Zbor cu THC

Piatra Mica a Craiului

2012-01-30T21:27:00.001+02:00

Ziua1: Zarnesti - Fantana lui Botorog - Curmatura; 2,5h
Ziua 2: PA, Curmatura - saua Crapaturii (1h) - creasta Piatre Mici - Varful Piatra Mica (2,5h) - poiana Zanoaga (0,5h) - Fantana lui Botorog - Zarnesti
_______________________________________________________________________

Mda, stiu, nu am mai scris nimic despre iesirile de week-end, in Parang, Bucegi sau pe unde au mai fost ele, ca-s batrana si bolnava si am uitat.. Nu pentru ca nu ar fi fost frumos, ci de lene. Dar promit sa nu mai dau "skip" ca iar se ia Panadol de mine ca nu mai stie ce fac :-)

In week-endul 21-22 ianuarie motivul, de_acum_inevitabilei_treziri neomenesti de la ora 4 sambata dimineata a fost Piatra Craiului. Stiam ca pe munte o sa fie viscol si frig... ok, -19 grade e mai mult decat "frig"... dar am omis sa citesc prognoza si pe DN1; o zona, dupa cum stim cu totii, cu reguli si legi proprii. Asadar, cu toata plecarea noastra la 5, tot la 9.30 am ajuns in Zarnesti; asta dupa ploaie torentiala pana in Comarnic si deschis drumul pe Paraul Rece. Asta alta zona cu multi bezmetici, mai multi ai mai bezmetici ca de obicei.

Pe la 9.30, cand tocmai terminasem de pus parazapezile in picioare si ma suna Cosmin sa ma anunte ca vine si el pana la Curmatura, dar nu cu mana goala, ci mai aduce 2 omuleti, prieteni de-ai lui cu care era la un chef prin preajma. Memoria mea pentru nume lasa de dorit, asa ca decat sa dau un miel, o sa-i numim generic: omuleti :) Asteptam inca o ora prin Zarnesti (ale naibii carciumi, toate inchise la ora aia), ne imvartim si pe la ora 11 ne urnim din parcare.

Urcarea pana la cabana eu am facut-o foarte incet, desi in timpul de 2.30h de pe marcaj, dar parca mi-am dat sufletul. Mai ales in poiana Zanoaga, unde viscolul a foat crima de om, nervi si nas. In Vasile se isca din neant (sau e adus de vijelie) spiritul protector, si se ofera sa mearga in fata mea, sa-mi tina paravan pentru vantul care batea din acea directie. Doar ca dupa cativa pasi, eu eram ici, Vasile colo, departe; si tai tai "protectie".

La cabana cald si bine, sala de mese este renovata (de cand am fost eu ultima data), arde un foc generos in marele semineu, ciorba de vacuta numai buna, iar ceaiul foarte fierbinte. Cum sa parasesti asemenea rai ca sa mai urci in creasta? In niciun caz... Asa ca eu si Vasile am ramas la trandaveala pana a doua zi. Dupa ce s-au uscat si s-au molesit de-a binelea, Cosmin si cei doi prieteni cu care venise au coborat repede in Zarnesti: aveau o bauta la care trebuiau sa ajunga, in plus Sever nu avea pic de stare.

In camera ger cumplit. Cu disperare in ochi (glas nu mai aveam de frig) o intreb pe cabaniera ce s-a intamplat. Cica vantul a bagat inapoi tot fumul scos de soba, drept pentru care geamul a stat mai mult deschis. Erau rafale atat de puternice ca de mers la buda nici nu se punea problema la inceput; nu imi imaginam decat ca ma da de vale cu tot cu cabina aia de plastic. Intr-un final s-a dovedit bine infipta in pamant, spre bucuria mea si a celorlalti care au baut mult ceai.

Duminica dimineata, m-am trezit ciulind urechile dupa vajaitul vantului prin hornul sobei. Nimic, taci ca-i bine, avem noroc. Am lenevit in sacii de dormit pana pe la 8, iar pe la 9.15 eram deja in traseu spre saua Crapaturii. Nu aveam bine definit traseul in cap, ramasese sa vedem cum e vremea sus. Pe marcaj drumul pe PA este de 3 ore pana in poiana Zannoaga, insa noua (adica mie) ne-a luat o ora sa ajungem abia pana in sa. Pe de o parte pentru ca poteca nu prea era, iar pe de alta parte pentru ca ma ucidea rucsacul cu coltari si cele 15,4 randuri de haine pe care pe aveam la mine... sa nu deger, maica.

Ajunsi in saua Crapaturii a inceput distractia partea a doua. Si curentul, de data asta, venea dinspre Plaiul Foii. Am continuat sa urcam spre Piatra Mica, pentru ca nu ma imbia absolut deloc coborarea pe BG spre Zarnesti.

La inceput dam de gheata si grohotis instabil. Apoi, brusc, zapada era atat de mare si afanata in unele locuri, incat eram nevoiti sa ne orientam dupa marcajele de pe stancile cele mai de sus si sa urcam de-a dreptul. Mai zaream cate un punct in mult in stanga sau dreapta, dar era imposibil accesul. Alunecam ca naiba, pietrele se dislocau de sub talpa bocancului, iar vantul imi manca sufletul. Urat, deja incepeam sa injur, mai in gand, mai cu voce tare. Si uite-asa am ajuns la prima saritoare. Cuplez 4x4, de fapt mai mult ma trageam in maini, bocancii nu aveam in ce-i propti. In capatul ei ne-am oprit, pentru ca urma o traversare expusa si un mic horn. Aici Vasile e de parere sa ne punem coltarii.
Intre timp ne ajung din urma inca 5 omuleti, echipati pana in dinti cu coltari, pioleti si alte dracovenii. Eh, cat am mers si m-am preocupat unde pun mainile, picioarele si alte membre ajutatoare, a fost bine. Dar cand ne-am oprit a fost momentul in care m-am panicat: am inceput sa-mi tip in gand ce naiba caut eu acolo, sa privesc in abruptul langa care ne oprisem si mai ales sa "admir" ce urma. Vasile se lupta cu chingile sa imi lege coltarii si ma tot misca, nu mai mersesem cu coltari in viata mea, iar Piatra Craiului, fie ea si Mica, nu mi se parea momentul potrivit sa invat. Si colac peste pupaza, 3 dintre cei care ne-au ajuns din urma ma ocoleau sa poata continua urcarea. Groaza mea cea mai mare, sa treaca cineva pe langa mine atunci cand stau pe o margine si nu ma tin de nimic; ba mai mult, sa ma bata si vantul din spate, inspre hau.
Cu cat stateam mai mult pe loc, cu atat imi crestea frica mai mult. Cand mai aveam putin pana sa-i iau la bataie pe toti, vad ca in grup este si o fata, undeva putin in urma baietilor. Era cat se poate de calma, mergea incet, nimeni nu o stresa, nimeni nu se astepta de la ea sa mearga in pas rapid, sa treaca acea saritoare, nimeni nu se plictisea asteptand-o. Daca nu ar fi fost ea nu cred ca as fi continuat. Dar vazand-o cat e de relaxata, si pe principiul "daca ea poate, pe mine ce ma opreste?", am inceput sa ma misc pe traverseul catre urmatoarea sariroare.

De la primii pasi am fost incantata cat de simplu si frumos e sa mergi cu coltari pe gheata... Da, stiu, dooh! Am inceput sa prind curaj, mai ales in picioare, si eram deja sus in capatul saritorii cand Vasile nici nu plecase spre ea. Eram atat de incantata, incat le-am si zis baietilor care se oprisera sus sa faca poze (se pe care vroiam sa-i sugrum cu cateva minute inainte) ca e prima data cand merg cu ei si e bestial :) Unul dintre omuleti mi-a apus ca si el e doar la a treia tura cu coltari. Am apreciat aceasta onestitate foarte mult. Probabil pentru ca nu mai eram singura nestiutoare dintre toti, sau pentru ca, desi era baiat, nu a simtit nevoia sa faca pe desteptul. Sau pur si simplu pentru ca din nou am avut motiv sa-mi pun intrebarea "daca el poate, eu de ce nu?" Si odata cu acea replica a unui baiat pe care nu l-am mai vazut in viata mea, panica m-a parasit de tot si am inceput sa ma bucur de tura.

Asa am ajuns in creasta. Am pierdut marcaju, dar am tinut muchia mai tot timpul. Zapada era foarte mare si aici, de nu ai fi zis ca a viasolit o zi si o noapte. Ca sa nu ne afundam pana la brau, calcam sau incercam sa stam doar pe craci de jnepenis; iar cand nu nimeream una, aproape ca ne roatogoleam in zapada. Superb!!!

Lupta aata cu zapada a durat vreo 3 ore pana la crucea mare de pe varful Piatra Mica. Nici aici nu am stat, din cauza viscolului. Am facut o poza, le-am facut si copilasilor una (timp in care am reusit sa scap Nikonul unuia in ditamai maldarul de zapada), iar pana in Poiana Zanoaga am mai facut vreo 15-30 de minute in alunecare. Nu mi-am dat coltarii jos nici la coborarea spre Fantana lui Botorog, pentru ca alergam prea bine cu ei. Daca a ras careva de mine, dintre cei pe care i-am depasit, treaba lor, nu-i cunosc, nu ii mai vad vreodata si nu mi-am rupt nimic alunecand.

In drumul spre Zarnesti am oprit la o alimentara si me-am aprovizionat cu nectarine cat pentru o saptamana... Ca nu ne-au ajuns nici pana am terminat Paraul Rece (desapezit exemplar de data asta) e partea a doua.

Finalul excursiei ne-a prins in traficul de pe DN1, in coloana dintre Predeal si Busteni. Cu toata aglomeratia, ii sunt recunoscatoare politistului care statea pe la tarabele dinainte de Busteni, pentru ca l-a oprit pe un taran care a depasit coloana. Iar de data asta nu consider ca era vina politistului pentru ambuteiaj (nu dirija nimic), ci a tampitilor care nu circulau de frica lui.

Cam atat din aceasta tura. Nu voi reveni cu povestiri din trecut, ci astept tura viitoare. Cand trece pericolul de avalansa grad 4 :(

Concediu: ghid complet despre cum sa fugi de ploaie si sa dai din munte-n munte

2011-08-19T14:03:00.005+03:00

Pe 3000 de km, atat s-a intins concediul de anul asta. 3000 de km de condus cu ambreiaj; slava Domnului ca nu eu am suferit. De ce atat? Pe langa faptul ca nu am avut rabdare sa stam locului nici cat o mata-n coada (eu nu inteleg expresia, poate mi-o explica cineva), ne-a fugarit ploaia. Desi de cateva luni aveam in plan 4 zile de creasta Fagarasului si cateva de Retezat, nu puteam sa-mi aleg 2 saptamani mai urate pentru muntii astia doi. Doar astia doi...

Dar pentru ca acesta e un jurnal de concediu, sa bat campii pe scurt ca-i mult de zis.

Sambata dimineata trezirea la 3 si plecam spre Faget sa depun una bucata tata la tara. Ups, la oras, ca Fagetul e oras, asa cum Fagetel e orasel. Are si canalizare, dar doar pe dreapta. Cu una mai mult decat in unele zone de la marginea Bucurestiului. Si locuitorii se supara cand le spui ca firma de curierat pt Bucuresti.... uf, fuga de idei!

In acelasi timp in Bucegi (soare, cald, frumos) se desfasura o tura pe care imi doream demult sa o fac. Dar tot ajung odata; sper ca nu iar iarna pe viscol.

Aaaanyway, il culegem pe Stelica din Sebes, unde ne astepta de 2 ore. Pai na, eu i-am zis sa fie la 11, dar Vasile nuuu, ca el ajunge la 9. Bineinteles ca am ajuns la 11.30, valea Oltului fiind un calvar din cauza reparatiilor la primul viaduct. Nu stiu cum se face ca tot timpul iese dupa cum zic eu. Si am si noroc, dar asta-i alta poveste :)

Pe la 1 ajungem in Faget (ala din jud Timis, nu Cluj, sa nu creem confuzii), si inca extrem de chiaunita cum eram (la terasa de sub avion era inchis, pentru prima data de cand ma stiu, si n-am putut bea nicio cafea) ne apucam de gratar. Sau mai bine zis eu ma plang ca mi-e somn, iar baietii muncesc la cel mai bun gratar din lume si cartofi prajiti la disc. Pe la 5 ne suna o fata de pe carpati.org sa ne livreze un nou participant la tura (pe Stefan - tesla pe carpati.org), iar noi, bucurosi de lume noua, i-l pasam la randul nostru lui Cosmin, sa vina amandoi cu Lupo. Si uite asa, din prima zi de concediu incepe hoasul. Macar acum in loc de 3 suntem 5. Mai multe pareri, mai putine opinii ;)

FAGARAS:

prima zi: Sebesul de Sus - cab Suru: TR 4 ore

a doua zi: cab Suru - Sebesul de Sus: TR x ore (am uitat)

Loc de innoptat: cabana/refugiul Suru: este reconstruita dar se mai lucreaza inca la ea, bine izolata, cald, 25 lei patul. Se servesc tuica, ceai si cafea (parca)

A doua dimineata de concediu, a doua trezire la 3. Din cauza oboselii ficatul meu cedeaza, si ma ia cu rau de nu ma vad.Trebuia sa urcam in Fagaras si aveam drum lung de facut pana in Sebesul de Sus. Cosmin isi lasa masina la Sambata (unde trebuia sa coboram), de unde il ia Vasile si-l aduce la punctul de intrare in traseu. Dar ce zic eu intrare in traseu, ca pana acolo avea de asteptat aproape 2 ore pana ne-am strans toti. Eu cu Stelica nimerim sa ne postam fix in fata bisericii, la umbra. Intindem izoprenele si ascultam slujba. Fara intentie. Aproape de finalul ei apare si familia de cersetori; tigani, evident. Mama, fiica, puradelu' si bunica. Trec pe langa noi masurandu-ne din cap pana-n bagaje plini de ciuda: ocupasem singurul loc cu umbra, cel mai aproape de iesirea din curtea bisericii. A mai aparut si o familie de tarani (fara sens peiorativ) cu caruta plina de branza si smantana, dar nu ne-au avut treaba. Ei vroiau sa vanda, iar "caldura" aia de 10 grade nu-i impiedica. Iese si un mos afara din casa de care ne sprijineam. Ne povesteste cu parere de rau ca el nu mai poate merge la biserica deoarece ii vine rau de la miros, apoi ne intreaba daca suntem nemti. Oook, desi vorbisem in romana pana atunci, il raspundem politicos (adica fara cascat ochii si ras) ca nu, ci suntem din Bucuresti si Cluj. Analizeaza putin, plin de luare-aminte se intereseaza ce mai e nou pe la capitala; si cum nimic interesant nu am avut de zis, gaseste de cuviinta sa se scuze ca nu e la biserica, lui ii e rau de la miros. Dar noi de unde suntem?

In sfarit, slujba se termina, incep pomelnicele, ies oamenii din biserica, eu ma rog sa nu ne aduca de pomana. Vin in sfarsit si Vasile, Cosmin si Stefan, ne echipam si pornim plini de avant. Soseaua era dreapta.

Jos era soare si frumos, dar creasta era in negura. Dar noi nu si nu, Batman Batman, sa urcam, poate iesim din nori. Cosmin o tinea pe-a lui cu muntii Vrancei, noi nici n-auzeam. Eu pentru ca planuisem de prea mult timp traseul, Vasile isi dorea sa vada Fagarasul, iar Stelica si Stefan sunt bezmetici :)

Am ales pentru urcat varianta pe triunghi rosu prin padure (stanga la primul pod cum iesi din sat - sau o fi si asta oras?), nu pe drumul forestier. Ajunsi la Suru, facem o pauza de mancare si ceai. Eu ma duc in refugiu (arata mai mult a cabana, e foarte frumos) sa ma schimb de hainele transpirate si ma loveste caldura. Ma uit pe geam, numai ceata si negura: cand vedeam 3 brazi, cand unul, cand saua Suru. Stelica insista sa continuam, poate trecem de nori, dar eu deja ochisem patul in care ma bagam la noapte. Facem planuri la o slaninuta cu ceapa. Eu la branza topita ca inca imi era rau. Ce sa facem, unde sa mergem, stam pe picior de plecare pana vine o fereastra de soare si continuam, cat e patul sus in refugiu? Ultima intrebare o puneam eu.

Si stam, si dam telefoane, si ne uitam pe net. Degeaaaaba astepta bietul Stelica "fereastra" (mama lui de oblon!), ca nu veni. Ba mai mult, de cate ori suna sa intrebe de meteoblue, devenea din ce in ce mai trist dupa ce inchidea. A ramas sa cugetam adanc la variante pana dimineata. Eu adorm pe la 8 fara, terminata mai mult de rau decat de efort, desi si rucsacul m-a secat. Stiu ca era cel mai usor, dar cum demult am evitat sa mai merg cu greutate (din cauza genunchiului), m-am dezobisnuit.

Dimineata prind forte noi, totul imi pare mai roz. Mai putin norul ala mare de deasupra Fagarasului. Ala tot negru era. Totusi ne trezim convinsi ca plecam in sus, pentru ca mai aveam doar o ora pana in saua Suru si, deci, pana in creasta. Toti suntem plini de avant muncitoresc mai putin Cosmin, care mai mai ca pleaca singur de vale. Ca mergem degeaba, nu vedem nimic spectaculos. Da, dar poate isi revine, poate trecem de nori, poate maine e mai frumos. Un ultim telefon dat de Stelica il convinge ca nu mai vrea nici el sa urce si ne hotaram la Retezat.

Jos in sat aceeasi polologhie, eu cu Stelica in fata bisericii, Vasile in duce pe Cosmin si Stefan in Sambata sa-si recupereze masina, batranul simpatic ne intreaba de unde suntem. Am pastrat doar Bucurestiul ca resedinta, Clujul era prea mult de retinut pentru batranel. De cateva ori ne-a adus mere din gradina lui, pentru ca "pomana data calatorului e cea mai buna". Noi "bogdaproste!", el "da' de unde sunteti voi, acum urcati? Aaa, ati fost deja sus..." Si tot asa pana ne-am umplut o plasa de mere.

RETEZAT:

prima zi: poiana Pelegii - lacul Bucura (CR, BA 1,5h) - lacuri (Ana, Miorica, Florica) - saua Judele (PR 2h) - creasta - Vf Slaveiu - Pintenul Slaveiului (PG foarte rar, nemarcat 2h) - lacul Bucura (PG, TR, CA 1h)

a doua zi: lacul Bucura - poiana Pelegii (CR, BA 1,5h)

Loc de innoptat: poiana Pelegii si lacul Bucura. Vantul bate extrem de tare, si in functie de cantitatea de ghinion pe care o ai, locurile de cort imprejmuite deja cu zid inalt de pietre s-au terminat, sau tocmai se ocupa ultimul. Eu am pus singura jumate de zid.

