne nu erau la refugiu de iei, incerc sacul... Cel putin am incercat sa adorm, pentru ca odata bagata in sac, s-a facut condens si am inghetat toata. Imi scot telefonul si incep sa ma jos Mahjong. Intr-un final adorm. Pana pe la 12, cand incepe afara un vant turbat. Refugiul e bine izolat, dar tot de era un zgomot infernal. Initial am crezut ca sunt cei 4, sau 7, care au ajuns in sfarsit. Dar pentru ca nu intra nimeni, m-am gandit ca nu-s asa de incompetenti sa nu poata deschide o usa. Ma mai foiesc pana la 2.10, cand imi e clar ca daca nu adorm, as putea macar sa ies afara la wc.
Ma chinui sa deschid usa tinuta contra de vant; reusesc, dar ma ia frica de urs, asa ca in loc sa ma pitesc dupa refugiu, am stat cu o mana pe clanta si am testat vorba aia din batrani. Nu, nu aia "sa nu mananci niciodata zapada galbena" ci aia care zice "sa nu te pisi contra vantului". Eh, daca bate prea tare si ai o clanta de care sa te tii, prea pitine lucruri mai conteaza in viata...
Am mai stat putin sa admir privelistea, pentru ca era vizibilitate maxima, de data asta, pana hat departe in Bucegi. Apoi m-am bagat din nou in sac si dai cu sudoku si mahjong inca vreo 2 ore. Intr-un final adorm pana la 6.35, cand m-am trezit de cald. In tot timpul asta m-am visat facand prajituri, mai exact tarta cu mere sau cu fructe de padure. Mama ce bine aratau!! De data asta n-am mai incercat sa adorm, am privint pe geam rasaritul cateva minute, apoi am iesit afara la poze. Pe la 7 si ceva i-am trezis se pe restul, le-am facut ceai, cafea, am mancat ceva si eu cu Vasile am plecat spre Voina. Mihaela cu Cosmin vroiau sa urce in creasta, dar era ceata urata si vantul nu se prea domolise odata cu venirea zilei. Personal, nici prin cap nu-mi dadea sa urc la Crucea Ateneului sa terminam creasta, coborand pe Vacarea. Mai ales ca pana sus era gheata si imi luasem portia de adrenalina pentru o perioada.


Traseul la coborare pe PA a fost superb, mare parte printr-o padure de brazi atat de frumoasa, cum n-am vazut in viata mea si nu credeam ca poate exista. Tot pamantul e plin de muschi verde de-ti ia ochii si in departare vezi foioasele colorate. De la un moment dat se cam rupe filmul, pentru ca traseul duce exact prin rau. Nu la dreapta, nu la stanga, direct prin el. Vasile a alunecat pe un bolovan la un moment dat (cu aparatul meu la gat!!!) si i-a intrat apa in bocanci pe deasupra. Nu i-a mai fost asa placut drumul, dar eu nu am avut probleme. La cabana Voina am mancat cea mai proasta cioarba de perisoare din cate mi-a fost dat sa mananc vreodata. De preturi ce sa zic, mi s-a parut neomenesc ca pentru 2 ciorbe, 2 sucuri si 2 cescute (mici, parca erau de Barbie) cu smatntana, sa dau 35 de lei.


In concluzie, tura a fost frumoasa... pana la urcarea pe vf. Rosu. Imi pare bine ca nu a mai venit nimeni cu noi, pentru ca sigur as fi avut pe cineva pe constiinta. Sunt sigura ca doar sansa, Dumnezeu sau un inger pazitor ne-a dus cu bine pana la refugiu. Nu-mi doresc sa repet experienta, desi stiu ca pe munte nu poti fi niciodata sigur de intamplarile ce vor urma.





l.e. Azi a vorbit Vasile cu unul din cei 4 oameni ce au ramas in spatele nostru. Am inteles ca unul din ei a alunecat pe prima portiune de gheata, pe Spintecatura Papusii si s-a jutit tare, asa ca ei s-au retras din creasta la stana de sub Batrana. Deci pe ei ii vedeam cu frontalele in departare.