Ne regrupam la benzinaria de la giratoriul drumurilor valea Oltului - Fagaras - Sibiu, bem cafea, ciugulim ceva chipsuri si pornim spre Hateg. Si cum calatorului ii sta bine cu drumul, noua ne-a stat si mai bine cu o pizza inainte de a pleca spre Gura Apei. Buna pizza, cum n-am mancat prin Bucuresti si a meritat camparea pe intuneric la poiana Pelegii. Dar ce drum e de la Gupa Apei la poiana Pelegii.... Sa spunem ca am urcat la timp, pentru ca a doua zi a trecut un camion l-a rupt de tot. ORIBIL!!! Il tin asa sa nu vina mai multi tarani?? Aia au "gipane" (albe), iar poiana mi se pare prea sus pentru ei. Da-le fraierilor valea Cerbului, nu Retezat. Si sa repare naibii drumul asta. Si tot apropo de drum: acum cateva luni ma intreaba cineva ce traseu sa faca in Retezat, ca pleaca acolo in cateva ore. Imi spune ca vrea sa doarma la Bucura, sa vada Peleaga, etc. Il sfatuiesc pe unde sa urce mai scurt, sa aiba timp, ii spun marcaje, timpi de traseu. Atunci, pe loc, las treaba pe care o faceam, sa ajut omu' ca in cateva ore pleaca. Acum, inainte de concediu, ii las un mesaj pe mess, urgent, de genul "maine (maine, nu acum, zi-mi acum) plec, zi-mi te rog daca ai fost la poiana Pelegii cum e drumul bla bla". Vroiam si eu sa stiu, oricum tot pe acolo ma duceam, dar sa nu am surprize. O plimbare cu vaca si-o mie de puncte cui banuieste daca am primit raspuns sau nu. Nici atunci, nici macar acum un simplu "da bai, am fost, nu am intrat pe mess, n-am vazut, nu stiu io d-astea". Whatever...

Prima seara campam in poiana Pelegii; baietii dovedesc o sticla de vin luata de la crama Tohani, care ii loveste in moalele capului. Ca orice lucru romanesc, nu de bun, ci de pastilat ce era. Pacat, inca un lucru calumea care s-a dus naibii. A doua zi, dupa un mic, mic dejun si multa durere de cap, urcam spre locul de campare in care, speram noi, o sa stam ceva. Drumul pana la Bucura e frumos, dar pana nu ajungi la lac, nu-ti dai seama ce vreme e acolo sus, mai ales pe Peleaga. Totul pare senin, viata e frumoasa, apoi ajung in caldarea lacului. E acoperita de nor, varfurile din jur nu se vad deloc, vantul bate ceva de speriat si nu stii daca sta sa ploua sau lumea sa se sfarseasca. Iar tu nu te uiti decat dupa un zid dupa care sa-ti pui cortul. Tu, ca eu am profitat de momentul primei intalniri cu Bucura, si mi-am construit singura zidul. Cum Vasile punea (arunca) fara nicio logica pietre mici apoi pietre mari, apoi strambe, apoi altele mici, apoi drepte etc, am preferat sa trec eu la construit si pe el sa-l trimit la gatit pranzul. Nu de alta, dar nici macar el nu a vrut sa dormim cu capul spre partea construita de el, existand riscul sa ne pice bolovani in cap. In plus, eu m-am "descurcat" de bolovani, luand d-aia care stateau degeaba pe la alte ziduri :))) Dar mancarea a iesit bestiala: o combinatie de piure cu conserva de carne de porc, aruncate direct in castronul incalzit pe primus, sa se amestece bine gusturile si grasimile. Buuuun!

Dupa masa purcedem catre un mic circuit, spre saua Judele, si de acolo stanga pe creasta nemarcata pana in saua ce intersecteaza marcajele triunghi rosu si cruce albastra. Se zareste pe alocuri un punct galben amarat, dar nu trebuie pusa baza in el. Nici momai nu prea sunt. Insa drumul e bestial, a stiut Stelica pe unde sa ne care. Nu e greu, doar o singura saritoare ar putea pune probleme unora cu picioare scurte, dar privelistea merita. Nu trebuie mers 'nspe mii de ore ca sa vezi ceva asa frumos: lacuri, stanci, pietre si multe, multe marmote. Din nou Retezatul mi s-a arata o bijuterie de munte. Si in sfarsit vedeam soarele, desi Peleaga era sub nori grosi. Ah da, ajunsi la cort nu trec 10 minute si incepe ploaia, ca na, tot fugisem noi de ea vreo 200 de km. Cortul meu Nootka Solo ma face din nou mandra de el; din pacate cel al lui Vasile, in care stateau Cosmin, Stelica si bagajele noastre, cedeaza inca de la primii stropi, si se umple de apa. Dupa rapaiala baietii se duc sa "rezerve" un pat in refugiu, iar noi ne bagam la somn pentru ca venise o ceata groasa de nu-ti vedeai palma pana nu te loveau cu ea in ochi.
Dimineata trezirea devreme cu gandul la Portile Inchise. Da' de unde, Peleaga tot nu o vedeam de nori, baietii nu mai vroiau sa-i prinda inca o ploaie in cortul minune al lui Vasile; si pe buna dreptate. Asa ca, in cea mai mare viteza, luam decizia sa plecam in Hateg, sa gasim un internet cafe si sa ne uitam singuri pe meteoblue - cata (anti)reclama fac site-ului, nu ca ar avea nevoie - la mersul norilor. Da, si sa mai mancam o pizza. Exceptie face Stefan, care inca nu iesise din cort, nehotarat daca sa ne mai insoteasca in fuga noastra de nori sau sa ramana sa faca singur Retezatul. Oleaca a lipsit sa nu vina negura peste Bucura, si se decide si el, catinel, sa stranga catrafusele. Dar ne-am obisnuuit deja cu ritmul lui, asa ca asteptam cuminti sa fie si el gata.

Pizza - bifat; internet cafe (1 leu ora... nu-i de mirare ca toti kinderii din Hateg erau la counter strike) - bifat; nori - bifat. Rezultatul: in Rodnei si Vrancei (Cosmin inca mai spera sa ajunga p-acolo, cica e foarte frumos) sunt sub soare, iar meridionalii nu aveau nicio sansa de castig. In parcarea unui supermarket luam decizia sa abordam Vrancei, Vasile evident nemultumit, dar fara sa se bage in decizia noastra. Ce zicea Cosmin era logic, in muntii inalti sansa de ploaie e mult mai mare. Dar ceilalti baieti vroiau sa urce la peste 2000 de metri, iar eu eram destul de obosita incat sa nu-mi pese. Cu toate astea, la nici 15 minute de la plecare, ne sucim si pornim spre Rodnei.

RODNEI:
prima zi: Borsa - cabana meteo - vf Pietrosul Rodnei ( BA 3h) - lacuri - Tarnita la Cruce (nemarcat 3h) - loc de campare, cred ca saua Putredu (BR 25 min)
a doua zi: campare - La Carti - saua Gargalau (BR 3h) - cascada Cailor (BA apoi TR 2h parca) - Borsa (drum forestier, BA 1h)
In drum spre Borsa le propun baietilor ideea de a urca din pasul Stref, ca sa facem intreaga creasta, cu campare la Tarnita la Cruce. Dar cum acest traseu nu trece prin vf. Pietrosu, ideea mi-este ignorata. Ba mai mult, confundata (cum imi era dat sa aflu a doua zi) cu ideea de a ocoli toate varfurile crestei. Anyway... am ajuns in oras pe la 22.30 si ne-am cazat la prima pensiune pe care o gasim. Un "hotel" de 2 stele cu personal simpatic, chiar la intrare in Borsa, pe dreapta (venind dinspre Viseu, imediat dupa o cale ferata). Dus fierbinte, mancare, harta, trasee si somn in pat; si perne maaaari!
A doua zi, dupa un mic dejun copios, urcam cu masinile cat putem pe drumul forestier spre cabana meteo. Numa' ce ne punem rucsacii in spate, incepem urcusul catinel, cu muschii inca incordati de la efortul depus zilele precedente, ca apare un Mitsubishi ceva offroad (nu ma pricep) la care Stelica face autostopul. Dezorientat, soferul opreste, si eu cu Cosmin ne suim in spate repejor, sa nu se razgandeasca omu'. Si uite asa am "urcat" la cabana meteo din Rodnei cu o bestie de masina absolut dementiala - omuletul a mers doar cu tractiune spate, nici nu s-a chinuit sa cupleze 4x4.
Ii asteptam si pe amaratii ramasi pe jos, facem un ceai fierbinte, aflam ca dimineata pica bruma si pornim spre varful Pietrosul Rodnei. Accesul este usor, se face pe o poteca ce urca lin in multe serpentine. Ritmul l-am impus eu, extrem de incet dar fara pauze, ritm pe care am incercat sa-l mentin pe intreaga zi. De la cabana meteo la varf am facut o ora.

Aici am mancat mai sanatos de pranz si se ia hotararea sa ocolim Buhaescu Mare, Mic si Rebra, abordand o poteca ce coboara din saua de dupa vf Pietrosu prin stanga acestor varfuri. Singura parte buna in toata povestea asta au fost lacurile la care am ajuns, un loc de o frumusete rara prin muntii nostri. Atat. In rest am injurat in gand stufarisul si mlastinile de care ne tot impotmoleam pana la iesirea in creasta. 3 ore am ocolit pana la aceste varfuri si nu pot sa spun cat de ciuda putea sa-mi fie ca nu am urmat creasta. Da, eram obositi, dar in ritmul meu foarte incet dar constant, puteam face traseul. Bineinteles ca am ajuns prea devreme la locul de campare propus, asa ca am plecat spre urmatorul, o sa intre Tarnita la Cruce si La Carti. In acest loc ne intalnim cu doi omuleti foarte velesi, la vreo 55 de anisori (fiecare), care erau in munti de ceva zile, si aveau de gand sa faca intreaga creasta. Facem schimb de cunostinte depre ora solara dupa care se ghidau ei la varsta pensionarii, ritmul biologic, paste cu branza de burduf d-aia iuteeeee, ceai de bujori de munte si o minunatie de "primus" nemtesc pe baza de benzina. Eu ma bag in sacul de dormit pentru ca ma loveste frigul si ma mai trezesc a doua zi pe la 8. Omuletii erau deja treji, cu bagajele stranse si ne dam intalnire la urmatorul loc de dormit, in saua Gargalau. Ei pleaca, noi mancam, bem ceai si stam. Vreo 2 ore si ceva, pana e gata si Stefan. Macar am facut plaja, am jucat turca in gand si am revazut de cateva ori posibilitatile de traseu pana la Gargalau.

In sfarsit, pe la 11 si ceva plecam in traseu, unul de 6 ore (teoretic). Deci timp aveam. Poteca urmata de noi a ocolit varfurile, am mentiun un mers la fel de incet si fara pauze prea multe. Ii prindem din urma pe colegii nostri de campare care intre timp refaceau poteca prin jnepenis folosind o maceta. Luam pranzul in saua Laptelui (cred ca ea era) si nu stiu cum facem ca ajungem in saua Gargalau in 3 ore si cateva minute. Era foarte devreme si nu ne puteam hotari ce sa facem. Cosmin ne anunta ca nu mai are de mancare pentru inca 2 zile si el trebuie sa coboare de acolo. Numaram si noi feliile de paine si ne dam seama ca iar am ramas fara. Se repeta povestea din Retezat. Asa ca mai savuram ceva vreme peisajul pana cei doi omuleti ne ajung din urma, si ii anuntam ca noi pornim spre cascada Cailor. Ne-au oferit o paine, dar nu ne-ar fi ajuns nici pe o masea la 5 persoane. In schimb mi-au donat punga lor de ceai din bujori de munte si muguri de ienupar.

Asa am pornit in jos spre cascada Cailor si apoi Borsa. Nu recomand nimanui acest traseu, mai bine ia telescaunul. Coborarea la cascada e infernala, ceva asa de abrupt eu nu am vazut niciodata; la cascada dai numai de tarani si copii needucati care nu stiu decat sa alerge de colo-colo si sa urle ca descreieratii; si colac peste pupaza, pana la Borsa urmeaza un drum forstier plictisitor si plin de noroi, fosta poteca stricata de taietorii de lemne. A, si totul in jur este defrisat. Nu seamana cu nimic din ce am vazut anul trecut, parca fac mall acolo.
Cu chiu cu vai am gasit 2 camere in Borsa, din fericire chiar vizavi de o carciuma. Baietii si-au luat berea mult visata, eu rosii cu branza :)) Din Retezat salivam la branza proaspata, si acum in sfarsit aveam in poala o farfurie de plastic cu rosii delicioase taiate anapoda si o felie maaaare de urda. Este inutil de explicat acum ospatul de care aveam parte si care a costat doar 6 lei, cert e ca la restaurantul unde au mancat ceilalti, mie mi-a mai trebuit doar o cafea. In continuare visam la mancarea de la carciuma, de aceea dimineata am reluat festinul.

Din pacate parasim si meleagurile astea, cu tinta Piatra Neamt si mare. Calimanii nu ne-au imbiat, nu stiu de ce; poate pentru ca ne ajunsesera atatea conserve, slanina si supe la plic. Am vrut noi sa ne plimbam mult mai mult, sa vedem niste drumuri indicate de tatal lui Cosmin. Dar ne grabeam sa ajungem in Piatra devreme, pentru ca aveam de recuperat cheile de la casa de la niste vecini, si nu puteam suna la usa oamenilor prea tarziu in noapte. Asa ca am vizitat doar Cacica. E simpatic locul, dar foooooarte plin. Nu am vazut vreodata atata lume la un loc, cum era in bazinul cu apa sarata. Parca erau aruncati din avion unii peste altii si nu inteleg cum se suportau.
Il lasam pe Stefan la gara din Suceava pentru ca el nu mai avea concediu, iar din Piatra nu avea tren decat pe la 3 dimineata. Seara mancam ceva la bunicii lui Vasile si iar ne bucuram de dus fierbinte si odihna. Am abandonat ideea Ceahlaului, Hasmas si ne-am indreptat spre mare.

VAMA VECHE:
Aici dam de Vlad si Maddie, cu care petrecem mai mult zile de plaja decat mi-as fi dorit. Nu, nu ca nu as fi vrut sa stau cu ei, ci nu as fi vrut sa stau atat la mare. Planul de a merge in Bucegi toti patru ne-a fost incurcat de un bolovan din apa, care a stat in calea fericrii lui Vasile si i-a rupt un deget. Asa ca leneveala maxima pana vineri, citit, soare, nisip, muzica proasta (da, singurele 2 terase care-mi placea acum nu mai existau). de ce pana vineri? Pentru ca a venit ploaia, normal. Eu si Vasile ne saturasem deja de atata apa venita de unde nu trebuie si am plecat spre Faget sa recuperam una bucata tata. Deja ma simteam ca intr-un roman de Rebreanu. Dar cum tata s-a razgandit si a ramas pe pozitii, nu am vazut nici Transalpina, nu am mai facut niciun grata in curte si urmatoarele 4 zile am stat acasa, continuand leneveala.

THE END... or not
Nu-mi amintesc alte intamplari din aceste 2 saptamani de alergat si nu pot spune ca mi-a displacut sa ma tot misc. Am ramas, insa, cu un mic gust amar ca nu am terminat Rodnei, ca nu am urcat nici macar pana la 12 Apostoli in Calimani si parca, parca as fi vazut Vrancei. Dar n-au intrat zilele in sac si poate voi face toate astea inainte sa traiesc si eu dupa ora solara.

Vanturarita, banturarita!

2011-06-20T21:24:00.005+03:00

Traseu (timpii facuti de noi sunt si cei de pe marcaje):

Prima zi:

– punct albastru: schitul Pahomie – saua Stevioara – Vf Vanturarita 4h

– punct rosu: vf. Vanturarita – Curmatura din Oale 4h

– punct galben: Curmatura din Oale – Curmatura Comarnice 1h

– triunghi rosu, banda albastra: Curmatura Comarnice – Cabana Cheia 1h

A doua zi: triunghi albastru: Cabana Cheia – Cheile Cheii – Brana Caprelor – schitul Pahomie 4+h

Pentru prima zi, surse de apa sunt doar la schitul Pahomie si putin inainte de curmatura Comarnice.

______________________________________________________________________________

Fiecare dintre noi traim subiectiv fiecare clipa, fiecare minut, ora, zi. Si nu exista exceptie, nici chiar atunci cand 14 omuleti petrec cele cateva ore in creasta de munte, in soare puternic si fara pic de apa. Am auzit diverse despre traseul de week-endul asta: ca seamana cu sudica din Crai, ba aia e mai usoara; ca e enervant, ba e frumos tare; ca e greu, ba e usor; e solicitant, dar doar din cauza ca nu exista poteca. Intr-adevar, traseul din vf. Vanturarita pana in curmatura din Oale este exact asa, nu te poti hotari asupra unui singur atribut. Pe de o parte lipsa cu desavarsire a potecii poate deveni exasperanta, urcusurile si coborasurile dese te termina nervos dupa cateva ore; marcajul se vede clar, dar trebuie sa nimeresti directia de coborare din varf. Dar cand privesti in zare, nu poti sa nu te bucuri de frumusetea si mai ales de salbaticia acestui masiv. Ma gandesc acum ca degeaba descriu traseul pas cu pas, pentru ca in cativa ani nu cred ca o sa mai treaca cineva p-aici, fara ghid. Eh... pentru bezmetici ca noi, o sa incerc, totusi, sa dau cateva indicatii, cine stie pe cine ajuta.

Drumul pana la schitul Pahomie este infernal, nici o Dacie nu as baga p-acolo fara sa ma doara inima. Un fel de drum forestier, presarat cu gropi, bolovani si danburi de pamant tare - unul dintre ele ne-a si spart toba, yey! Noi am parcat la vreo 2 km de schit, pentru ca nu mai puteam continua in stilul si zgomotul ala, si de acolo ne-a luat Adi. Traseul pe punct albastru incepe chiar deasupra schitului, si urca abrupt si continuu prin padure pana in saua Stevioara si apoi prin gol alpin pana pe vf Vanturarita, timp de 3-4 ore. Nu e loc de popas, nimic, doar panta de-a dreptul in sus si poteca putin vizibila. Am facut totusi multe opriri, pentru ca unii dintre noi ne miscam oleaca mai greu. Mie imi era foarte rau de la ficat (sa nu mai pun la socoteala ca mancasem o omleta cu slanina), dar Nicoleta a fost extraordinara cu descantecele de deochi, pentru ca a reusit sa ma puna pe picioare si m-am putut bucura de priveliste. Ori ea, ori colebilul si-au facut treaba :)

La iesirea din padure am gasit o stana, unde cei doi ciobani ne-au asigurat ca putin dupa varf gasim o sursa de apa. La acea ora mai aveam vreo jumatate de litru doar. Din pacate cred ca si-au batut joc de noi, sau cei 28 de ochi ai nostri au nevoie de ochelari... nu am gasit absolut niciun izvor. Din Vanturarita se poate vedea toata creasta ce urmeaza a fi parcursa, fara sa ai vreo surpriza, ca in Crai, ca dupa varful ala urmeaza alte 'nspe la care nu te astepti. 1-0 pentru Vanturarita la faza asta :)

Dupa poze, dulciuri si penultimele picaturi de apa din sticle si bidoane (facuseram doar 4 ore din traseu!), incepem cu adevarat aventura. Coborarea se face pe partea dreapta (cum stai cu spatele la Buila si cu fata la drumul ce urmeaza a fi parcurs). Se coboara muuuuuult prin tunel de jnepenis si alte balarii, pentru ca apoi, dupa o ora si catarare serioasa, sa ajungi in Vanturarita Doi (nume scris cu vopsea rosie pe piatra) sau Vioreanu, cum ii zice pe unele harti.

Se poate sa mai fie un varfulet intre ele, pe care l-am uitat. M-a lasat oleaca memoria, dupa cazatura pe care am tras-o. Norocul meu a fost ca panta era foarte abrupta, si practic am alunecat la vale pe rucsac. Sa ma invat minte sa nu mai descatar cu spatele la stanca...

Dupa ce i-am asteptat pe Vasile (care s-a intors pana pe Vanturarita sa-si caute batul pierdut) si pe Mihai (care in sfarsit a schimbat sandalele pe bocanci), am coborat din acest varf pe partea dreapta. Poteca nu se distinge, de fapt nici nu exista; se merge pe si printre jnepeni, iar marcajul se zareste tot dupa o coborare abrupta prin multa vegetatie. Tot pe portiunea asta s-a pierdut mult timp la un perete aproape orizontal de cativa metri buni, pe care l-am coborat pe rand, incet, tinandu-ne de jnepeni. Trecand cu bine si acest hop – ca altceva n-ai ce face – urcam si iar coboram, avand in stanga muntele si-n dreapta haul. Undeva acolo jos se zareste drumul forestier ce duce la Cheia.

Dupa cateva minute am dat de un horn, imposibil de coborat fara rapel. De aceea l-am ocolit prin dreapta, mergand in lateral spre stanga, la limita jnepenilor si tinandu-ne bine de ei. Punctul rosu se vede mare, undeva jos, pe bolovani imensi (ca aceia din Parang). "Poteca" serpuieste cumva inapoi fata de directia de mers si sarind din bolovan in bolovan, ocolim 1-2 varfulete mai mici, depasim grohotisul, si ajungem intr-o poienita. Speram noi sa fie Curmatura din Oale...

Da' de unde! Continuam urcusul spre dreapta si dupa ceva padure pierdem marcajul intr-o poiana destul de larga, cu ceva grohotis. Apropo, de vreo 3 ore nu mai aveam pic de apa!

In mijlocul poienii, o momaie, hodoronc-tronc, iar marcaj ioc. Imi aduc aminte de un jurnal citit intr-un blog, in care autorul (Ioan Stoenica) spunea ca atunci cand ti-e lumea mai draga si ti s-a urat de atata creasta, marcajul urca brusc pe peretele din dreapta. Si exact acolo ne aflam noi. Ne uitam dupa punctul rosu prin padure, si il gasim in ultimul loc in care ne-am fi gandit: undeva sus, sus de tot. Daca traseul a fost vreodata p-acolo (si a fost, doar e marcat, doh!), inteleg de ce nu se mai reface. Este, intr-adevar, foarte dificil de amenajat. Cu toate astea, un cablu daca era pus acolo ne facea viata mult mai roz; acum n-ai ce face decat sa speri ca iarba de care te tii nu se rupe cu tine si nu te duci cativa metri in bolovanis. Sa te intorci nu ai cum, clar. Eu care am un metru si-un stilou, m-am catarat mai mult in genunchi. Si dupa aceasta... saritoare, sa-i zicem, drumul urmeaza de-a dreptul muchia stancilor. E mult mai ingust decat portiunile cele mai nasoale din Craiul sudic. A fost primul moment in care am simtit ca nu ma pot ridica in 2 picioare. De-o parte si de alta se intindeau vai impadurite, alcatuind o priveliste de-ti taie respiratia. Ori asta, ori vantul puternic... Nu am frica de inaltime, nu am ameteli de genul, dar probabil din cauza oboselii fizice, dar mai ales psihice, nu mi-am mai putut controla emotiile si am mers mai mult pe vine, infigandu-mi degetele in pamant si stanca :)

Dupa taraiala peste aceste ultime varfuri, am coborat spre padure, de data asta pe fata dreapta a muntelui. Ocolim un varfulet inverzit, si ajungem in sfarsit in Curmatura din Oale. De aici indicatorul arata o ora pana in curmatura Comarnice si, calculam noi, 2 pana la cabana Cheia. Spre bucuria noastra, dupa 6 ore de sete crunta, intalnim un mic paraias si reusim sa ne punem pe picioare.

Urmeaza poate cea mai faina coborare din cate am intalnit vreodata! Da, serpuieste si ocoleste ca naiba de mult, dar e lina si nu-ti solicita deloc genunchii. Pare interminabila, dar odata ajuns la cabana, nu-ti tremura picioarele de efort. E chiar relaxanta.

La cabana Cheia eram asteptati cu mancare, bere, si chiar o masa rezervata. Este nemaipomenit cat s-a schimbat locul asta in 2 ani!!! Arata ca un mic parc, peste tot sunt banci si mese de lemn, focul de tabara arde la loc de cinste in mijloc, gratarul si discul sunt tot acolo :) Iar oamenii, oamenii sunt cum nu se poate mai faini. De la cabanieri la turisti. Nu urla muzica din masini, nu se face galagie, nu nimic. John ne-a servit o mare oala cu fasole, gatita de el, apoi cartofi prajiti cu usturoi si ceafa de porc facute pe disc, tuica din partea casei, bere rece si multe povestiri haioase. Totul a fost delicios, insa pe la 9 jumate m-a palit somnul si mai ales frigul, asa ca am bagat somn pana dimineata - cu intreruperile de rigoare sa-i bodoganesc pe aia care sforaiau.

Dimineata Mihai ne-a scutit de trezirea cu noaptea-n cap si am lenevit pana la 8. Micul dejun a fost la fel de copios ca si cina si la fel de bun. La 10 am reusit sa ne urnim in traseu. Am pornit prin cheile Cheii, apoi am urmat traseul marcat pe Brana Caprelor. personal, nu aveam niciun chef de facut alt nemarcat, desi si pe brana au fost 2-3 portiuni unde puteau sa amenajeze cu un cablu, ceva. Da, poteca aici este foarte putin mai lata decat brana din Cheile Rametului, de exemplu, desi are cativa centimetri (iar pana jos sunt muuuulte sute de metri), dar niciun cablu?!? Noroc cu Adi care a adus o coarda, si cu Vasile care l-a ajutat sa asigure. Cu toate ca este foarte scurta brana, mi s-a parut cea mai grea din cate am facut. Habar n-am de ce... Probabil pentru ca in dreapta ai stanca putin surplombata si fara prize, iar in stanga se deschide ditamai haul? :) N-am avut nicio problema cat timp am avut balarii si nu vedeam clar toata valea ce se deschidea sub noi, dar de la un moment dat mi-a prins bine coarda. Daca tot il asigurau pe Mihai, de ce sa nu ma tin si eu de ea.

A fost bestial week-endul asta! Traseu solicitant, privelisti minunate, mancare super si bunadispozitie. Ingrediente perfecte care, pentru o buna bucata de timp, imi vor tine mintea ocupata cu amintiri deosebite. Pacat ca nu am putut sa fac mai multe poze. Dar le multumesc colegilor de tura pentru ele.

L.E.: alte doua jurnale ale aceleiasi ture:
http://incomprehensible4you.wordpress.com/rapoarte-de-tura/2011-06-buila-vanturarita/
si
http://www.carpati.org/jurnal/buila_-_vanturarita_intoarcere_la_frumos./2389/

Retezatul Mic, mic de tot

2011-06-07T21:14:00.001+03:00

Traseu (cu timpii de pe marcaje, noi am facut oleaca mai putin):

Prima zi: Complex Cheile Butii – cabana Buta 3h – saua Plaiului Mic 1h – Poiana Pelegii 1h: cruce rosie.

A doua zi: Poiana Pelegii – saua Plaiului Mic 1h: cruce rosie – varful Piatra Iorgovanului 3h: banda rosie – Campusel 2h: triunghi rosu

____________________________________________________________________________________

Am intrat, absolut intamplator, pe carpati.org sa vad ce se mai intampla prin "lumea muntomanilor" si am dat de un mesaj de la Shtelica, care ma intreba daca nu vrem sa mergem in Retezat. Asta se intampla miercuri seara. Cum alternativa era sa vedem Transalpina, nu ne-a luat mai mult de 3 secunde sa zicem "da".

Am plecat in jur de ora 6 seara, si cu tot cu accidentul de pe autotrada, la 1 noaptea ajunseram in Uricani sa-l culegem pe Shtelica. A, da, si Cosmin a condus omenesc :)

Ne-am invartit sa gasim complexul Cheile Butii, dar la 130 lei camera am cautat alt loc de somn. Nici macar nu ne-au lasat sa stam 4 oameni intr-o camera, nu cumva sa le scada prestigiul amarat de 2 stele. Aveam 3 corturi la noi, inclusiv magaoaia adusa de Shtelica, pentru care am si optat sa dormim in prima noapte, ca sa nu-l mai caram pana sus. Pentru ca fulgera, am asamblat "sufrageria" sub un refugiu. Refugiu de autobuz. Si am dormit boiereste! Am avut la mine sacul Husky Anapurna... da, ala de -28C confort!! – nu stiu de ce acolo aveam impresia ca e de -40C. Oricum nu conteaza, a fost perfect; mai putin partea cu caratul lui...

Dimineata, cred ca de ciuda, pentru ca de plouat nu se arata, cativa sateni si-au gasit de vorba fix langa noi. E statie de autobuz acolo si carciuma e inca inchisa? Pai sa trancanim, la naiba!! Si nu era inca ora 7.

Traseul de la Cheile Butii incepe cu un urcus abrupt prin padure. Aici s-a lipit de noi o mandrete de potaie, super draguta si cuminte, dar cam fricoasa. Desi numai mie mi-a ramas in cap portiunea asta de drum, nu e o panta cu care sa incepi traseul la 8 dimineata :) Urmeaza o poienita – unde am avut ocazia sa intrezaresc pentru prima data ceva piatra de Retezat – si drumul forestier pana la cabana Buta.

Ajunsi la Buta, am avut surpriza sa nu aiba nimic de mancare, cabanierul tocmai urcase si el la cabana. Despaturind mancarea pe una din mesele de lemn din fata cabanei, ne-a traznit pentru prima data ingrijorarea ca nu ne ajunge painea. Nu de alta, dar fiecare mai avea jumatate de paine, iar eu si Vasile doar cateva felii. Desi niciun moment nu pot spune ca am murit de foame, asa a inceput, totusi, marea rationalizare :)

Dupa slaninuta, ceapa, jumari, ceai si cafeluta, am pornit iar la drum, inainte sa ne ia cu lene si insotiti de cel de-al doilea caine, la fel de scump ca si primul. Incurajati de descrierile lui Shtelica si urcusul lui "crancen", am reusit urcarea in 45 de minute in saua Plaiului Mic. Aici am vazut, intr-adevar, de ce majoritatea spune ca Retezatul este cel mai frumos munte. In plus, mi s-a parut foarte curat. E trist sa te mire ceva asa de normal. Bineinteles ca situatia cerea o noua pauza, asa ca ne-am intins pe iarba, am scos primusul si ne-am facut cate un ceiut cald. Si poze, muuulte poze, panorame si iar ceai cu rom.

Coborarea pana la poiana Pelegii mi s-a parut cel putin nesuferita, gandindu-ma ca a doua zi trebuia sa urc iar p-acolo. Si sus indicatorul zicea 1h. Teoretic invers ar fi trebuit 2h, dar, surpriza, din poiana pana in sa, tot o ora arata. Ciudata logica de a marca trasee, n-am ce zice.

Ajunsi in poiana Pelegii, am avut norocul sa gasim loc de dormit in refugiu, desi mai erau trei persoane.
Am vrut sa mergem pana la Bucura, dar dupa vreo jumatate de ora de urcat – zburat, mai bine zis, pentru ca asa ma simteam fara bagaje – a inceput sa picure. Am crezut ca vine ploaia mult anuntata pe toate site-urile de meteo, iar perspectiva de a cobor[ pe pietre ude nu ne suradea. Asa ca ne-am intors, desi, in ritmul ala, mai mult de 15 minute de urcat nu cred ca mai aveam.
Chiar inainte de refugiu, Vasile, care o luase inaintea noastra si nu a auzit avertismentele lui Shtelica, a facut stanga prea curand, a nimerit intr-o mlastina si s-a umplut de noroi pana peste genunchi. Pacat ca nu l-am vazut decat dupa ce a iesit. |Aici s-a vazut ca cine cara, are. Sau mai bine zis, cine cara, are de dat, pentru ca odata cu venirea frigului, Shtelica a inceput sa imparta haine si sosete.
Intr-un final au aparut si vecinii nostri, respectiv trei neni din Deva, super de treaba, aveau si mancare. Si gateau si bine. Au facut un ceaun de pulpe de pui in sos de rosii, care-ti iutea viata, mamaliga, sote de ciuperci... ce mai, o minunatie. Si ne-au chemat si pe noi la masa. Masa la care numai eu m-am dus, pentru ca lui Cosmin si Vasile nu le era foame, iar Shtelica nu a stiut ca sunt la haleala, si i-a fost jena sa mearga singur. Si Doamne, ce masa buna a fost!!!!! Mi-e mila de ei ca nici macar nu au gustat.
Iar dupa toate astea, ne-au dat si o paine mare, rotunda, proaspata, cea mai buna paine pe care am mancat-o vreodata!! :)))
Super faini omuletii, mai ales ca nu ne-au facut morala de doi lei ca am plecat ca descreieratii la deal.

Traseul de a doua zi a inceput, pe langa trezirea de la 6 dimineata (6.30 cu tot cu snooze), cu urcusul in saua Plaiului Mic, apoi mers pe curba de nivel pana la Piatra Iorgovanului. Traseul este usor si extrem de frumos. Numai verde, piatra alba si flori, multe, multe flori colorate.
Ne-a batut permanent soarele din partea stanga, dar din cauza vantului nici nu am simtit cand m-am ars. Trebuie neaparat sa prind un week-end la mare, altfel miss tractor scrie pe mine.
Vf. Piatra Iorgovanului e usor accesibil, doar oleaca de urcat din poteca pe trtiunghi rosu. Insa urmeaza coborarea... panta la destul de multe grade, ce tine pana in sosea. Bine ca peisajul e ceva de vis, si-ti mai trece de ameteala. La fel, verdeata, piatra, floricele multe. Iar padurea incepe exact cand simti ca mori de cald.

Ajunsi la asfalt, am avut norocul sa-l ia pe Cosmin la autostop doi batranei simpatici, cu o masina de HD. Asa am fost scutiti de 17 km de mers pe asfalt prin soare. Si Cosmin s-a bucurat, poate cel mai tare dintre toti, avand in vedere asfaltul perfect pe care s-a dat... repejor.
Shtelica a fost putin (e de reclama, cuvantul potrivit e "foarte") trist ca in Romania exista o sosea fara gropi, si ca taman pe aia a nimerit el in masina lui Cosmin. :)) Stiu ca e urat ce fac acum, dar e prea amuzant, deci iata o discutie pe mess cu Vasile, de marti, ca probabil luni inca nu-si revenise:
"(14:56:33) Stelian : salut domnu! ghici cu ce am visat azi noapte ?... am visat cum ne ducea Cosmin cu masina si eu urlam in spate s-o lase mai moale ...crunt domnule si in vis" :))))

A fost, cred, cea mai frumoasa tura de anul asta. Chiar daca acum am arsa de soare jumatatea stanga a corpului, macar nu a plouat. Si inca imi mai e dor de potaile alea simpatice foc.

Agăţaţi în Parâng

2011-04-04T19:58:00.004+03:00

Un alt sfârşit de săptămână marca „noi şi ghinioanele noastre”. Vorba lui Vasile, când am întrebat „de ce, pe orice drum aş merge, banda de pe contrasens e mai bună şi a mea e plină de gropi?”, el răspunde „poate ar trebui să nu mai faci treabă duminica”; sunt o păcătoasă, dar nu mă pot abţine. Nu de la treabă, ci de la păcate :)

Am plecat, cu noaptea-n cap, la 4 jumătate (ora asta a devenit deja un laitmotiv, la naiba!), cu destinaţia Piteşti – Valea Oltului – Brezoi – Obârşia Lotrului – cabana Groapa Seacă. Am parcurs rapid porţiunea cu asfalt, respectiv până în Brezoi, încântată că, poate, putem intra în traseu pe la 9.30 – 10.

Fac o mică paranteză, sunt control freak atunci când vine vorba de pregătirea pentru orice traseu, până la a deveni enervant de obsedată să cunosc fiecare detaliu, de la locul de parcare, dormit, mâncare, surse de apă, până la fiecare colţişor de potecă. Unii ştiu foarte bine acest lucru.

Aşa am făcut şi de data asta: am citit o grămadă de jurnale, bloguri şi descrieri despre Parâng, despre refugiul Agăţat, despre traseu. Atât... Nicio clipă nu m-am gândit să întreb de starea zăpezii, cu atât mai puţin de drumul de maşină până la cabană. De ce? Încă nu-mi pot explica; poate pentru că în Făgăraş nu am găsit zăpadă mare şi pentru că ştiam de vara trecută starea groaznică a asfaltului până la Groapa Seacă. Lipsa acestor informaţii nu ne-a costat mult... tura asta; dar mai urmează şi altele şi nu pot decât să sper că nu voi mai pleca vreodată atât de haotic.

Revenind la treaba cu Brezoi, facem stânga spre Obârşia Lotrului şi imediat ne întâmpină un idicator de „drum închis în perioada...”, fără dată, fără nimic. Opresc pe stânga şi îl întreb pe un nene care trebăluia la o Dacie, dacă se circulă spre Petroşani. Foarte sigur pe el, îmi răspunde că „oamenii trec şi la Petroşani şi spre Alba, încolo”. Se referea la 67C Novaci – Sebeş (Transalpina?), care la Obârşia Lotrului intersectează 7A pe care eram noi. O fi văzut cu ce maşină eram, oare?

Încrezătoare în omuleţ, continuăm drumul... ce era să facem, mai aveam vreo 60 de km până la cabană, doar nu ne întorceam acasă din cauza unui amărât de indicator. Până la Voineasa nu avem probleme cu asfaltul; apoi încep gropile, iar după al doilea indicator de „drum închis” (da, l-am văzut, dar ce era să facem?), dăm de câţiva km cu zăpadă. Adevărat, erau şanţuri făcute de alte maşini care trecuseră pe acolo, dar pline de gheaţă cât vedeam cu ochii. Evident, de frică să nu derapez (pentru că nu aveam pic de control al direcţiei, iar râpa de pe dreapta nu-mi zâmbea simpatic), încep urcarea încet... prea încet. Drăcia de cutie de viteze schimbă automat în viteza întâi, maşina înfrănează şi mai mult şi pentru că aproape mă oprisem, accelerez numai puţin, din păcate exact când am prins gheaţă cu roţile din spate. Beculeţul de ESP clipoceşte mai ceva ca la Craciun şi la revedere să mai urc... Super! Dă înapoi până la asfalt – de parcă dacă nu merge drept cu faţa, cu spatele o să nimeresc cei câţiva centimetri de asfalt; dă-te Vasile jos şi împinge, derapează, iar gheaţă, iar dă înapoi. Reuşesc într-un final să sincronizez momentul în care prind puţin asfalt cu roţile din spate şi cel în care accelerez (yey, aderenţă!). Aşa am reuşit să urc prima porţiune înzapezită şi pornim din nou la drum; dar de data asta o calc mai cu viaţă, şi încerc să merg constant şi numai pe unde îmi indică Vasile. La un moment dat iar derapez câţiva centimetri mai la dreapta, de ajuns cât să hârşâi gheaţa pe câteva sute de metri. Ştiu că sunt panicată rău de tot când vine vorba de maşină, şi când am ajuns la cabană mă simţeam îmbătrânită cu 7 ani, chiaună de oboseală psihică şi foame şi cu beculeţul ce indică avarie la motor aprins (din nou, sper să fie tot de la benzina proastă).