Gradinita in tabara la Cozia

Muntii Cozia

Luni dimineata ma misc greu. Sunt o persoana matinala, fac micul dejun, merg destul de mult pe jos pana la serviciu, dar lunea in general ma ucide febra musculara. Ok, si martea si putin miercurea; dupa 2 dimineti de pas alergator, din cort spre prima sursa de caldura, fie ea masina sau soba din sala de mese, admirand cu un rictus inghetat culorile padurii de toamna in lumina rasaritului, peretii casei nu ma-nbie sa ma smulg de sub pilota.

A fost un sfarsit de saptamana minunat, neasteptat chiar, ales dupa citirea unui jurnal pe carpati.org, despre Coltii Foarfecii din Cozia, traseu ce parea tare fain. A fost intr-adevar superb, dar si talentul de a povesti al lui Ratza ne-au facut sa ne inscriem in tura lui. Se pare ca mai (prea) multi au fost de aceeasi parere, pentru ca la cateva ore dupa ce a postat tura pe site, deja ne inscriseseram vreo 20. Apoi 30 plus si tot asa; iar Ratza nu mai inchidea naibii odata tura. Noroc ca s-au retras cativa, iar in parcarea manastirii Turnu ne-am intalnit "doar" 28 de negri mititei, plus 3 clujeni care, total intamplator, faceau acelasi traseu cu noi.

Dar pana la traseu, au fost cele 3 ore jumate de drum, lungi cat o zi de post negru. Am intrebat pe carpati cine vrea sa vina cu noi in masina, cu plecare de vineri seara (stiind ce urat fac la trezitul de dimineata). Raspunde Mihai Cernat ca ne insotesc el si prietena lui Andreea. Dar poate totusi plecam de sambata dimineata; dar sigur ii luam si inapoi duminica? Hmm, ciudata intrebare, dar nu mi-a picat fisa pe moment.

Am avut in sfarsit ocazia sa cunosc una dintre acele persoane care lucreaza intr-un domeniu despre care am tot auzit in 6 ani de reclamatii pe asigurari, respectiv expertiza auto extrajudiciara. Pana acum oamenii astia erau un fel de Batman, toata lumea stie ca exista, nimeni nu-i vede. Dupa cateva discutii, doar aparent in contradictoriu, bineinteles, despre accidente auto, asiguratori si oameni morti, am trecut la analiza sintactica si morfologica a afirmatiei (lui N. Iorga?) "fiecare popor are conducatorul pe care il merita" sau asa ceva, afirmatie cu care, personal, nu sunt deloc de acord. Ma rog, sa zicem ca asa a trecut timpul mai repede.

Cam pe la ora 9 jumatate seara, din categoria "ce-a mai facut prietenul meu azi", ne dam seama ca toata mancarea noastra a ramas in frigider. E oficial, Vasile are sanse de 100% sa uite mancarea acasa, ocazie pe care o sarbatorim cu o fuga la supermarketul care tocmai se inchidea. Frumoasele adormite din padure, ce erau pe post de vanzatoare, mai sa ma stranga de gat, pentru ca ceream 10 feliute de kaiser, da' mai puneti 10 feliute si de sunculita d-aia, da' mai vreau si... haideti don'soara ma repede, ca vrem sa inchidem! Oameni care se respecta, rup usa la timp.

Pe la 10 ii lasam pe Mihai si Andreea la manastire, camere separate, normal, ne intalnim cu Stelica si clujenii, care, fie vorba intre noi, conduc cam cum vorbesc, leeent, si gasim un loc de cort langa ploiesteni si al lor Logan tunat, pe malul Oltului. Montam minunatia de cort al lui Stelica, in care am incaput lejer eu, Vasile, Maddie si sus numitul proprietar, ni se prepara o omleta cu sunculita si deja vestita salata de ceapa rosie, cu ulei si otet, si pe la 12 reusim sa ne bagam la somn, eu mai mult de frig decat de chef.