Parchez în curtea cabanei, omuleţul de acolo ne cere taxă de 5 lei, dar ne ia 10 ( a „uitat” să ne mai dea rest...), ne echipăm şi încerc să mănânc ceva. Deschid caserola cu omleta pe care o luasem de acasă şi pe care nu am putut-o mânca de dimineaţă; dar parcă nici acum nu intră goală, aşa. Următorul dialog m-a mai îmbătrânit cu căteva luni :))

Eu: Nu o pot mânca, îmi stă în gât (mă gândesc că avem cam o oră de drum forestier, numai bine să diger nişte grăsimi şi să prind puteri), dă-mi şi mie slănina, te rog.

Vasile: (fâşâit de pungi prin rucsac, haine date la o parte) Hmmm...

Eu: Slănina... e în caserolă (cu ceapă deja tăiată, o minunăţie!)

Vasile: ... (ochi mari, din nou fâşâit de pungi)

Eu: Caserola e în punga neagră cu sandwich-uri

Vasile: Şi... punga neagră... ai luat-o tu?

Eu: Nu?!?

Vasile: Credeam că ai băgat-o tu în rucsac, odată cu vasele.

Eu: Vasele le-ai bagat singur aseară... Ok, ce avem de mâncare la noi, totuşi??

refugiul Agăţat

Facem (foarte) rapid inventarul mâncării, că doar nu aveam mult de socotit: o pungă pe care o luasem eu, cu 4 pliculeţe de ness (wow!), 2 supe Vifon, 3 pachete de biscuiţi Start (d-ăia cu câte 3 biscuiţi subţiri şi amărâţi), jumătate de păine, ceva seminţe, vreo zece curmale şi căteva pliculeţe de ceai. Plus primusul. Ce mai, un adevărat festin :)))) Şi când te gândeşti că pusesem iniţial şi Snickers-urile, dar mi s-a părut prea grea punga, aşa că le-am mutat la sandwich-uri, iar acum stăteau la rece, acasă. Am luat o gura din omleta – restul am pus la păstrare pentru prânzul ce urma să-l luăm la refugiu – nişte seminţe şi două curmale şi am plecat în traseu.

Încă de la începutul drumului forestier dăm de zăpadă, pe alocuri îngheţată, dar de cele mai multe ori moale, în care îmi intra câte un picior până la genunchi. Nu-mi venea să cred că este atât de multă zăpadă, în comparaţie cu Făgăraşul!!! În plus mă ia senzaţia de rău; nu ştiu dacă e coincidenţă, dar este a doua oară când îmi vine să vărs când merg prin zăpadă şi soare puternic. Dar acum nu mai repet decizia de la Cota 2000, şi continui să mă târâi pe drumul forestier, care ne ia vreo oră jumătate. Cum ajungem în pădure, îi dau aparatul foto lui Vasile să-l care, scăpăm de soarele puternic şi de zapadă, şi, cu toate că poteca e plină de gheaţă, parcă prind aripi, foamea nu mă mai afectează şi până la refugiu zburd de n-am treabă. De două ori m-am cam speriat, eram pe o porţiune îngustă, plină de zăpadă înghetată şi la un moment dat îmi intră piciorul drept până peste genunchi în ditamai zăpada, exact pe partea cu panta. Îmi era frică să mişc, nu cumva să se desprindă toată bucata de zăpadă, că nu mă mai opream până jos în rău, aşa că l-am chemat pe Vasile să mă tragă afară din zăpadă. A doua oară a fost la fel, doar ca a păţit-o Vasile.

Într-un final, după vreo oră de urcat, ajungem la bifurcaţia cu indicator punctul roşu spre dreapta, deşi acelaşi marcaj continuă să urce drept înainte spre jnepeniş. Trecem podeţul de lemn şi ajungem în poiana cu refugiul Agăţat. Locul este absolut minunat, construcţia este aşezată pe stâncă la o înalţime considerabilă, aşa că nu mi-a fost teamă nici de avalanşă, nici de urs. Este foarte bine izolat, (doar un gemuleţ spart, în care Vasile a îndesat o cârpă), este şi sobă funcţională care, spre surprinderea noastră s-a încălzit imediat şi a dat o grămadă de căldură. Găsim în holul refugiului lemne tăiate, iar jos butuci întregi. E adevărat că nu ne-am dus în pădure să cautăm lemne, dar măcar am tăiat din butucii ăia şi i-am pus la adăpost.

Cum eram chiauni de foame – nu mai mâncasem de vineri, şi acum era sâmbătă ora 14 – după ce se face oleacă de cald, mă apuc să fac supa. Ne-am gândit cum să drămuim cel mai bine mâncarea pe care o aveam la noi, deşi am găsit în refugiu o conservă de pate, două supe la plic, ceva margarină şi un plic de fulgi de cartofi. Hotărâm să mancăm acum o supă, seara câte un ceai cu un pachet de biscuiţi, şi să lăsăm pe a doua zi dimineaţă a doua supă, un pachet de biscuiţi cu cafea şi ceai, şi numai dacă trebuie neaparat, desfacem pateul.

După ce am măncat şi ne-am încalzit serios, începe să mă bată gândul foarte serios să plecăm spre lacurile Roşiile şi Mândra, de sub vârful Parângul Mare. Era ora 3, mă gândeam că până acolo facem vreo 3 ore (nu am găsit niciunde timpii intermediari de traseu Groapa Seacă – refugiul Agăţat, refugiu – Lacul Mândra), pentru că până aici făcusem 2 ore jumate, apoi să ne întoarcem pe înserat, după urmele noastre. Problema era că pe gheaţă nu se văd urmele, în plus nu ştiam dacă traseul continuă de la refugiu, sau trebuie să ne întoarcem în potecă peste podeţul de lemn, Aşa că mai tăiem un lemn, mai băgăm un şah, şi ne culcăm, cu gândul ca a două zi să plecăm în jur de ora 8 spre lacuri.

Ştiam din alte relatări că noaptea vine un soricel, aşa că am avut grijă să băgăm mâncarea în capacul rucsacului.

Pe la ora 1.30 (ştiu pentru că m-am uitat la ceasul telefonului) mă trezeşte brusc un zgomot de vase... minunat, am uitat să ascundem cănile şi recipientele de supă, iar acum şoarecele se plimbă pe masă peste vasele noastre... IACCCCC!!!! Primul gând a fost să fac zgomot, poate fuge. Şi mi-a reuşit prima dată: am dat cu piciorul în lemnul priciului, şi, pentru câtva timp s-a făcut linişte în refugiu. Nu ştiu cât am adormit, dar zgomotul a revenit. De data asta chiar dacă am făcut zgomot, şoricelul probabil că era mult prea obişnuit cu prezenţa oamenilor şi nu a mai plecat. Am vrut să aprind frontala, poate aşa îl sperii; dar mai groază îmi era să-l văd, decât să-l aud şi chiar că nu mai dormeam. Aşa că am preferat să îl „urmăresc” după zgomot. Cum aţipeam câteva secunde, minute – nu pot să spun – mă trezea câte o mişcare pe rafturile cu mâncare, care erau la nivelul patului; totuşi am avut noroc şi nu a venit până pe prici (cred, sper!). Când l-am auzit că ronţăie undeva jos, lângă sobă, am reuşit să adorm. Era trecut de 4 dimineaţa...

La ora 6.45 a sunat alarma, dar cum focul se stinsese înainte de povestea cu animăluţul, şi era frig tare, ne-am făcut curaj să ieşim din sacul de dormit pe la 8. Îi povestesc lui Vasile de şoarecele care s-a plimbat pe vasele noastre (pentru că el bineînţeles că a dormit lemn şi nu ştia), şi cu părere de rău ne dăm seama că nu putem găti nici măcar mâncarea rămasă. Încropim un mic dejun din jumătate de omletă cu seminţe de floarea soarelui, biscuiţi, curmale şi vise la un ness cald. Vineri când am cumpărat pliculeţele salivam numai la gândul dimineţii ăsteia: să privim răsăritul de soare din veranda refugiului, cu o cană de cafea fierbinte în mână... Bine că nu mai fumăm, probabil am fi uitat acasă şi tigările, iar „pierderea” momentului ar fi fost şi mai crudă :)))

Uşor posaci şi deloc sătui, facem bagajele, curăţăm urmele şederii noastre la refugiu şi ne întoarcem în potecă peste podeţ. Începem urcarea, care, din păcate, nu durează mult. Chiar de la început dăm de zăpadă îngheţată, numai bună de colţari. Colţari pe care noi îi avem... acasă, lângă sandwichuri şi ciocolată. În plus, marcajul (că potecă nu mai era, doar o mare întindere de gheaţă) ajunge iar la râu, îl pierdem din vedere pentru câteva minute bune, numai pentru a-l vedea din întâmplare pe partea cealaltă a râului. Acelaşi râu pe care tocmai l-am traversat pe podeţ... OK, atunci de ce traseul nu continuă direct de la refugiu??? Sau poate continuă şi nu ştiam noi?!? Cert e că râul nu-l puteam trece, fiind muuuult prea mare, probabil trebuia să ne întoarcem la podeţ, şi asta pune capac stării noastre de bine, şi aşa şubrezită de nesomn şi foame. Cu toate că vremea era super senină şi caldă, gheaţa şi relatările din jurnalul refugiului cum că mai sus zăpada ar fi până la brâu, ne-au îndemnat să coborâm.

Mi-e ciudă de două lucruri: în primul rând că nu am avut colţarii la noi şi în al doilea rând că nu am ştiut exact pe unde e poteca. Asta pe langă lipsa mâncării şi noaptea nedormită... bine, de patru lucruri :)))

A urmat alt chin pentru nervii mei, pe 18 km de gropi până în Petroşani – odată ajunşi în oraş, am făcut aprovizionarea cu Cola şi 7 Days – şi o vale a Jiului în reparaţii. În Bumbeşti Jiu (cred) am făcut stânga spre Novaci, să vizităm peşterile Muierii şi Polovraci şi eventual cheile Galbenului şi Olteţului. Dar cum ieşirea asta trebuia să se termine la fel cum cum a început, peştera Muierii era închisă... Şi ca să nu ne enervăm şi mai tare, pe la Polovraci nu am mai trecut, altfel erau şanse prea mari ca aia să se prăbuşească.

Ajunşi acasă am aruncat toate hainele în maşina de spălat, şi încă sperăm să reuşim să scoatem mirosul de fum din sacii de dormit. Şi, normal, am spălat vasele cu detergent, spirt, săpun... şi azi o să le spăl din nou :))

Făgăraş în luna lui Marte

2011-03-21T20:27:00.002+02:00

Cel mai urât în turele astea îmi e de glasul lui Mihai, duminică dimineaţă, când strigă „hai puişorii, trezirea!”... ar fi minunat daca s-ar putea fără. Dar nu pot spune că mă dau în vânt nici după alarma telefonului, care sună la ora 4 sâmbătă dimineaţa. E frig, mi-e somn, nu pot să mănânc, nu-mi arde nici de cafea, darămite de echipat. Singurul lucru care mă scoate de sub plapumă e gândul la priveliştea de la cabană. Da, la ora aia nu sunt atât de vitează încât să mă gândesc la traseul de ţ ore, prefer să ignor partea cu depusul efortului; e 5 şi eu abia ies din casă!

Am plecat din Bucureşti pe o vreme câinească, şi după o cafea marca benzinărie, ceaţă, vânt, a doua cafea de benzinărie, ploaie, ploicică, înnorat, pe la 9 jumătate ne-am reunit în Victoria toţi 12 omuleţi, adunaţi de prin toate-colţurile-ţării-şi-mutaţi-în-Bucureşti (ah, capitala noastră dragă!), Codlea şi Cluj. După o dezbatere scurtă, hotărâm să mai scurtăm porţiunea de drum forestier din traseu, şi să bagam maşinile prin hârtoape, până... ei bine, vedem noi cât ‘om putea merge, noroiul e cât de cât întărit. Am zis ca tocmai spalasem maşina? Nu? Ei bine, strălucea ca nouă, biata. N-a durat mult. Nu mi-a plăcut absolut deloc ideea de a face offroad cu Smartul pe acolo, dar nici sa-l las pe marginea drumului şi să risc să o găsesc pe butuci. Aşa că dă-i şi luptă, şi culmea, s-a comportat foarte bine pentru o maşină de oraş. Între timp eu stăteam cu gândul numai la filtrul de ulei.

Parcăm într-o poiană când drumul se stricase rău de tot, mâncăm, ne echipăm şi pornim în traseu pe la 10 şi ceva. Traseu e mult spus, pentru început. De fapt continuăm drumul forestier, dar de data asta ne afundăm în noroi până la gezne, iar bocancii imi devin din ce in ce mai grei. Noroc ca aveam parazăpezi, pentru că nu aveam decăt o bluză de schimb la mine, din lenea de a căra. Că veni vorba de rucsac, încă mă întreb cum a reuşit lumea să-şi aducă bagaj pentru o săptămână; ba mai mult să îl şi care atâta amar de drum. Eu am mers ca o floare, cu o „poşetă” (vorba unui invidios, zic eu) de 25 de litri, şi ăla gol, iar restul numai de la 40 în sus.

După vreo oră de înjurături adresate noroiului, vremii şi ocolului silvic, ajungem şi la adevărata potecă, undeva pe stânga. Traseul nu e greu deloc, iar apă gaseşti cam peste tot. Poteca urcă molcom, coboară foarte mult, pentru ca apoi să urce susţinut, în serpentine scurte, timp de mai mult de-o ora. Ceva gen Tache Ionescu, dar bănuiesc că mai frumos. Noi nu am vazut absolut nimic din cauza ceţii, dar cum Tache nu-mi place deloc, ăsta are toate şansele să-l întreacă.

Traseul a decurs normal, am mers conform marcajelor, pauze multe de regrupare, glume, râsete, băieţii fălindu-se care are scule cu mai – culmea! – puţini milimetri... vorbim de obiective foto, altfel tăceau naibii din gură. Numai Stelică a făcut poze şi filmuleţe; om serios, nu ca noi.

Ultima oră a fost parcursă foarte greu de către majoritatea. Poteca era plină de gheaţă prin pădure, în zonele expuse, cu zăpadă grea plină de apă, iar eu vedeam iar steluţe de foame. Rău e să mergi flamând, pur şi simplu după 3 ore de plimbare mi-am terminat resursele de energie pe care mi le-a dat slaninuţa halită la maşină. Şi ca să pună capac, a început ploaia sau burniţa, ce-o fi fost chestia aia. Am ajuns la timp la Turnuri, înainte să înceapă să ningă. Şi pe aşa vreme, ne-am băgat în sala de mese, am comandat mâncare şi am aşteptat să se încălzească soba, şi să se ridice ceaţa.

Ne-am întins la poveşti şi jocuri de table şi şah. Am aflat din „tainele” mersului pe munte, anume că secretul wc-ului perfect e să găseşti o piatră cu marginea scobită în interior; dacă ai şi oi de numărat e numa’ bine. Sau dacă e prea frig afară, poţi mânca o fasolică, te bagi în sac, şi-l strângi bine la gat :))))))) Stelică poate spune mai multe pe tema asta. Cabanierul şi mai multe!

Pe la şase seara s-a ridicat ceaţa şi am putut vedea valea minunată în care şade cabana Turnuri, dar şi avalanşele ce avuseseră loc pe traseele spre Podragu. Aşa că singura plimbare a fost cea făcută de băieţii plecaţi în căutarea Laurei, care bălăurea de mai bine de o oră după poze, evident, fără să spună nimănui căt lipseşte şi unde se duce. Şi a urmat altă masă, alte ceaiuri, alte jocuri şi mai multa distractie, râsete şi într-un final somn de voie.

Dimineaţa a venit cu şi mai multă ceaţă, aşa că singura variantă plauzibilă a fost să plecăm spre casele noastre. Nu avea niciun sens să încercăm urcarea la Podragu, oricât de mult şi-ar fi dorit... ceilalţi, că eu mă simţeam ca lovită de tren din cauza faptului că nu dormisem de frig. Am mâncat o omletă cât toate zilele, timp în care s-au dezbătut probleme de geopolitică.

Coborârea ni s-a părut, într-adevăr interminabilă. Câteodată se găsea careva din grup să întrebe dacă suntem siguri că pe acolo am urcat. Şi cum noaptea precedentă plouase la altitudine joasă, drumul forestier a fost o plăcere în plus. Am găsit si mai mult noroi, de data asta m-am stropit peste genunchi, dar măcar am reuşit, sincer nu ştiu cum, să duc maşina până la asfalt. Le mulţumesc lui Cristi care a stat după mine să se asigure că nu mă împotmolesc şi lui Stelică pentru floarea cu păr, mi-a alungat puţin stresul :)

Am ales cel mai nepotrivit sfârşit de săptămână pentru excursie, drept pentru care a fost o tură scurtă pe munte, şi lungă pe asfalt; dar a meritat pe deplin, datorită atmosferei de voie bună care ne-a însoţit permanent, în ciuda ceţii, a ploii şi a noroiului. Poate d-aia am febră musculară mai mult la burtă, decât la picioare.

Reîntâlnire cu cabana Mălăieşti

2011-02-03T19:23:00.003+02:00

Traseu: prima zi Gura Diham – cabana Diham (triunghi albastru, 1,5h) – cabana Mălăieşti prin Glăjărie (cruce albastră şi bandă albastră, 2,5h). A doua zi: cabana Mălăieşti – cabana Diham (tot prin Glăjărie, 2h) – cabana Poiana Izvoarelor (punct roşu şi cruce albastră) – Gura Diham (bandă roşie)

Ultima dată când am făcut un om de zapadă, era pe terasa ultimului etaj al firmei şi ne-a reuşit o tentativă mai mult strâmbă decât mare, dar de care eu şi Cristi am fost mândri.

Aşa că week-endul trecut am purces spre Diham, să adunăm laolaltă un maldăr de zăpadă pe care să-l numim om; sau orice altceva, numai să nu stăm în Bucureşti pe vremea aia minunată.

Pe la 10, eu Vasile, Vlad şi Maddie am ajuns la Gura Diham, după doar câteva ore de somn şi un DN1 super aglomerat şi enervant. Cu echipare şi învârtit de colo-colo, abia la 11 am început urcarea spre Diham, dar oricum aveam timp berechet.

A fost prima dată când am urcat la Diham pe triunghiul albastru, dar e la fel de anost ca şi drumul pe la Poiana Izvoarelor. Doar că mai puţin umblat de ipochimenii care parchează la Gura Diham şi „urcă pe munte” doar cât să se dea cu sănii d-alea gen placă, şi să strice poteca transformând-o în oglindă de gheaţă.

Oricum a meritat drumul, deşi Maddie nu cred că e de acord cu mine. Nu ştiu ce a posedat-o la un moment dat să se „plângă”/„laude” că ea nu a fost niciodată săpunită cu zăpadă. Aşa că Vlad, ca un veritabil gentleman (...sadic), a ajutat fata să depăşească această experienţă – minunată – din viaţa unei gagici. Şi ca şi cum o „baie” nu i-ar fi fost de-ajuns, Maddie a încercat să-şi ia revanşa. De încă trei ori. Inutil de spus ca nu a reuşit decât să arate ca un om de zăpadă... dar era omul NOSTRU de zăpadă, exact aşa cum mi-l imaginam la plecarea din Bucureşti. Clar, Maddie trebuie să înveţe când să-şi ţină gura :))

După o oră şi jumătate de plimbare ca prin parc, am văzut Dihamul mai frumos ca niciodată. Ok, nu am mers acolo de prea multe ori, dar acum era de-a dreptul şi de-a dreptul... Zăpadă mare şi super îngheţată, doar câteva poteci bătute ici-colo pe marcaj, în rest mult mult soare şi, culmea, linişte. În acel moment a venit Vlad cu intrebarea de o mie de puncte

- Băi, noi chiar trebuie să ne intoarcem azi acasă, cine are treabă?

- Doh, cum să mergem acasă, tu nu vezi ce vreme e afară? a venit răspunsul cât se poate de prompt al meu şi al lui Vasile

Nu aveam nimic la noi, doar plecasem până la Diham: nu tu geci, haine de schimb, nu tu mâncare, apă; nimic, doar un litru jumătate de ceai. Şi mai rău, urma operaţiunea „hai să o convingem Maddie”, care, biata, avea de învăţat pentru examen şi era super obosită (fi-ţi-ar ieşitul în cârciumă şi tequila!!). Ea, haos cum e, în loc să spună că duminică vrea să înveţe, cică trebuie să se ducă la nişte rude... Cmooon, adică pe vremea asta, în Bucegi, noi să plecăm acasă că nu şi-a văzut ea rudele de 2 săptămâni? În niciun caz, aşa că sun la Mălăieşti, rezerv 4 locuri, şi pe la 1.45 o luăm mai mult sau mai puţin cu japca spre cabană.

Fac o paranteză să detaliez puţin prima mea experienţă cu Mălăieştiul. Se întâmpla prin clasa a zecea sau a unsprezecea, poate chiar în vacanţa de vară dintre ele. Am urcat atunci pe la Poiana Izvoarelor pe Take şi a doua zi am coborât pe Glăjărie. Eram a treia oara pe munte, în rucsac simţeam că am pietre de moară, şi mă mişcam parcă mai mult înapoi decăt la deal. Ţin minte că toată ziua la urcare a plouat. Cabana era arsă pe atunci, deci după vreo 8 ore de mers, am montat cortul nostru de 2-3 persoane împrumutat de la Broască, tot ud fleaşcă. Şi da, noi eram 4, deci înghesuială maximă. Toată noaptea a plouat şi s-a plimbat ursul, când pe la cort, când pe la stâna proţăpită în potecă pe Glăjărie. Nu cred să-mi fi fost vreodată mai frică până atunci, mai ales că mă ştiam cu mierea la cap. Vorbesc la propriu, chiar aveam un borcan de miere la capul cortului. Mă rog, dimineaţă am aflat că ursul s-a mulţumit doar cu conservele aruncate p-acolo şi noi am rămas întregi. Buuun, vedem în sfârşit soarele, strângem catrafusele şi plecăm; şi ne oprim, pentru că la câteva minute întâlnim stâna. Mai exact întâlnim câinii de la stână, nu şi ciobanii. Ei au venit mai tarziu; prea târziu, când deja un câine îşi înfipsese gura în bocancii mei. Noroc că aveam nişte bocanci de armată, parcă de la paraşutişti, făcuţi din 3-4 straturi sănătoase de piele, iar colţii nu au ajuns decăt puţin la carne, altfel îmi sfâşia piciorul.

Mi-a luat vreo 12 ani să ajung din nou la Mălăieşti, şi, zic eu, pe bună dreptate. Mă mir că încă mi-a mai plăcut muntele după experienţa aia... Însă acum Bucegiul mi-a arătat cu totul altă „pălărie”. Chiar dacă am urcat pe Glăjărie (alt traseu absolut anost), zăpada minunată şi lipsa bagajului au făcut din traseu o plăcere şi un bun antrenament. După două ore şi jumătate în care am depăşit grupuri şi grupuleţe, care mai de care mai împovărate de rucsacuri mari (ce-or căra, Doamne, pentru aşa plimbare?), ne-a întâmpinat Mălăieştiul, cel mai frumos loc din Bucegi.

E adevărat că noaptea nu a fost prea cald în cameră – mai corect spus nu a fost prea frig – dar vinul fiert şi ceaiul au intrat super bine. Noaptea a fost senină, deşi geroasă, cerul plin de stele cum n-am mai văzut demult, iar dimineaţa ne-a găsit la o cafea şi omletă, căutând alternative ale traseului de întoarcere. Banda albastră sau Hornul Mare nu prea le-am luat în considerare, având în vedere oboseala lui Maddie plus Bucşoiu Mare de după, iar traseele mai scurte gen triunghi albastru pe Brâna Caprelor, sau direct pe triunghi roşu la „Prepeleac” apoi pe Take, nu aveau potecă bătută şi cică erau periculoase. Sincer nu mai ţin minte de acum 12 ani, deci nu i-am contrazis pe cei care ne-au sfătuit să fim realişti şi să nu riscăm... Aşa că hai la vale tot pe Glăjărie şi hai-pauză-hai la deal până la Diham.

Traseul a fost la fel de frumos ca şi cu o zi înainte, ceva mai geros, dar panoramele au meritat. Iar jos la Gura Diham, căutând un loc să mâncăm şi să bem o cola, l-am felicitat pe Vlad pentru ideea şi imboldul pe care ni le-a dat să stăm 2 zile mi-nu-na-te pe munte.
Am început anul cât se poate de bine :)

Serpuind prin Cozia

2010-12-13T21:45:00.002+02:00

Traseu: prima zi: bandă roşie Mănăstirea Turnu – La Troiţă – apoi bandă albastră Mănăstirea Stânişoara – muchia Vlădesii – cabana Cozia: 5 ore-5 1/5 ore; ziua a doua: bandă roşie cabana Cozia – muchia Tureanu – La Troiţă - Mănăstirea Turnu: 3 ore.

__________________________________________________________________________________

O baie fierbinte, un capucino, o tigară... Abia m-am întors din munţii Coziei, şi încerc să mă hotărăsc dacă mi-a plăcut sau nu.

Ne-am hotărât aproximativ pe ultima sută de metri să mergem într-o tură şi am ales Cozia, pentru că era aproape şi nu mai bătusem acele cărări niciunul dintre noi. Noi, adică „echipa” obişnuită: eu, Vasile, Maddie şi Vlad. Pregătirile au constat doar în a descărca o hartă şi a citi pe ici pe colo câte o tură sau câte un jurnal postate pe carpaţi.org. Pentru un munte aşa de mic şi amărât (ne imaginam noi) nici nu ne-a trebuit mai mult.

Greşeala a fost că am subestimat durata traseului. Vorba ceea, pe hartă arată „iete-atât” de mers. Sincer, nu ştiu unde am citit sau de unde am tras concluzia măreaţă, dar cică traseul are 4 ore vara, de jos de la Turnu până la Cozia. Dar de unde... dacă e ceva de ocolit, poteca îl ocoleşte, şi nu o dată, ci face 2-3 zig-zaguri, cand în stânga, când în dreapta, de-ţi vine acru-n gură.

Adevărat e că am mers încet, plănuisem să facem multe poze, să fie tură de relaxare. Dar după vreo 45 de minute de mers, noi încă nu ajunsesem la mănăstirea Stânişoara. Ba mai mult, ajunsesem abia la despărţirea traseelor bandă roşie de banda albastră şi un indicator anunţa 4 ore şi jumătate până la cabana Cozia. Măcar daca am fi văzut plăcuţa asta, aveam alte aşteptări. Dar cum la dus eram cu ochii pe cer, creste şi nu pe copaci (am observat indicatorul abia dumunica la coborâre), traseul ni s-a părut o veşnicie.

Până sus am făcut 5 ore, intr-adevăr, dar contează cât de lung ţi se pare drumul, nu cât mergi după ceas. Muuultele serpentine scurte şi abrupte, noroiul îngheţat fac să pară interminabil urcuşul şi să te întrebi dacă nu cumva ai ocolit deja de 2 ori muntele. Iar gerul a fost al doilea lucru pe care l-am subestimat. Imi tot ziceam „lasă că nu-mi pun cagula că ajungem imediat” şi-apoi, după jumătate de urcat fără să vad creasta, deja eram prea bocnă ca să mai conteze.

Când în sfârşit am ajuns la Cozia, am găsit o cabană este foarte faină: caldă, mancarea bună şi ieftină, cafeaua taaaare, cu oamenii primitori şi zâmbăreţi, în ciuda aglomeraţiei din sala de mese. Pentru cameră ne-au dat lemne cât cuprinde, dar păcat că de la un moment dat nu a mai avut cine le pune pe foc :)

Singurul dezavantaj al acestui loc este wc-ul de afară şi muzica tare din sala de mese. Îmi place să cred că nu urlă boxele în fiecare week-end, doar că am nimerit noi la ziua cuiva...

Totuşi, prin aburii vinului fiert sorbit lângă soba încinsă, m-am autoconvins că excursia a meritat pe deplin! Ce să-i faci, într-o o asemenea ambianţă nu pot să nu-i iert muntelui gerul şi potecile secătoare de nervi. Am avut puncte de belvedere foarte faine, stânci, băncuţe, sălaşe acoperite în care te poţi adăposti la nevoie, şi nu în ultimul rând, pe o zi aşa geroasă, am prins super soare, deşi rece, cerul a fost ireal de albastru şi atmosfera clară. Maddie a descris cel mai bine trăirea de moment: „muntele ăsta-i la fel de primitor ca şi Ceahlăul”. Pădurea ne-a ferit cât de cât de vânt şi pe la 4 şi un sfert când am ajuns pe creastă la drumul de maşină ce duce la cabană, soarele roooooşu era agăţat de stâncile Builei-Vânturariţa. Ce mai, o minunăţie!!!

Înainte de somn, am apucat să mâncăm o ciorbă de afumătură (8 lei – pentru cine vrea să ştie preţurile), friptură cu cartofi şi castraveţi muraţi (15 lei), să bem vin fiert (4 lei), ceai (2 lei), cafea (4 lei) şi să jucăm un şah.

Dimineaţa ne-a trezit frigul năpraznic (ma rog, pe Vasile l-a trezit vocea lui Maddie); am ieşit să fotografiez răsăritul şi l-am găsit pe Vlad îngheţat în faţa budei (se pare că la 7 dimineaţa îi apucă pe mulţi cufureala); am mancat micul dejun (4 lei), Vasile a reuşit, nu ştiu cum, să se blocheze în wc... aşa că dacă mergeţi p-acolo şi sunt minus ţ grade afară, nu închideţi uşa decât dacă aveţi mobilul la voi şi sunaţi pe careva să vă deblocheze.

Traseul la coborâre a fost minunat, de pe muchia Tureanu se vede până hăt departe, deşi nu aş putea spune cu exactitate care varfuri, din ce munţi; după geografia pe care o ştiu, probabil Buila-Vânturariţa, ceva din Lotrului, Latoriţei şi chiar Făgăraş. Jos se zăreşte şerpuirea Oltului: se pare ca în zona asta nimic nu poate merge de-a dreptu’. Dacă la plecarea de la cabană zăpada era îngheţată şi poteca o sprgeai cu lovituri sănătoase de bocanc (fără, însă a fi nevoie de colţari), mai jos a devenit afânată, ceea ce a făcut din traseu o minunăţie şi ne-a uşurat mult coborârea. Recomand tuturor să coboare pe aici, urcarea ar fi mult prea plictisitoare, iar lipsa pădurii pe muchie te ucide atât la vântul de iarnă, cât şi pe soare puternic de vară.

Pentru cine doreşte să meargă în Cozia şi să facă astea 2 trasee, mi se pare cel mai indicat să urce pe banda albastră şi să coboare pe bandă roşie. Asta atâta timp cât nu subestimează durata şi se aşteaptă să meargă pe serpentine care ocolesc până la exasperare. Mai sunt şi alte marcaje pe care se poate ajunge la cabană, dar pe acelea nu le-am văzut şi mă îndoiesc că ele vor ocoli mai puţin.

Amintiri de 10 ani

2010-11-24T19:23:00.000+02:00

Nu stiu daca e din cauza ca peste un an si 5 zile implinesc o varsta cu alt prefix; sau pentru ca au trecut 10 ani de cand nu am mai scris. Oricum, observ ca la fiecare decada se intampla cate ceva diferit si, in asteptarea acelui "boom", m-am gandit sa share-uiesc acest link.

Ca sa inteleaga toata lumea, click pe titlul postului.

Hmmm... in vocabularul de acum 10 ani jur ca nu existau cel putin 3 dintre cuvintele folosite mai sus :)
Si deoarece sunt total impotriva expresiilor de genul "face sens", "am un meeting" etc, ma simt obligata sa pun mai jos o legenda:
a share-ui = a impartasi
link = cum naiba se traduce asta?
click = apasati

Primul meu proiect

2010-11-02T21:08:00.000+02:00

Dupa (prea) mult timp: Piatra Craiului

2010-07-29T16:36:00.022+03:00

Traseu: Vineri: Zarnesti – Cabana Curmatura: banda galbena 2,5 ore // Sambata: Cabana Curmatura – Saua Crapaturii – Varful Turnu – Varful Ascutit (4 ore) – Timbalele – Varful La Om (4 ore) – Saua Grind – Coama Lunga – Saua Funduri (5,5 ore) punct rosu; Saua Funduri – Cabana Garofita Pietrei Craiului: cruce galbena si poteca nemarcata pe firul apei, 3 ore // Duminica: Garofita Pietrei Craiului – Poiana Tamasel: punct galben o ora; Poiana Tamasel – Plaiul Foii: triunghi galben, rosu si albastru, 2,5 ore

Timpii sunt luati mai mult dupa exif info. Daca vreun aparat foto avea ora dereglata, nasol. :) Timpii de pe marcaje sunt mai scurti cu cate o ora.

___________________________________________________________________________

Aseara eram in pat, cu un ditamai castronul plin cu struguri albi, mari si ne uitam la Monk. Cine a inventat mouse-ul si tastatura wireless, sa-i dea Dumnezeu sanatate si cat mai putina febra musculara. Incercand sa ma mut ba intr-o dunga, ba pe o parte, ba sa ma sprijin, mai ca nu realizam ca-s acasa si ca din pat nu ma poate da vantul jos, oricat de ametita as fi fost.

Vineri a inceput totul, cu plecarea in Piatra Craiului. Eram super entuziasmata, dupa 10 ani vedeam din nou creasta, varful Ascutit, si cate si mai cate.

La Sinaia ma mai calmez, coloana interminabila. O depasesc in cel mai nesimtit stil, dar tot nu vad

capatul; si nici macar nu ajunsesem la gara. Ok, intorc si intru prin oras (mai nou e interzis sa intri de pe DN in Sinaia pe sensul spre Bucuresti… whatever), in speranta ca indicatorul STOP va fi respectat de cei ce vin pe centura. Riiiiight. Erau opriti, intr-adevar, dar tot in coloana. In Poiana Tapului am in fata acelasi Renault si in spate pe acelasi Marius si matizul lui rosu-nebun. In Busteni, ghici ce? Yeeeep, tot ei. Azuga… trebuie sa ai IQ negativ sa-ti imaginezi ca se schimbase panorama. In sfarsit, prindem liber pe serpentinele de la Paraul Rece, drumul e prost, dar practicabil. Si intr-un final, la 6 jumatate seara, ajungem in Zarnesti.

Pana ne pregatim, pana ajung Cristi si Sorinuca din Cluj, se face 7 si plecam spre Curmatura. Traseul ales ocoleste Piatra Mica, iar la fantana lui Botorog incepem urcusul pieptis pe banda galbena. Poteca prin padure, apus de soare, si culmea, nu imi era frica de urs. Probabil eram prea preocupata de panta abrupta pe care urcam pieptis :) Intr-o ora am ajuns in poiana Zanoaga, am admirat Bucegii inconjurati de o mare de nori, si ne-am continuat drumul spre cabana in acompaniamentul latraturilor cainilor de la stana. Baietii, gentlemani ca de obicei, ne lasa pe noi, fetele, sa mergem inainte.

Pe la 9.30 ajungem la Curmatura, destul de devreme pentru a prinde o ciorba calda, ne cazam, si somn de voie pana la 5 dimineata, cand ne-a promis Mihai ca da trezirea. Ne-a mintit… a dat-o la 4.57!!! Cum nu am reusit sa dorm deloc, nici mancarea nu mi-a priit, asa ca mai mult de jumatate de copan de pui n-a intrat.

La 6 reusesc sa ma urnesc in traseu, ceilalti ma asteptau deja oleaca mai sus pe cararea spre saua Crapaturii, si varful Turnu. Din nou panta abrupta prin padure, ca na, asa e Craiul, iti dai sufletul pe prin padure, ca sa ajungi mai repede la minunatia stancilor. Facem putina catararea printr-o strunga destul de abrupta si prindem un rasarit absolut bestial, chiar in sa, la un sfert de ora de varf. Deocamdata suntem in grafic la timp, ne permitem o pauza de ciocolata si poze. Eram de doar 2 ore pe traseu, si nu simteam nicio suprasolicitare a genunchiului. Mihai ne explica si ne arata diverse trasee, iar eu incep sa recunosc locurile prin care trecusem cu 10 ani in urma, la a doua mea iesire la munte. Ajungem si la refugiul Ascutit, care mi se pare ca are usa orientata in directia opusa. Inauntru e la fel de gol, cu 6-7 locuri de dormit asezate in semicerc. Unii zic ca pe afara ar semana cu o minge de fotbal, dar vorba lui Vasile, dupa 18 ore de traseu, ti se pare vila in Pipera. Facem ceva poze si ne continuam excursia.

Pentru cine nu stie, creasta Pietrei Craiului nu seamana cu nimic din cate am vazut pana acum: si pe nordica si pe sudica poteca urca si coboara pe muuuuuuulte varfuri, foarte des apar saritori verticale, portiuni de traversee, fara cabluri ajutatoare, insa cu prize din belsug. Nu este recomandat celor cu frica de inaltime, pentru ca 90% din timp se merge chiar pe muchia muntelui, hau stanga, hau dreapta. Si daca te rasgandesti sau nu mai poti merge, muntele este foarte abrupt, salbatic si stancos, iar posibilitatile de retragere din creasta sunt foarte putine. Am aflat asta ceva mai tarziu…

La Piscul Baciului (La Om) ajungem aproximativ in graficul timpilor de pe marcaje, pe la 14.30. Insa ne miscam mai incet decat ritmul preconizat de Mihai si tot ramaneam 3 oameni in urma cu cel putin un varf. Eu vroiam sa-mi menajez genunchiul pe cat posibil, Vasile statea cu mine, iar Laurei nu-i place sa se grabeasca, si vrea sa admire, parca sa respire toata privelistea din jur si fotografiaza in disperare. Potecile sunt pliiiine de manunchiuri de flori de colt, soarele nu-l simtim prea puternic pentru ca vantul bate cu oarecare putere, apa avem din belsug, mancare la fel. Pare drumetia aproape perfecta.

Mihai ma intreaba daca mai pot continua pentru ca de vreo 2-3 ore incepusem sa resimt putin genunchiul. Ma uit in zare si incerc sa estimez posibilitatile, dar soarele puternic ma impiedica sa vad calumea restul traseului. Asa ca ma uit pe harta, care spunea ca in fata vom trece peste inca un singur varf, si apoi pe portiunea Coama Lunga. Coama? Pai asta inseamna poteca pe curba de nivel, discoteca; ce inseamna un singur varf, pe langa cele multe trecute pana acum? Gata, decid! Ma opun coborasului pe La Lanturi si hai inainte, sa ne atingem scopul calatoriei: intreaga creasta a Craiului, intr-o singura zi.