Dimineata ma lupt cu telefonul a carui alarma suna isteric (iar trebuie sa schimb melodia) si pe care il pierdusem printr-un buzunaras al sacului de dormit, pe undeva pe langa urechile mele. Am mancat rapid o supa, timp in care admir cu jind fumul iesind pe hornul unei case. Ce cald trebuie sa fi fost la aia in camera; la noi inca nu venise soarele. Dupa masa ma duc cu Maddie la si anume... buda. Poienita cu corturile noastre, boscheti, poienita, boscheti, Oltul in spate, dealuri in fata. Eu in prima poienita, Maddie in urmatoarea, amandoua mai mult sau mai putin in drumul forestier, prea putin circulat de masini, mai ales la ora aia. Nu trec cateva secunde de usurare, vad Sageata Albastra cum trece fix prin fata noastra, moment in care aud strigatul de lupta al lui Maddie "fucking Albinuta, trenu'". Ce timp de reactie, ce sa fugi, am putut doar sa realizez ca eram fix langa calea ferata, iar casuta cu hornul fumegand era, de fapt, gara Turnu. Oh well...

La 8 si ceva am ajuns in parcarea manastirii Turnu, exact cand Mihai si Andreea plecau in traseu, singuri; au zis ca ei au alta treaba. Mmmkay, credeam ca lumea se inscrie la o tura cu alt scop; dar poate nu stiu eu bine. Oricum la experienta lor, i-am fi tinnut in urma tare.

Noi i-am asteptat cuminti pe restul, am facut cunostinta cu toti, i-am retinut pe putini din prima, de cativa auzisem, pe unii nu-i mai vazusem de ani buni. Am facut cum am stiut mai bine, adica m-am dus la tipul care stiam ca urca parapanta la cabana cu masina, am pus un zambet tamp, complice si l-am rugat frumos, in soapta, ca sa nu sara toti ca hunii, sa-mi duca rucsacul la cabana. Noroc ca a fost baiat de treaba si a acceptat; tot in soapta.

Si asa, la 9 fix trecute am inceput sa galopam spre Stanisoara, eu ca o floare mandra trandafir, cu aparatul foto in mana, restul cu rucsaci, unii umpluti pentru o saptamana si ceva.

S-a mers super ok pentru cati eram, pauze destule am facut, mai ales ca de la cascada Gardului in sus au fost pasaje la care trebuia sa asteptam catararea celui din fata. Superb peisajul, padure colorata ici, colea oleaca de stanca, poteca abrupta, lanturi si mai ales umbra. Marcajul de la cascada, punctul galben, nu a fost refacut si trebuie sa casti ochii atent, sa nu te duci in balarii. Dar cum nici macar Hana nu s-a ratacit, desi s-a chinuit saraca, e clar ca poteca nu pune probleme de orientare.

S-a mers aprope continuu, desi gps-ul cuiva zicea la un moment dat ca am mers o ora si am stat trei; asta dupa o ditamai panta, de-mi venea sa dau foc aparatului. Asa mai da tura, mai o plimbarica, mai un banc, mai o gluma misogina - sa-mi fie iertate, sexista, mai un strigat disperat dupa Stelica sa-mi dea si mie o felie de paine, si uite-asa pe la 4 ale amiezii am ajuns la cabana.

Dupa ce m-am vazut cu cortul montat (corect, de mine!), si un feng-shui cu saci de dormit, rucsacuri si haine aranjate la dunga, de numai panselutele mai lipseau, au venit si Stelica si Anca sa monteze cortul, ai naibii fix langa al nostru, desi loc era cat vedeai cu ochii.  Mai tarziu bineinteles am dat-o pe... hai sa-i spunem generic Cola, iar bancuri, rasete, povestiri, pareri mai mult sau mai putin flatante despre diversi (ba, barfa, si ce?) un joc de whist in sala de mese, care s-a lasat cu o incercare complet esuata de a-l invata si pe Ratza si somnic de voie.

Cand am plecat la somn erau 10 grade afara si o ceata de-ti bagai degetele-n ochi. Cald de nu-ti venea a crede. M-am bagat in sac imbracata numai cu hainele de piele, restul polarelor sub cap; se intelege, aranjate tot la linie. Adorm. Apoi, parca dupa numai cateva minute, aud o voce de fata langa mine:

- Stelica dormi? Anca, evident, exact ca in sketch-ul ala frustrant...

Stelica, normal, incepe sa se foiasca, sa balmajeasca ceva.

- Hai mai Stelica, e patru jumate si ma plictisesc.