Stiam foooooarte bine sa nu ma pun cu Craiul si totusi am zis sa continuam… cine naiba se mai intoarce peste cateva luni sa faca si sudica? Doar avem un singur varf in fata si o coama, nu? Asa zice HARTA!!! Si de aici mi s-a rupt filmul. Grupul plecase inainte, ramasesem tot noi trei, trecem de saua Grind, trecem si de Lanturi, ultima poteca marcata ce coboara din creasta spre Plaiul Foii. Vedem primul varf, apoi, ca un facut, vin 2-3 nori, cat sa acopere soare puternic si reusesc sa disting in departare: poteca urca si coboara peste alte 4 piscuri. Aveam de aflat mai tarziu ca erau peste zeceeeee! Si daca ar fi fost doar genunchiul. Dar nuuu, ma apuca durerea de stomac, din cauza ketonalelor pe care le luasem ca sa nu ma doara piciorul. Soarele care ma batuse in cap toata ziua imi da o insolatie de zile mari, iar deasupra Poianei Inchise sufar de o cadere de calciu. Si de aici incolo, piciorul a fost ultima mea problema. Durere groaznica in tot corpul, febra, ameteli, stare permanenta de voma, oboseala acumulata in cele 10 ore de mers. Si toate astea pe creasta sudica, mult mai grea (si mai spectaculoasa!!) decat nordica. Mult mai tehnica, poteca mai ingusta, peretii se intind la picioare mai abrupti, mai stancosi, haurile sunt mai largi. Cu toate astea am incercat sa merg si sa nu cedez nervos. Si mi-a reusit, pana in momentul in care Vasile se gandeste sa-mi spuna ca, spre binele meu, in concediu lasam la o parte Padisul si Rodnei. Atat mi-a trebuit, sa-mi spuna cineva ca nu mai merg la munte!!! A fost prima data in viata cand am cedat si am inceput sa plang de nervi, durere si oboseala in acelasi timp.

Vasile si Laura au dat dovada de multa rabdare si tact si m-au lasat sa ma descarc in voie, dupa care, din nou pe urcusurile si coborasurile pana in saua Funduri. Ajunsi acolo, salvamontul ne astepta zambaret: “Gata, in seara asta ramai la refugiu la noi, cobori maine. Ai facut o ora pe o portiune de 10 minute”. Grupul parea sa aprobe, mai putin Vasile si Alina. Ii inteleg pe toti, ma asteptau de 2 ore, si nu aveau chef sa intarzie si mai mult drumul pana la cabana, mai ales ca nu mai aveau apa. Ma interesez fara tragere de inima de traseul pe care as putea cobori a doua zi. Cica e unul simplu ce duce in comuna Brusturet.

- Aia unde-i?

- Pai la 50 km de Brasov, nu ajunge in Zarnesti.

- Pai si cu ce ajung in Zarnesti?

- Hmmm, autostop cred.

Ok, pana la cabana Garofita Pietrei Craiului, prin Marele Grohotis, era traseul de o ora jumatate, zicea Mihai, dar marcajele arata cel putin 2 ore. Alina se opune deciziei grupului de a ma lasa in refugiu, imi ia rucsacul si ma incurajeaza sa continui. Dupa aprecierea ei in loc de o ora jumatate, vom face 3, dar macar coboram toti. A fost foarte dragut din partea ei sa spuna asta, si tonul folosit nu a lasat loc de replica nici macar pentru salvamont. Asa ca, dupa doar 5 minute de odihna in saua Funduri, iar ma pun pe tarait. Era 8 seara deja, in loc de 3-4 ore de la Piscul Baciului facusem 5 ore jumatate.

La saritori nu am avut nicio problema, acolo ma miscam cel mai bine. Apoi ma dau la vale pe grohotis, incercand sa nu-mi rup pantalonii si astfel reusesc cat de cat sa tin pasul cu ceilalti, macar pe portiunea pana la padure, unde iar am incetinit. E uimitor ce poate face ideea de a te invarti cu autostopul prin judetul Brasov… Sprijinita tot drumul de Vasile, pe care l-am desalat, saracul, si fara rucsac in spate, reusesc sa scot “doar” 3 ore pana la Garofita Pietrei Craiului.

Cabanierul de la Garofita, ne-a facut ceai super bun, de “plante naturale”, dupa cum s-a exprimat, cu toate ca la cabana nu se serveste nimic. Noaptea a fost dementa totala, din nou nu am putut sa dorm, de data asta din cauza durerilor, ba de genunchi, ba de stomac, iar dimineata incercam cu disperare sa gasesc un conoscut sa vina sa ma ia cu masina de la cabana. Evident nu am gasit pe nimeni, asa ca la 8 am plecat in traseu spre Plaiul Foii. Prima ora de taseu,evident, se urca pieptis prin padure pe punctul galben. Dupa Poiana Tamasel marcajul continua cu triunghi galben in coborare pe drum forestier apoi iar poteca. La un momment dat in traseul nostru intalnim marcaj spre Iezer-Papusa. Cum o fi sa pleci intr-acolo acum? No way!!!

Calatoria s-a incheiat in spiritul zilei anterioare, cu o muscatura de furnica rosie mare si grasa, taxi pana in Zarnesti (50 lei de masina) si o masa copioasa, cu salata verde pentru mine, la o pensiune spre Paraul Rece.

In total traseul de sambata a durat 17 ore, in loc de 13-14 ore cat arata marcajele, dar mai ales in loc de 11 ore cat preconizase Mihai. Traseul este foarte bine marcat, si daca eu l-am terminat, inseamna ca aproape oricine fara frica de inaltime si cu minime cunostinte de catarare (sau cu mult tupeu) poate merge de la Curmatura la Garofita Pietrei Craiului intr-o zi.

Ganganii pe Nera

2010-06-15T15:47:00.004+03:00

Nici nu stiu cu ce sa incep relatarea: cu ceea ce a mers bine sau cu haosul din bagaje, nehotararea de a ne insoti a celor chemati, modalitatea de transport, atacul insectelor, caldura infernala, juliturile, genunchii suprasolicitati, sunetul de animale cu sange rece prin balarii, gunoaiele de pe poteca. Hmmm, grea decizie!

Ma rog, dupa multe discutii, ramanem 6 participanti, de fapt cei care am spus de la inceput ca vrem sa vedem (revedem in cazul meu) Cheile Nerei: eu si Vasile in masina lui Vlad, Maddie si Alina in Lupo la Cosmin. Am mers drum intins, asa ca, spre deosebire de toamna trecuta cand am facut 12 ore, acum in mai putin de 8, deja descarcam bagajele la pensiunea Dora (Sasca Montana). Cazarea este frumoasa, mai ales balconul de la camera noastra era super :)) gazdele foarte de treaba. Sambata dimineata se ofera chiar sa ne duca in Sopotul Nou sa facem cheile cap-coada, contra unui cost de 100 de lei pe grup.

Pentru ca ne-am cazat in Sasca Montana, planul era sa incepem cu Cheile Susarei pana la Lacul Dracului (cruce albastra), apoi sa continuam pe Cheile Nerei si La Tunele pana in Sasca Romana (banda rosie). Dau telefoane peste telefoane, toata lumea, de la salvamont, gazda de la pensiune si pana la administratorul parcului (care ne promite un transport cu masina parcului national pana in Carbunari), ma sfatuiesc sa abandonez ideea Cheilor Susarei, din lipsa de marcaje si poteca nu foarte buna pe portiunea de la cascada Susara la Carbunari. Am cautat ceva zile jurnale cu descrierea exacta a Cheilor Susarei, am cerut indicatii… nimic, nimeni nu mi-a putut da o descriere exacta, doar vesnicul si enervantul “nu mergeti pe acolo”. Acum nici eu nu pot ajuta pe altii, pentru ca nu le-am facut.

Dupa o noapte cu visinata si 4 ore de somn, la 8.02 dimineata (2 minute mi-a luat mie sa ma dau cu crema antiinflamatoare pe genunchi) suntem gata toti si ne imbarcam intr-o duba alba Ford a gazdelor. Drumul din Sasca in Carbunari este exact cum mi-l aminteam: daca iti urasti masina si organele interne, dai o tura p-acolo si te-ai lecuit.
Spre dezamagirea mea nimeni nu intentioneaza sa coboare din duba in Carbunari, sa mergem pe cruce albastra o ora prin padure racoroasa. Nuuuuu, ne mai zdruncinam creierii o ora si ceva pe hartoape pana in Sopotul Nou, ca apoi sa capiem de cald prin poienile insorite si plictisitoare de la inceputul cheilor. Colac peste pupaza, soferul ramane cu masina suspendada intr-o groapa, eu imi pierd telefonul (l-am gasit la intoarcere) si incep sa ne atace ganganiile.

No’ hai si-om mere, ca deja se facu ora 10.30. Prin poieni, deschidem si inchidem porti (care se presupune ca ar trebui sa mai opreasca “plimbarea” animalutelor spre Dristie si Sopot), iar in Poiana Meliugului gasim indicator spre stanga, sa trecem Nera pe o punte. Taranii ne indruma sa mergem prin soare tot pe malul drept al Nerei. Evident, aleg padurea si marcajul, iar intr-o ora admiram si fotografiem Lacul Dracului.
Ne miram de albastrul apei, ne lafaim la umbra si racoare, mancam, Vasile gaseste timp sa-si juleasca tibia urat de tot si pe la 12 pornim prin balarii, in loc sa urmam marcajul inapoi spre banda rosie. Cosmin se duce inainte de bezmetic, fara macar sa anunte ca pleaca si in afara de mine si Vasile, ceilalti voteaza sa mergem dupa el “pe scurtatura”; sunt de acord, cu conditia ca, daca in jumatate de ora nu ajungem in traseu, ne intoarcem. Urcam abrupt si haotic un timp, nu intalnim marcajul, asa ca hotarasc sa ma intorc la lac dupa cum stabilisem, si continui pe marcaj. In afara de Cosmin, toti au venit cu mine si ajungem la intersectia marcajelor mai repede decat ma asteptam. Urmeaza o coborare prin padure care mi-a terminat genunchiul (si eu vroiam sa fac Fagarasul in august… ) si, deci, nervii pe toata durata traseului.

Am mers (prea) multe ore prin caldura, “atacati” de ganganii. Nu recomand nimanui sa faca traseul vara. Nu se compara cu plimbarea de asta toamna, cand a fost mult mai frumos, mai curat, mai racoare, apa mai mica… si fara muste. De fapt, citind acum diverse jurnale despre turele din weeek-endul asta, observ ca toti s-au plans de ganganii.

La Cantonul Damian imi anunt colegii de “suferinta” intr-ale caldurii si insectelor ca mai avem doar 2 ore de mers… evident, cuvantul “doar” nu incanta pe nimeni, iar pe mine ma intristeaza de-a dreptul, stiind cat e de plictisitoare portiunea de la Damian la podul Beiului.

La intrare in Sasca Montana eu ma reped la dus (poate scap de muste), apoi pe terasa cabanei la un Stejar receeee!! Baietii, dupa cum le sta lor cel mai bine, se impiedica de carciuma satului. S-au asezat mandrii ca bradu' (asta imi imaginez eu, dar pun pariu ca erau pleostiti de cald si oboseala) pe o banca de lemn, cu bericica la bot si o sticla de spirt in fata. Pentru muscaturile de tantari, zic ei... A trebuit sa sun tot eu (ca o muiere nesuferita ce ma aflu) sa ma plang de foame, ca sa isi miste dosurile transpirate acasa. Seara Vlad se ocupa de gratar, i-a iesit bestial, mai putin friptura mult prea uscata. Data viitoare ii dam doar micii :))

Concluzia acestei ture este ca, dupa toate discutiile pe care le-am avut, tot nu m-a crezut nimeni ca apreciez corect timpul in care facem traseul, lungimea lui si portiunile de plictiseala maxim; cred ca tocmai de aceea nu s-a respectat planul din Bucuresti. Si totusi recunosc ca am subapreciat impactul caldurii si dificultatea traseului.

Na ca am inceput cu partile rele si le-am omis pe cele bune. O sa le omit in continuare, pentru ca e canicula si nu am dispozitia necesara sa scriu un jurnal cu final fericit. Dar oricum, faptul ca am mai facut o calatorie intr-o companie placuta, depaseste mult aspectele negative.

Plus la vanatai dupa doar o zi in Piatra Mare

2010-06-07T20:08:00.015+03:00

Traseu: Dambul Morii-Canionul Sapte Scari-cabana Piatra Mare: banda galbena 3 ore // cabana Piatra Mare-Pestera de Gheata: banda albastra 1 ora // Pestera de Gheata-Dambul Morii: punct rosu 2 ore
__________________________________________________________________________________

Usurel asa, sa nu ne rupem, am mai bagat o tura de o zi, de data asta in Piatra Mare. Dupa multele si inevitabilele discutii in contradictoriu despre traseu, zilele de stat si participanti, plecam sambata dimineata nu foarte devreme, 7 si ceva, doar 4 omuleti pana la urma. De data asta Maddie sta acasa, are examene si cica invata; locul ei e luat de Cosmin, care, din fericire pentru mine, de data asta nu are chef sa se dea cu ursuletul si merge chiar “omenesc” :))

Traseul il incepem cu un (foarte) mic dejun la masina si plecam la 10.30 spre canion, impreuna cu alti ‘enshpe mii de oameni: unii mai galagiosi, altii echipati corespunzator, iar cei mai multi urmarind indicatiile “dirigului”... da, iar am dat de kinderi!
Sunt nori dar nu ploua, oleaca racoare, numai bine de urcat, la fel ca sambata trecuta pe Jepi. In 45 de minute suntem la Canion si incepem traversarea lui. Si bineinteles facem poze in disperare. Din pacate niciuna nu mi-a iesit, era prea intuneric si nu am reusit sa stam locului :) Iar am reusit sa acumulez ceva vanatai in genunchi de la scarile alea, cand m-am grabit sa inaintez sa nu ma ude prea tare cascada, sa nu mai tremur si sa scap de zgomotul facut de aia mici.

Trecem si de canion si continuam urcarea. Luam pauza de masa, din pacate destul de lunga incat sa ne ajunga un grup foarte galagios de imbecili in pantofi (as spune “de oras”, dar sunt mai degraba de mers la discoteca de la caminul cultural), cu punga de plastic in mana si castile cu maneau la putere. Marius ar fi fost invidios, ala da “echipament” usor :))

Am ramas placut impresionata de cabana Piatra Mare. Nu e mare, ceaiul “cu lamaie si rom” e doar apa fierbinte total lipsita de gustul de rom (mai bine, nici nu-mi place), in schimb totul e foarte curat si primitor. Si e cald! Magarii de pe platou (animalele, la propriu) erau cam insistenti, dadeau din picioare de bezmetici si se tineau dupa oameni tot timpul. Puiul era simpatic foc, pacat ca fugea de mine...

Dupa placuta odihna, am pleacat spre Pestera de Gheata in drumul nostru de coborare spre Dambul Morii. Traseul urmeaza creasta pret de doar 3-5 minute, apoi coboara brusc spre stanga pe 2 marcaje, banda rosie si banda albastra. Dupa circa 15 minute de coborare, traseele se despart, si noi urmam banda albastra in dreapta. Poteca e ceva mai enervanta pentru cei in pantaloni scurti, pentru ca e foarte ingusta si trece prin balarii si urzici. Urmeaza o padure deasa, traseul fiind aproximativ drept, pana intr-o buza de deal, unde intalnim intersectia cu punctul rosu. In dreapta, traseul pe punct rosu coboara 200 m pana la Pesterade Gheata (si banda albastra tot in directia asta merge spre Bunloc), iar in stanga, acelasi marcaj duce la Dambul Morii.

Pestera e greu de ratat, pentru ca au scris pe piatra maaaare cu rosu “PESTERA”… altfel, de la intrare nu se vede decat o fisura intr-o stanca. Accesul se face prin acea fisura, cu oleaca de catarare. Eu nu am intrat, dar baietii au spus ca e super si trebuie neaparat facuta toata (sau cat e accesibila).

De aici pana la jos la masina a urmat o coborare cum greu se poate imagina, de enervanta ce a fost. Prima portiune e super desi ocoleste foarte mult: poteca merge pe langa stanci, iar in dreapta ai o padure frumoasa. Ma rog, sa nu ai frica de urs, atunci e cam nasol. Insa dupa cateva minute se intra in padure… si nu se mai iese timp de peste o ora. E adevarat ca ne-am miscat incet din cauza genunchiului meu si poate din cauza durerii ma juram sa nu mai trec pe acolo veci; insa nimeni nu poate sa nege ca traseul e foarte plictisitor. A reusit sa intreaca si coborarea din Poiana Maicilor in Ceahlau. Hai, ca noi am coborat, dar nu recomand nimanui, sub nicio forma, sa urce pe acolo, te joci X si 0 pe vene pana sus.
Totusi a fost o tura reusita, unii ar spune ca de pantofari. Eu zic ca a meritat efortul.

Triatlon la 2 Mai

2010-06-06T14:55:00.001+03:00

Este prima editie si se anunta suuuuuper interesanta! Mai ales "dixtractia"... pentru ca trebuie sa recunosc ca, din motive medicale, nu voi participa. Lasati caldura si mai ales lasati lenea. Hai sa aratam ca se poate si fara asfalt.

O zi pe Jepii Mici catre pantofari

2010-05-31T16:55:00.004+03:00

Pentru ca tabara de catarare cu clubul Caraiman Campina s-a anulat in ultimul moment “din cauza vremii nefavorabile” (intotdeauna mi-am dorit sa spun asta!), ne-am hotarat vineri dupa amiaza sa facem o tura de o zi undeva aproape de casa.

Sambata a venit Vlad sa ne ia pe la 6 dimineata, apoi am cules-o pe Maddie din camin (tot nu a aflat nimeni numarul camerei ei!!) si am plecat catinel, ca-i plin de radare, spre Busteni. Inainte sa-mi inghete de tot oasele la cele 21 de garde din masina, dar dupa ce ne-a depasit pana si o Solenza (da, te-am parat, Vlad!), am ajuns in parcarea de langa telecabina si am plecat spre Jepii Mici.
Jos era soare, chiar cald, dar creasta nu se vedea de norii grosi de ploaie si cu toate astea tot am urcat, in speranta ca mai rau ca pe Piatra Secuiului nu poate fi. La vreo jumatate de ora de la plecare ne-am intalnit cu alti doi carpatisti, Emil si Raluca si am continuat drumul aproximativ impreuna. Zic aproximativ, pentru ca noi a trebuit sa facem o pauza mai lunga, fortati de faptul ca minunatul meu camelbak a cedat, si mi-a imprastiat in rucsac aproape toata apa. Daca n-am avut apa de ploaie pe mine, macar Dorna plata sa fie, nu? In rest, atmosfera numai buna de urcat.

Am ajuns la Caraiman in 3 ore si ceva, dar nu fara alte patanii. Eu nu mai fusesem pe Jepi de la eclipsa totala de soare, si nu mai tineam minte ca traseul traverseaza raul la un moment dat si se merge pe stanga lui. Acum valea era toata o limba de zapada si nu ne-a inspirat mare incredere sa mergem pe ea. Asa ca am continuat sa stam pe dreapta pana am ajuns pe niste mici dar urate saritori. Vasile le-a trecut primul si a fost de parere ca se poate continua urcusul aiurea. Probabil ca avea dreptate, dar odata ajunsi sus, am decis ca nu merita riscul si asa am pierdut vreo jumatate de ora sa ne intoarcem in traseu si sa mergem pe limba de zapada.
Cabana Caraiman era pustie, cu exceptia a doi caini destul de grasuti pentru cat de singuri stateau pe terasa. Am luat o mica pauza sa analizam situatia: pe Brana Caraimanului nu puteam merge pentru ca era super ceata si nu am fi vazut mare lucru, pe loc nu putea sta pentru ca se apropiau norii de ploaie. Asa ca am plecat spre Babele sa bem o bere inainte sa ne prinda ploaia.

La destinatie am intrat intr-o mare de purtatori de tenesi, pantofiori de lac, gentute cu sclipici si telefoane mobile care mai de care mai mari. Un grup de grasi odiosi ne-a intrebat daca pe crucea albastra se poate ajunge la Cruce. Le-am zis ca da, dar ca nu le recomandam traseul avand in vedere echipamentul, ceata si ploaia care se anunta. Probabil am fost prea drastici, pentru ca au simtit nevoia sa ne intrebe in batjocura daca “betele alea” (aka betele de trekking) ne ajuta la ceva. Pe principiul bancului “no be, ca-i rece si buna!” i-am indrumat cu cea mai draga inima sa plece pe Brana Caraimanului, poate ne mai scapa muntele de prosti, daca bolile si razboaiele nu mai fac fata.

Ei bine… si iata Babele. Am mai fost aici in clasa a 6a cu profu’ de geografie. Ce frumos si distractiv a fost atunci! Poate de aia nu aveam nimic cu kinderii adusi cu telecabina. In schimb nu inteleg cum naiba, om trecut de 15 ani (maaaaxim), sa fii in halul asta de fraier sa dai 60 de lei pe telecabina, sa vezi niste bolovani in forma de ciuperca (nici macar de babe!!), inconjurate de un gard. C’moooon people!!!!! Ok, nu imi doresc sa vad tembeli din astia pe trasee. Si inteleg sa urci cu telecabina sa vezi ce inseamna o creasta de munte. Da’ ce, isi misca cineva fundul de langa bolovani? “Nuuuu mama, ca face rau la varice. Lasa, mai bine mergem frumusel la cabana si bem un suc de 6 lei”… 6 lei!!!!!
Deja ma simteam prost, pe tot platoul eram doar 8 oameni cu bocanci (grupul nostru si inca un cuplu de oameni in toata firea la vreo 40+ de ani), de bete, rucsaci, parazapezi ce sa mai amintim. Asa ca am hotarat sa coboram mai repede cu telecabina, macar in oras nu ne provoaca atata greata cercopitecii aia. Eh, asa credeam noi… am stat o ora la coada la telecabina, pentru ca am prins 2 grupuri de kinderi. Oricum, bine ca a mers telecabina, pentru ca incepuse o ploaie infernala, si Valea Jepilor Mari nu ma vedeam in stare sa o cobor.

Trascaul cum nu se poate mai ud

2010-05-11T20:17:00.006+03:00

Gata, ne-am hotarat sa terminam traseele in Trascau, asa ca am plecat spre nord. Cu acelasi accelerat de 20.45, la cuseta, dar de data asta pana in Campia Turzii, nu mai vrem Teius. Dintr-o greseala Mihai posteaza ora de tren gresita, iar Alinamarina si Mihai_taz isi iau bilet la alt tren, care ajungea la jumatate de ora inaintea noastra. Oricum ei aveau loc in compartiment, dar mi-a parut tare rau.

Pe la 5 si ceva am ajuns in Campia Turzii, unde am gasit-o pe Simona bezmetica de somn, care venise de vreo 4 ore din Oradea si deja prinsese miros de gara. Claudiu s-a oferit, pe langa sa ne cazeze la cabana lui, sa ne ia si de la tren, asa ca am mai asteptat acolo vreo 3 ore, la cafelute si tigari. Bietul de el, ii era foarte rau, dar tot s-a tarait sa ne culeaga.
Inghesuiti, care in masina, care in bena, dupa cum ne-a fost norocul, am plecat spre Turda si Valea Ariesului, pana in Rimetea, de unde incepea traseul nostru. Urma sa facem un mic circuit din sat pe creasta Piatra Secuiului, apoi coborare in Coltesti, vizitat cetatea, apoi sa traversam pe la Poarta Zmeilor pana la Huda lui Papara, la cazare si pestera... Urma!
Urcarea a fost dementiala, o vale foarte frumoasa, piatra cat cuprinde. Nu m-am putut abtine sa nu ma iau de Mihai care nu luase pic de apa... pe principiul "eu fac poze, sa care altii". Pana la urma nu inteleg de ce se tot trezeste "micul monstru" din mine, e treaba fiecaruia daca moare de sete au ba.
Dupa 2 ore, cu tot cu pauza de masa si de fotografii, a urmat creasta lina, de unde vedeam Poarta Zmeilor sub nori grosi de ploaie. In cateva minute i-am "admirat" chiar prea de aproape, cand au inceput sa bata vantul si grindina. La fiecare tunet ma gandeam doar ca am mai scapat de un fulger, asta in timp ce, bineinteles, ma concentram sa nu-mi rup gatul pe poteca plina de noroi. M-am miscat incet din cauza genunchiului, dar oleaca mai jos, intr-un palc de ierburi i-am ajuns din urma pe copilasi, care se fereau de traznete, spun ei, stand pe vine, si betele de trekking aruncate la un metru mai in fata... bun asa! :)

Intr-un final, uzi pana in suflet si plini de noroi, gasim o carciuma in Coltesti, sa ne incalzim, uscam, sa bem un ceai cu rom, si mai ales sa-l rugam pe Claudiu sa vina iar dupa noi sa ne duca cu masina la cabana. Cred ca am nimerit singurul birt din tara asta fara usa si fara nicio sursa de caldura. OK, incalzitul si uscatul au picat din start, romul era odios, apa de ceai calaie, dar Claudiu nu ne-a dezamagit, si, in cateva ore, eram pe drum spre cazare. Copiii au mai facut un traseu pana la cetate si apoi din varful unui deal pana la cabana, eu cu Vasile am preferat confortul caldurii oferite de masina.

Mare mi-a fost surpriza cand am ajuns la destinatie si nu am gasit decat acoperisul si fundatia de la casa. Alternativa era un pod de lemn, deasupra grajdului de cal. Dupa ce mi-a trecut lacrimatul ochilor de la miros, m-am schimbat in haine uscate si am reusit chiar sa mananc o mamaliguta cu branza. Ori eram prea rupta de foame (apropos, mancarea noastra se stricase toata), ori ficatul meu a uitat ca exista. Claudiu cu Tavi au muncit de zor pana seara si ne-au incropit o camera cu geam termopan, pereti din placaj, usa si pardoseala de polistiren, si ne-am adapostit super bine de curent. Frig oricum nu era, iar in sacul de dormit mi-a fost cald chiar si mie. Atata doar ca nu ne-am putut usca hainele si bocancii... mai bine, avand in vedere traseul de a doua zi.
Si mai mare ne-a fost mirarea cand seara inainte de culcare, Mihai (care aranjase cazarea la Claudiu), a facut un calcul scurt si a concluzionat ca nu are loc in camera, asa ca a plecat sa doarma la o pensiune de vale. De data asta m-am abtinut de la comentarii, avand in vedere ca am dormit bine. Asta pana sa ne trzeasca la 7 dimineata sa plecam in traseu. Ce plimbare taica, toate erau inca ude.

Ca sa avem cu ce ne incalta, tot Claudiu ne-a dus pe cativa (mai putin pe Mihai si Simona) la "shopping" la un targ din Salciua. Am auzit pe urma ca ar fi cel mai mare targ de animale din zona, si se tine o data la cateva luni. Frumos acolo, oameni imbracati de sarbatoare, multe animale (doh!), fructe, legume, dulciuri si cel mai important: tenisi uscati. Rosii, albastrii, portocalii, crem, cu crampoane sau fara, sa tot ai de unde alege, parca nici nu ne puteam hotari. Numai Taz a nimerit unul rosu, celalat portocaliu, nu stiu cum naiba, poate l-a vazut taranu' mai emo, asa. Vasile, bietul, nu cred ca a apreciat plimbarea asta, dupa ce a vazut un sarpe pe drum. Mort, e adevarat, dar fobia si-a spus cuvantul... ce-o sa faca in Nera? :))

Cu provizii de incaltari uscate pentru seara, ne-am intors la cabana, am imbracat costumele de neopren puse la dispozitie tot de Claudiu, ceva haine pe deasupra, si am pornit spre pestera de langa. Un mic "search pe google" (c'mon people, we have the technology!) m-a convins ca trebuie vazuta: e cea mai lunga, cea mai denivelata, cea mai dificila, cu cea mai mare sala, cu cea mai inalta galerie, cu cel mai lung curs subteran, cu cel mai mare debit, cu cea mai mare cascada, cu cea mai mare colonie de lilieci din Europa, cu cele mai lungi si mai numeroase excentrite, cu cel mai mare depozit de guano din Romania (sursa: wikipedia, evident). Nu spun ca am vazut toate obiectivele din ea sau prea multe pesteri la viata mea, dar chiar si fara termen de comparatie... a fost lunga, grea, saritori cat cuprinde, guano peste tot, sali si galerii imense. Si apa, apa cat cuprinde... Am inteles ca pestera a fost chiar amenajata demult, dar din cauza faptului ca liliecii si-au cam luat talpasita, a fost inchisa circuitului turistic. Au mai ramas doar o jumatate de scara ici, o teava colo, un piton, doar atat cat sa se poata merge super echipat. Mai bine, vorba Alinei "mai bine sa nu vad eu prea multe, decat sa intre bezmeticii sa strice tot ce-i frumos".

Portalul de la intrare e imens, apa descurajant de adanca - de rece, ce sa mai vorbim! - si nu e nevoie de frontale pe partea cea mai dificila, pentru ca lumina patrunde cateva sute de metri bune. Baietii au carat, pe langa geanta impermeabila pentru aparatele foto, o scara si o coarda, iar noi ne-am luat hamuri si carabiniere. Stiu ca le-a cam scazut prestigiul cu scara aia, dar sincer, fara ea nu ajungeam niciunde. Teoretic cica se urca pe alte parti, pe cascade direct, dar sa fim seriosi, variantele alese au fost super.

Ca sa ne facem o idee despre ce urmeaza, trecem raul, nu pe pod, ci prin apa... pana la glezne si deja strang din dinti si injur in ordine alfabetica. La intrare am ales varinata de a face echilibristica pe niste tevi - proasta alegere! - in loc sa innot (nu-i nimic, am facut-o si p-asta la intoarcere). Evident ca la cat de mult imi plac mie scarile si podurile, fix asta imi mai lipsea. Anyway, tot in apa ajung, dar numai pana la brau, si continuam inaintarea. Pasul voios ma tine pana la prima saritoare. Punem scara, ma urc cu chiu cu vai (mai mult vai decat de obicei), trec printr-o gaura, si ajung in motul primei cascade. Mirific: la cativa metri alta cascada, mai involburata, pe care nu o mai pot ocoli.

Claudiu se urca pe stanga si ne da coarda. Prima se asigura Alina. Nu stiu cum a gandit-o p-asta, dar se duce taman prin mijlocul debitului de apa, niciun centimetru mai la stanga. Il vad pe Claudiu cum casca ochii si cum incepe sa-i alunece coarda din maini. Alina nu auzea indicatiile, asa ca a continuat sa se chinuie sa gaseasca prize pentru maini si picioare... nimic, e tarata ca pe salam :)
Urmez eu, singurul lucru bun facut a fost sa ma duc mai pe margine, doar ca in susul cascadei trebuia sa trec iar pe dreapta, si mai mai ca m-a luat apa. Ajung cu bine si apuc sa casc ochii: o saritoare de cativa metri buni si ceva ce semana a scara demult... great! A mai urmat o dracie de fisura pe care am trecut-o, la indicatiile lui Tavi, impingandu-ma in spate si picioare, plus alte mici saritori. Dar ar fi mult prea mult de povestit.

Cert e ca am ajuns intr-o sala eeeeeeenorma, unde am facut o pauza de tigare (DA, Taz a adus tigari, nu-mi venea sa cred, si erau chiar uscate!) si poze. Baietii spuneau ca sala aia "gazduieste" cel mai mare depozit de guano din Romania. Evident, am aflat dupa ce am urcat panta alunecoasa mai mult in patru labe. Vreo 15 minute, si eram din nou pe cursul raului, spre Sala Crucii, sau asa ceva (sper ca am retinut corect). Din pacate nu am mai ajuns la destinatie, deoarece erau deja 2 persoane care vroiau sa iasa. Nici eu nu stiu cat as mai fi rezistat, dar culmea e ca pe mine ma tot intrebau daca mai vreau sa merg :|

Amuzamentul a fost la coborare. Cica sa facem rapel: eu cobor prima, evident ca un sac de cartofi, nici macar nu ajungeam cu picioarele la perete sa simulez tentativa de rapel. Din marginea saritorii nu vedeam decat cascada super rapida, zgomotul infernal, si trebuia sa nimer si bucata de pamant de langa apa, pe care nu o vedeam, daar stiam ca-i p-acolo pe undeva... right! Mai simpatica a fost Alina, care nu a auzit indicatiile ce mi s-au dat, si cand Claudiu i-a spus "OK, acum da-ti drumul", a izbucnit in ras isteric.
De 2 ori mi-a fost intr-adevar teama: prima data cand am calcat langa un bolovan, unde de fapt era o mare groapa si m-a cam luat apa (stiu, ajungeam mai rapid la iesire) si a doua oara innotul practicat la gura pesterii, cand simteam ca daca nu dau in disperare din maini, intru in soc hipotermic, de la caldura de afara.

A fost foarte solicitant, mai ales psihic: 5 ore de frig si ud, bolovani alunecosi, saritori, cascade puternice, cate 6 vanatai pe fiecare picior (serios, le-am numarat si au iesit simetric), genunchi umflati, ceva vena sparta si multe zgarieturi. Dar daca a meritat? O DAAAA! Abia astept sa fie gata cabana lui Claudiu, mai ales ca este o gazda minunata.

l.e. multe, multe bai fierbinti si ceapa verde cu salata si branza de bivolita... fara numar! :))

Clujul bahic si Cheile Turzii de sus

2010-04-27T21:30:00.005+03:00

Superb! Cuvantul cel mai potrivit pentru sfarsitul de saptamana care tocmai a trecut.
Ne-am pus in cap sa facem o iesire cu masina. Vroiam mai mult sa vad cat ma tine sa conduc, daca pot merge noaptea, si un mic test de Smart la drum lung. Asa ca am am plecat la Cluj, e adevarat, cu intarziere de o saptamana.

Vineri pe la 5 am reusit iesirea pe autostrada, pentru ca am ales varianta Pitesti-Valea Oltului-Sibiu-Sebes-Alba-Cluj, cu gandul sa incercam asfaltul si pe A3. Multele ghinioane (tradus prin tiruri, incepatori si dacii 1300) mi-au confirmat ca ma transforma rau de tot condusul dupa apusul soarelui. Nu spun ca ma las de sportul asta, ci ca mai am mult de exersat... nervi sa fie suficienti. Pe la 12 noaptea am intrat in Cluj, sau ma rog, in carciuma in care eram asteptati cu surle si trambite... a, si cu propuneri de catarare pentru a doua zi.

Zis si facut, reusim sa ne trezim sambata la 12, si plecam spre Cheile Turzii. Privelistea mirifica, muzica buna si aerul curat m-au facut sa bag mai putin in seama hartoapele si drumeagurile de tara prin care am bagat saraca masina. Macar am vazut (din nou!) ce poate.

Intram in chei, avand la mine echipamentul, respectiv papucii si hamul, facem ceva poze, ma minunez de aglomeratia din poteca: plin ochi de cataratori. Din fericire (sau nu), copilasii nostri aleg niste trasee oleaca mai retrase, in susul unui grohotis extrem de enervant.

Spre incantarea mea, cand am ajuns acolo, mansa era deja pusa pe un traseu de 6+ (zic ei, habar n-am...). Imi pun toata increderea in Eti sa ma asigure si pornesc... si ma opresc, ma impleticesc. Evident ma bate gandul sa abandonez din primii metri, norocul meu fiind tot Eti, care insista in a-mi da indicatii despre localizarea prizelor si nu ma lasa sa cobor. Undeva mai in spate un alt omulet din grupul nostru imi da sfaturi (diferite evident, dar binevenite), iar Vasile se distreaza copios facand poze. Ca sa-mi mai vina inima la loc, incep sa ma gandesc doar la frumusetea locului in care sunt, admir peisajul cheilor privite de la o inaltime considerabila, si nu am gandesc la ultima bucla.

Pe la mijlocul traseului, dupa ce m-am prins eu mai bine cum e cu stanga si dreapta (coordonarea concomitenta a celor 4 membre mi-e total straina, recunosc), am coborat... nu atat pentru ca-mi obosisera mainile, ci pentru ca degetele de la picioare nu mi le mai simteam. OK, privelistea e minunata, dar cat poti sa admiri stand (mai mult) in coarda timp de jumatate de ora? Tot!

Seara am ajuns in Cluj, cu un minunat sentiment de implinire, parca facusem tot ce-mi propusesem pentru acel week-end. Si asa a si fost, chiar daca nu am apucat sa vad nimic din oras, doar 2 carciumi si multi omuleti.

Duminica tot 7 ore am facut pe 480 de km amarati, dar de data asta pe lumina si oboseala inzecita. Dar parca au meritat efortul si dovada faptului ca Smartul nu e deloc limitat la 145 km/h... o poza platita scump, e adevarat; pe urmatoarele 6 luni ma cumintesc!

Fuga, fuga prin padurile Ceahlaului

2010-04-12T14:36:00.001+03:00

Am ajuns in Piatra Neamt intr-o zi de marti pe la pranz, dupa 5 ore de mers cu rata pe malul Bistritei si Lacul Bicaz, in miros de ograda, hodorogit de fiare si ventilatie rece… desi afara ploua si erau in jur de 5 grade, soferul s-a gandit sa nu stam prea comod, ca adormim si nu vedem peisajul.
Trebuie sa recunosc ca dupa plimbarea asta, mi-a prins tare bine masa de la Vasile de acasa, mai ales ca mama lui, pe langa mancarea extraordinar de buna, a scos artirelia grea: o super visinata, care m-a trosmit direct in moalele capului. Parca mi-a citit in ochi, asa de bine s-a nimerit :))
Am iesit apoi, sa vedem din frumusetile orasului, adica carciumile de pe “strasse”, sa ne pregatim pentru Ceahlaul de 3 zile pe care ni-l propusesem initial. A, da, si ca sa nu zic ca nu am vizitat Piatra Neamt, am mers si cu telegondola.

Ne-am trezit totusi dimineata, eu plina de entuziasm ca vad Ceahlaul, Vasile oleaca ametit de somn, si am plecat spre Bicaz cu un maxi-taxi, iar de acolo cu un taxi pana la Izvorul Muntelui, baza traseului pe care aveam de gand sa-l facem in prima zi: stanca Dochiei – Jgheabul cu Hotar – schit – Toaca – cabana Dochia. De la baza muntelui nu am vazul absolut nimic pentru ca ceata si norii intunecasera atmosfera ca-n apus.