Eu, cu ochii cat cepele pe carpele cortului. Cine naiba se trezeste la ora asta? Stelica, normal. Si noi, se pare. Incep sa vorbeasca. Si trancane, si deapana amintiri, in gura mare, de ziceai ca-s la sezatoare. Ok, nu ca am ceva cu ei, de obicei adorm in orice conditii, mai ales la ora aia. Da' incep sa simt frigul, fir-ar, ceea ce ma indispune total. Trag prin gura de la gluga sacului polarele, si incerc sa le imbrac; evident nu-mi iese, asa ca le iau in brate, doar-doar ma incalzesc oleaca. Vasile ii da un mesaj lui Stelica (culmea, nici nu era nevoie sa strige, doar erau langa noi), moment in care Stelica incepe:

- Am primit un mesaj. Oare cine imi scrie la ora asta? Stai sa gasesc telefonul. ia sa vedem ce scrie. "Shhhhh" de la un numar... al cui o fi numarul asta? Aaaaah, e al lui Vasile.

Moment in acre s-a facut liniste pana dimineata, cand i-au auzit gura lui Ratza, zicea ceva de carpatisti, parca. Ies din cort, evident chiaunita de somn, ochii inca lipiti, dau sa deschid cortul si simt cum se desprinde gheata de pe tenta antreului. Tot cortul inghetase bocna peste noapte si eu ma miram ca mi-e frig in hainele de piele. sa nu mai zic de sacul de dormit, care era tot umed si inghetat. Marius, fi-ti-ar gusturile la sacii de dormit, ca tu m-ai pus sa-l iau p-asta...

Cat am mancat noi micul dejun, am baut cafeaua, ceaiul si am stat la povesti cu cei care nu plecarsera in traseu la Poarta de Piatra (parca asa ii zice?), Mihai cu Andreea ne anunta ca si azi pleaca singuri si ne roaga sa ii asteptam la masini. Am stabilit exact, ne auzim la telefon, vedem unde e fiecare si, daca e cazul, ne asteptam asa, 15 minute, juma de ora. da, sigur, normal ca asteptam.

La 12 fix am inceput coborarea pe Vladeasa, traseu pe care, sincer spun, nu stiu cum de l-am urcat iarna aia.  Unii au luat-o la vale mai rapid, eu in pas de melc, altii au facut pauze de cules jir. La Stanisoara, la 2.45 ii dau mesaj lui Mihai ca mai avem o ora de traseu. La 3.41, ajunsi la masini ii mai dau un mesaj ca am ajuns si asteptam. Cam toata lumea vroia,, totusi, sa mergem la mancam la Dada, restaurantul de tiristi de langa OMV-ul de la intrarea pe Valea Oltului, asa ca incep sa dau telefoane lui Mihai. El nimic, telefon inchis. Astept, mai sun, deja lumea pleca spre restaurant, parcarea manastirii se golea. Dau mesaj unde ne gaseste si de atunci pana la 5 fix am sunat in continuu. Nimic, Mihai telefon inchis. Am intrebat pe ceilalti cine are numarul Andreei, dar nimeni nu-l avea si nu stia de unde sa-l ia.

O parte din gradinita

Asa ca, dupa aproape 2 ore jumatate de asteptat, a trebuit sa o luam din loc. La 5 si un sfert, cand deja eram trecuti de Calimanesti, mai aveam putin pana in Ramnicu Valcea, ma suna in sfarsit Mihai, tocmai isi deschisese telefonul (?!), citise mesajele mele si stia ca noi coborasem demult, dar ei tocmai ajunsesera la Stanisoara... In momentele alea nu puteam sa ma gandesc decat la intrebarea lui de vineri si de duminica dimineata, daca ii luam inapoi si eu am promis ca da si totusi plecasem. M-am interesat de autocar spre Bucuresti inainte de plecare, dar nu i-am putut da indicatii pentru ca a pierdut semnalul si nu m-a auzit. Da, am asteptat, unii ar spune ca destul, altii probabil ma condamna ca nu m-am tinut de cuvant si am plecat. Nu stiu ce sa zic, personal nu mi-ar conveni sa ma lase cineva la Cuca Macaii desi a promis ca ma asteapta. Pe de alta parte, eu nu as fi intarziat atat, decat in eventualitatea unui accident, Doamne fereste. N-am idee daca am procedat corect sau nu.

l.e. ardelenii nu sunt lenti, a fost aglomerat drumul. E vina lui Stelica, el a zis ca ajung in 5 minute, si-am asteptat de erau sa intre in noi 2 tiruri cat stateam parcati... :)

Trei zile in culorile Bucovinei

Traseu: ziua 1: Chiril - hotel Rarau PA 4h

ziua a 2-a: hotel Rarau - circuit Pietrele Doamnei CA 1h; hotel Rarau - vf Giumalau - cabana Giumalau BR 6h

ziua a 3-a: cabana Giumalau - Chiril PA aprox 5h

________________________________________________________________________________

Muntii Rarau-Giumalau

A fost o tura cum demult n-am mai avut. A avut farmecul primei ture cu carpatistii in Cheile Rametului sau al hoinarelii prin zapezile Trascaului din martie 2010. Oamenii au facut totul, toti cei 13,  fara sa ma numar pe mine, evident; eu sunt nesuferita. :)

Acum 2 saptamani, intr-o zi agitata de munca, de nici mar nu aveam vreme sa halesc, ma  intreaba Mihai pe mess unde cred ca ar fi mai fain de mers: Padina lui Calinet (ca i-o promisese lui vasile) sau Rarau-Giumalau. Cu toata parerea de rau pentru Vasile, care abia astepta Craiul, am ales sa mergem trei zile in Bucovina (na, ca nu zic Moldova!!). Pune Mihai tura pe carpati, pana seara cand am apucat sa ma inscriu, deja se depasise "limita" de 8 acceptati. Asta e, merem si noi.

Joi dimineata il convingem pe Mihai sa inchida tura la 12 inscrisi, altfel iar faceam gradinita de 30, de nu ne mai intelegeam om cu persoana. Imi pare rau pentru cei lasati acasa, insa experientele trecute ne-au invatat ca mai mult de 12-15 copilasi, deja e inghesuiala ca la moastele Sfintei Paraschiva.

Vineri ne intalnim la locul stabilit, 2 masini pline si mai mult dor de duca; ne imbarcam si o pornim, nu stiu dupa ce logica, pe DN1. Eu cu Vasile si Fabian la Mihai al doilea in masina, ca sa zic asa (i-am zis o data Andrei si pe urma am aflat ca e numele de familie... oops, sorry!).

Cu multe ocolisuri (Mihai, ia-ti naibii harta, lasa GPS'u, ca nu vrem sa mergem pe Oituz!), ajungem pe la ora 4 fara ceva in Chiril, punctul de intalnire cu cei veniti din alte parti ale tarii si locul de plecare in traseu. Abia aici avem timp sa mancam ceva si pe la 4 si plecam in traseu.

Am urmat soseaua rupta pana la hotel, desi nu era printre noi niciun iubitor de asfalt. dar oboseala de pe drum isi spunea cuvantul. In plus, Cristina a omis sa mentioeze ca nu a mai facut trasee prea importante si, cel mai important, ca biata nu stie sa-si faca rucsacul. Drept pentru care, la prima panta, am zis ca moare de oboseala. M-am oferit sa-i iau rucsacul, care, aveam sa aflu in cateva secunde, era greu ca dracu si prost facut, de mi-a rupt claviculele.

La hotel Rarau am gasit aproximativ liniste, fiind vineri seara. Abia de sambata la amiaza au aparut gratargii in Loganuri (sau Logane?). Hotelul e... cum sa ma exprim mai dragut? Nu e hotel; din pacate nici cabana. E "ceva" cu iz de anii '82-'89, in care nu dormi sau mananci, daca nu esti obisnuit cu astfel de conditii. Noroc ca printre noi nu s-a gasit vreunu' sa faca mofturi. Cu toate astea, mancarea a fost foarte buna (afinata la fel, daca ma intrebati pe mine), vinul acceptabil si plapumile destul de groase, incat sa nu-mi fie frig nici macar mie.

Cu burtile pline, am dat-o pe spus bancuri mai mult sau mai putin potrivite la masa, cantare, baute si voie buna. Din pacate doar pana pe la 12, fiind cam rupti de pe drum. DN1 adica, nu ala pe jos... Trezirea de sambata dimineata nu o mai comentez, mi-am promis ca-mi tin gura, oricat de mult m-ar fi enervat, si pana acum mi-a reusit.

Pe la 10 fix trecute, dupa ce basculez o ciorba de legume, ne urnim in circuitul spre Pietrele Doamnei. Foarte, foarte frumos traseul, chiar daca scurt, de doar cateva poze. A, da, poze facute cu un obiectiv 10-24, o minunatie adusa de Mihai. Multumeeesc! :) Traseul cel mai indicat este cu plecare din fata hotelului spre stanga (cum te uiti la el), ca sa urci pe stanci, iar intoarcerea se face prin padurea ce da exact in fata hotelului. Dupa deja cunoscutele poze de grup, mai mancam ceva la hotel, ne luam rucsacurile si pornim, cu gust amar, spre Giumalau. Apropos, fac o paranteza: dupa ce ca nu ai voie sa consumi produse din "afara unitatii (pe toate mesele scrie), nici nu servesc garnitura fara carne, nesimtitii. Am cerut in loc de friptura, o portie de branza de burduf, care costa 8 lei si nici asa nu mi-au adus. Drept pentru care mi-am scos tacticos mancarea din rucsac, si am mancat in fata lor. Atat asteptam, sa-mi zica cineva ceva, dar si-au tinut gura ai naibii...

Prima portiune de traseu spre Giumalau e tot pe asfalt, iar poteca marcata cu BR incepe dintr-una din curbele soselei ce duce spre Pojorata. Urcusul nu e cine stie ce, de fapt tot traseul a fost usor, plimbare de mai putin de 4 ore, daca nu te opresti la poze, sau daca nu ai in spate 6 tricouri, 7 sosete si geaca de iarna, cum avea Cristina :)

Cand am ajuns in jnepenis, am dat, in sfarsit, de culorile toamnei. Plin de tufe inrosite, ce au dat nu demult afine, braduti verzi si cine stie ce alte plante ingalbenite. O minunatie, ce mai! Mi-am tot imaginat o tura de iarna pe aici, februarie-martie, asa. Mai mult ca sigur merita incercat.

In varful Giumalau am cam intepenit de frig, pana ne-am strans toti la poza. Batea un vant aspru de-ti taia rasuflarea si dadea mai-mai sa ploua; noroc ca in 20 de minute eram la cabana. Intr-adevar, oamenii de la aceasta cabana sunt de nota o mie. Auzisem de la Mihai ca in tura trecute s-au purtata ireprosabil si nici de data asta nu s-au lasat mai prejos.

In primul rand cabana arata impecabil de curata si cu un aer foarte primitor. Iti vine sa iei pe tine un halat pufos, papucii de casa si sa te uiti pe geam cum ninge linistit. Sa nu mai spun ca ne-au pregatit ceaiuri cate am vrut, ciorbita de porc, carnati si mamaliga cu branza de burduf iuteee. Mor aici de pofta si salivez ca un caine maidanez de Bucuresti, cand imi aduc aminte de ospatul de sambata seara. A, si tuica ne-au dat; adusa dupa ciorba, ca Mihai nu stie ce-i aia "digestiv" si i-a dat cabanierului indicatii taman pe dos...

Chiar daca erau doi copii mici p-acolo, nu ne-au interzis sa cantam si sa stam la vorba cat ne-a poftit inima. Evident, nici noi nu am profitat si nu am exagerat. Oricum, asta DA cabana!!

Duminica dimineata am plecat pe la 9 jumatate spre Chiril, pe o ceata sa-ti bagi degetele in ochi. Traseul nu e foarte dragut, mai ales ca se coboara o panta lunga si foarte, foooooarte abrupta. la fiecare pas ma rugam ca la urmatorul sa nu ma ia genunchiul, ca acolo ramaneam. Din fericire, de cand nu mai folosesc betele de treking, nici nu mai am astfel de probleme (ok, exceptie face Valea Cerbului, dar acolo cred ca a fost din cauza mersului schiopatat de la entorsa).

Dupa alti 4 km de asfalt - in tura asta am vazut mai mult asfalt decat poteca - am ajuns la masini, ne-am schimbat si ne-am luat un calduros "la revedere" unii de la altii.

Masina noastra a facut o oprire in Piatra Neamt la Vasile, unde mama lui ne-a pregatit un pranz pe cinste!