Dupa un urcus abrupt prin padure, ca sa mai taiem din drumul asfaltat, facem o prima pauza de masa la popasul de la inceputul traseului Lutul Rosu. Ne energizam bine cu niscaiva ciocolata si nelipsitul ceai al lui Vasile si pornim, mai intai o mica bucata pe asfalt, apoi pe triunghi albastru catre Stanca Dochiei.

Cu toate ca norii deveneau din ce in ce mai grosi, am avut mare noroc de vreme neploioasa. La Stanca ne permitem o noua pauza, iar in padurea defrisata de furtuna, facem stanga spre Jgheabul cu Hotar, desi in fata noastra se vedea din ce in ce mai impunator Jgheabul Mare, traseu nemarcat si, zic ei, interzis. Oare de ce, duce direct sub Toaca si de jos, nu pare greu :)) Culmea e ca eu, care cica-s un mic “control-freak”, aveam incredere sa merg pe acolo cu Vasile; poate pentru ca mi-a dovedit ca nu-i genul inconstient, cand a hotarat sa urcam triunghi albastru in continuare.

Traseul a fost inghetat, si mi-a dat ceva emotii pentru ca ne-a cam ingreunat urcarea. Am avut mult de ocolit prin zapada din susul rapei, pentru ca pe poteca nu se putea sta in picioare, cu tot cu barnele ajutatoare ce insotesc drumul. Ne-am intalnit la un moment dat, cu un baiat si o fata, care coborau. Nici acum nu inteleg de unde veneau, avand in vedere echipamentul lor… noi ne puneam problema coltarilor, si ei erau in bocanci de vara, gen adidas.

De aici ceata deja era din ce in ce mai enervanta. Nu atat ca padurea era spookie tare si nu vedeam la nici 5 metri in fata; atmosfera era atat de rece incat simteam nevoia sa-mi incalzesc aerul din plamani, si ma opream la fiecare pas sa incerc sa respir normal.

Dupa 2 ore de urcat din Izvorul Muntelui am lasat in urma padurea, gheata si rapele si am ajuns in camp deschis prin jnepenis, iar la cabana Dochia am ajuns in 3 ore si 15 minute de la plecare. Prima impresie: stateam in fata cabanei si nu o vedeam, decat de pe veranda de piatra din fata… dementa de alb!
Sala de mese plina de diversi omuleti care asteptau si ei, ca si mine, sa se imbunatateasca vremea. Apare cineva de la statia meteo si ne anunta ca ceata se va duce. OK, dar cand, asta nu a mai spus. Asa ca am comandat frumusel o mare friptura grasa de porc, vreo 3 cafele, ceai si ne-am cazat. Camera (nr. 1) foarte faina, incalzita, curata, spatiu berechet. Ca sa mai treaca timpul am admirat peisajele din pozele de pe peretii cabanei, ca pe geam oricum nu vedeam nimic si am incercat sa invat table. E clar, jocul ala nu-i de mine.
Am plecat la schit, dupa ce am fost siguri ca nu ne intalnim acolo cu un grup galagios care plecase deja. Am facut ceva poze pana sa inceapa ninsoarea cu gheata si ne-am indreptat spre Toaca.

Intr-o sa muntele mi-a oferit prima surpriza: pentru cateva secunde ceata s-a dat la o parte, a iesit soarele puternic, si am putut vedea poteca spre varf, pe care urma sa mergem. Suuuuperb!! Cred ca 2-3 poze am apucat sa facem, inainte ca muntele sa se acopere din nou. Am inteles ca pana in varf erau niste scari de lemn, distruse acum, si din care nu am mai vazut decat niste ramasite. Ajunsi la statia meteo, a iesit din nou soarele, tot pentru cateva secunde, si m-am bucurat iar de o priveliste mirifica. A, ca dupa asta a venit iar ninsoarea inghetata, asta-i partea a doua, deja eram in coborare. In platou ne-am dezorientat oleaca, noroc ca am auzit toaca de la schit, altfel ajungeam la cabana poimaine.

Dimineata am plecat chiauna de somn sa pozez rasaritul, in speranta ca o sa prind mare alpina. Ei bine, n-a fost sa fie, asa ca m-am culcat la loc pana la 9. Cand am ajuns in sala de mese, era pustiu. Nu intelegeam daca lumea a plecat deja sau inca doarme. Cum aici nu-i ca la Omu, sa predai patul la ora 8, am luat micul dejun in tihnna, si am plecat in traseu pe la 10 si ceva. Cum seara am aflat ca nu mai putem sta 3 zile, asta era coborarea de pe munte, si am incercat sa profit, facand cat mai multe poze.

Am ales traseul pe banda rosie, spre Poiana Maicilor. Pe drum Vasile si-a adus aminte de ce nu mai mersese pe aici de cel putin 10 ani: coborare doar prin paduri, doar ici colo cate un luminis si un horn amuzant. Mie mi-a placut, avand in vedere ca altceva nu am mai vazut. Bine, mi-a placut pana la un moment dat, cand, in prima padure, auzim ceva zgomote, cred eu, de animal, undeva sus pe rapa. Prima data am simtit socul fricii, apoi nu ma mai concentram decat la miscat picioarele si betele. Ce oboseala, ce respiratie, ce transpiratie… adrenalina la maxim. Am zburat cum nu credeam ca as putea vreodata sa merg pe munte, cu rucsac in spate, prin zapada. Nu m-am mai oprit decat in primul luminis, o poiana imensa pe creasta, de unde puteam admira, intr-adevar, peisajul. Mi-am permis o mica pauza de energizant si fotografii, pentru ca terminasem resursele date de frica.

Urmeaza alta padure, din pacate cu zgomote si mai multe. Minunat, da-i si fugi taica, nu-i de glumit. Norocul a fost ca m-a tinut piciorul. Odata am identificat zgomotele ca fiind scartaituri de copaci, dar in rest am zis ca mor de frica, sincer. Chiar am vrut sa ma intorc la un moment dat, nu coborasem decat vreo 2 ore si ceva. Ma gandeam sa alegem un traseu mai abrupt, horn, ceva fara animale infometate. Cu chiu cu vai (la propriu “vai”) am ajuns in Poiana Maicilor, unde ne-a intampinat un afis simpatic cu un urs, si cateva reguli de conduita, de genul “Nu va apropiati de animale”… pe bune?!
Important e ca am ajuns la Izvorul Muntelui cu bine, in vreo 3 ore, si pe la pranz eram din nou in Piatra Neamt. A fost scurta plimbarea, mai aveam mult mai mult de vizitat, dar am facut deja planuri pentru urmatoarea vizita a muntelui sfant.

Paste la Dorna cat cuprinde

2010-04-03T14:26:00.012+03:00

Anul asta i-am promis Roxanei ca merg cu ea la Dorna, prea mi-a laudat atat locul, cat si prietenii ei de aici. Si adevarul e ca din poze arata chiar minunat.
So... plecam vineri pe la 3 din Bucuresti. Am fi purces noi mai curand, dar na, mi-am uitat acasa anumite chestii si a trebuit sa dam fuguta pana in Auchan.

Drumul, dementa totala;in intersectiile Bucurestiului politistii zbiara unii la altii (purtandu-si statiile ca pe niste accesorii cu swarovki) "Ioaneeee, gata baaa!" dar prea tarziu, stam ca aruncati din avion. Roxana spera sa scape de aglomeratie la Buzau. Dar de unde, toti bucurestenii, brasovenii, prahovenii s-au gandit sa faca sarbatorile in Moldova si s-au bulucit cu masinile pline ochi, pe E85. Inclusiv noi, cu covorul de 3 metri in portbagaj... Suntem avertizati la radio ca drumurile nationale si europene pot fi aglomerate din cauza romanilor care se indreapta deja spre locurile unde si-au facut rezervari din timp, "cu precadere la manastirile din Moldova"... DOH, no shit??
Pe drum, in acompaniamentul scartaitului de ambreiaj al masinii, aflu din minunile condusului in afara orasului, adica franatul in depasire. Eu recunosc ca nu am experienta la condus si nu ar trebui sa comentez, dar draguta mea Roxana, am zis ca mor de inima la un moment dat!! :))

Pe la 10.30 am ajuns in Dorna. Cum cobor din masina, simt ca intru in soc hipotermic... bai tata, frig nu gluma!! Iau pozitia ghiocel si incep sa fac inventarul hainelor groase: muuuult prea putine! Cand vociferez timid la adresa gradului aratat de computerul de bord, mi se da replica "Aaaaa, pai aici e mai frig decat in restul tarii"... multumesc mult, acum imi spuneti?! Deja imi stabilesc desfasurarea sejurului: casa-masina-carciuma-masina. Ce plimbat pe coclauri, prin parc, no way, vin la vara.

Prima seara iesim la o "locatie" foarte draguta, de la baza partiei mici Dealul Negru. Inauntru cald si veselie totala, tocmai isi serba ziua un prieten de-al Roxanei. Chef de omuleti foarte faini care-mi aminteau foarte mult de campineni. Poate de aceea din prima clipa m-am simtit ca acasa, in ciuda faptului ca nu am socializat extraordinar de mult. Unu, pentru ca nu auzeam, era harmalaie totala, doi, neffind obisnuita cu expresiile lor, intelegeam din 2 in 5.

Dimineata de Sambata Mare m-am trezit ca o cucoana (vorba bunicii Roxanei) la 11.30 si am gatit micul dejun: o omleta imensa cu ceapa verde, sunca si cascaval... macar de sarbatori sa iasa ceva comestibil. Si speram noi sa ne ajunga pana hat departe, avem de gand sa ne plimbam mult azi. :)

Pe la 3 ne-am urnit, bine imbracata, sa-mi arate Roxana Dorna by day. M-a dus vreo 20 de km pe Valea Bistritei, drumul spre Piatra Neamt. Incepe sa ma ia cu ciuda ca nu am venit cu Smartul, plecam linistita marti la Piatra. Dar cei mai multi nervi mi i-am facut cand am incercat sa fac poze... evident bateriile mele nu tin la frig si am scapat o gramada de peisaje absolut SUPERBE!!! Clar trebuie sa ma intorc la vara, ca nu mai tine gluma...
Mai toata ziua a plouat de a rupt, ba mai mult, a inceput si sa fulguiasca oleaca, asa, sa ma linisteasca de tot. Deci nu ne-am miscat posterioarele din masina, doar m-am ranjit pe geamul inchis si mi-am imaginat cum ar fi un traseu prin Calimani. Ne oprim la pensiunea Poiana Izvoarelor, mancam o crema de zahar ars si clatite (preturi super bune, btw) si ca un facut, pe la 7 se insenineaza... pacat ca la apus :(

Seara de Inviere am petrecut-o jumatate la carciuma skiorilor, jumatate la biserica din parc, asa cum ii sta bine romanului de rand :)) Preotul s-a cam grabit si a dat chix cu vreo jumatate de ora la faza cu lumina; iar predica ce a urmat, despre "europenizarea" asta rea care ne fura sufletul si ne darama tabla de valori, a facut ravagii printre enoriasii inghetati cu lumanari in mana.

In prima zi de Pasti am aflat si eu ce-i ala tort cu crema de castane si salata de bureti (galbiori si hribi, d-aia cu gust, nu champignon de la Carrefour) cu maioneza si ursturoi... o minunatie! Apoi, satula si chioara de somn, am mers la o cabana pe drumul ce duce in Calimani sa facem gratar. Ne-a insotit si o aratare de catel hiperactiv, foarte simpatic si iubitor, dar care aducea mai mult a liliac decat a caine (am uitat ce rasa e). Gratarul s-a facut intr-o roaba, plimbata oleaca prin curte sa nu afume motocicletele baietilor... vorba aia, de ce sa cari carnea la foc, daca poti aduce gratarul direct la masa, mai palpitant langa maldarul de fan.

Tudor a fost demential cat s-a chinuit sa aprinda focul cu paie, de mai avea putin si termina capita oamenilor. Seara, dupa 5 ore de stat afara la "racorica", am ascultat muzica la un telefon mobil asezat intr-o oala (sa se amplifice decibelu'), in bucataria cabanei incalzita prin maiestria Roxanei... arta domn'le! Era frumos acolo, oameni foarte faini, m-am simtit super ok cat am fost putini. Am aflat si ceva trasee prin zona, ca sa nu mai spun de flora pe care numai in muntii astia o intalnesc :)). Dar cand cabana s-a umplul de copilasi si multa harmalaie, iar nu mai intelegeam o iota din ce se vorbea in jurul meu, asa ca perspectiva camerei incalzite de acasa mi-a suras enorm si m-a facut, la un moment dat, sa ma ridic si sa zic "eu acum plec"... punct. Super faina Roxana ca a riscat si m-a adus acasa.

In ultima zi la Dorna m-a plimbat Roxana prin pasul Tihuta si am vazut in sfarsit, unde se impotmolesc tirurile in fiecare iarna. Dupa ceva kilometri buni, ajungem la un castel cu numele Dracula. Mmmmmkay! Intreb la targul kitsch-os de suveniruri daca au si ei un magnet care sa aiba macar o mica legatura cu zona in care suntem. Nu tin asa ceva pe frigiderul de acasa, dar il luam pentru aparatul de aer conditionat de la munca, dupa cum ne e traditia. Nope, nimic, doar cu Brasov, Dracula, Transilvania; a si mai era statuia lui Bram Stocker... mama lui de turism!!

Gata, pana aici mi-a fost distractia de sfintele sarbatori de anul asta, de maine, Ceahlau. Ce am observat in zona asta este ca timpul curge cu totul altfel. Ma simt de parca am aterizat aici de o luna: liniste de-ti tiuie urechile, oameni dintr-o bucata, plin de cai, garduri de lemn, capite de fan aranjate frumos in tarcuri, peisaje superbe, aer greu de munte, drumuri impecabile. Plec de aici complet "zen", vorba Andreei. Stiu unde vreau sa-mi petrec saptamana de concediu de la vara...

Impresii “de dupa”...

2010-03-20T12:11:00.000+02:00

Ca sa nu lungesc si mai mult postul despre tura din Trascau si pentru ca aceste impresii nu au legatura cu starea de spirit pe care am avut-o pe munte la momentul respectiv, m-am gandit sa aduc ceva completari cu privire la ceea ce am simtit odata coborata din traseu si ajunsa “in lumea reala”, ca sa zic asa.

OK, povestesc pe blog o parte din intamplarile traite in tura. Insist asupra a ceea ce am gandit, simtit, si mai putin asupra a ceea ce am vazut si mai ales asupra a ceea ce NU am vazut. Asa sunt eu, daca plec undeva, retin si incerc sa redau sentimentele pozitive; pentru descrierea peisajelor, a traseelor si prognoza meteo, exista poze si “site-uri reprezentative”. Plus ca nu ma cred Calistrat Hogas.

Jurnalul e gata, lung cat o zi de post negru. Ce sa-i faci, l-am redactat in tren si ma plictiseam ingrozitor :) Il citesc prietenii, cunoscutii si oameni noi, persoane mai mult sau mai putin interesate si acaparate de stilul meu de a povesti, dar cu rabdare de fier, se pare.
Apar comentarii in legatura cu ceea ce am scris, pe blog, pe mess, telefonic, bune, rele, lungi, scurte, fiecare dupa cum a simtit nevoia sa se exprime. Apoi sunt oarecum lovita cu leuca-n cap… si astfel mi se reaminteste cat de mari sunt diferentele intre oameni si cat de usor se simt lezati de cuvinte pe care eu le folosesc uzual si care nu as fi crezut niciodata sa supere pe cineva.

In prima faza imi sare tandara, ma intreb continuu cum este posibil sa se supere cineva din atata lucru?! Apoi imi bag in cap afirmatiile pe care le-am spus altora de atatea ori, sa fie toleranti, pentru ca fiecare se poate simti ofensat din motive care altora li s-ar parea penibile, si incerc sa-mi insusesc si eu starea respectiva. Deci hotarasc sa-mi cer scuze, fara insa a modifica textul jurnalului, desi sunt sfatuita sa o fac, pentru a evita discutii inutile. Eu nu si nu, de ce as face-o, este stilul meu de a scrie… Postez comentariul cu scuzele de rigoare, speram sa fie citit (acesta este sters acum, pentru ca nu-si mai are rostul).

Da’ de unde!

Intru azi dimineata pe un alt jurnal de tura. Gandesc ca e interesant sa citesc aceeasi poveste spusa din alt punct de vedere. Mi s-a parut scris in stil amuzant, glumet, digerabil. Asta pana la un moment dat, cand vad fraza “Dupa masa mergem pana la Dambau, ca sa lasam ceva urme pentru un grup de mitici, care urma sa petreaca seara cu noi [...]”. Ca sa nu ma simt ca si cum as fi primit a doua leuca, citesc de mai multe ori, tot incercand sa gasesc umorul de limbaj. Degeaba… Oare asa o fi gandit si Anonimul ce s-a simtit lezat de cuvantul “copilasi” scris de mine (si folosit cu ghilimele in acelasi jurnal de tura)? Probabil ca da, si chiar imi parea rau la momentul respectiv... Numai ca, daca acest cuvant “copilasi” poate sa nu aiba sens peiorativ, cel de “mitici” nu poate fi folosit altfel. Umorul de situatie mi se pare mai mult decat evident.

Comentariul de la acelasi jurnal de tura, “[…] si bucurestenii, daca va uitati pe blog-ul unde au pus poze din tura chiar nu au prea avut parte de ceata.” mi se pare de-a dreptul ilar (da, folosit de data asta cu sens negativ!) pe langa cele povestite mai sus. Oare chiar isi imagineaza cineva ca Mihai se oprea sa faca poze pe ceata in loc sa caute stalpii cu marcaj??!!? A, si by the way, pentru cele cateva facute cand s-a mai ridicat ceata si vantul s-a mai domolit, exista Photoshop…

Na, ca iar am scris prea mult, dar de data asta trag si concluzii: trist, dar se mai intampla…

I-am pus cruce cu iz “natural” Trascaului de sud

2010-03-15T20:59:00.073+02:00

Era o perioada de letargie totala, vorba unui prieten, ma cam “pensionasem”. Asta pana a postat Mihai o tura din aia de-a lui “simpla”, in Trascau… Cum tocmai terminasem kinetoterapia, ce lucru mai bun am de facut, decat sa ma stric din nou? Niciunul, zic eu, asa ca ma inscriu.
Planul era sa facem toata creasta, cu plecare din Rametea, coborare in Zlatna, somn intr-o sura din satul parasit Cheia si in Intregalde.

Ei bine, niciodata socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de pe “carpati”. La inceput Mihai ne avertizeaza ca traseul va fi lung, 9-10 ore pe zi spune el (acum ca l-am vazut, realizez ca erau lejer 12-13 in realitate) si ca dormim pe unde apucam. Auziti la el tupeu, sa nu caram lucruri inutile!!! :)) Dupa un anunt de genul asta destui care se anuntasera s-au retras subit, ba au racit, ba nu si-au putut lua concediu…
Pana joi seara traseul se mai schimba de vreo 4 ori si stabilim sa facem partea sudica, ramane doar sa ne intalnim in Gara de Nord 4 omuleti, eu, Mihai, Catisor si Vasile, oameni de cuvant.

Apropos de carat, in metrou imi dau seama plina de nervi, ca rucsacul meu are cam 8 kile… discoteca! Dar ce sa arunc? Poate ceva mancare dintre cele 17 sandwichuri pe care mi le-a facut Minerva (ca pe mine nu ma tineau nervii la atatea), apa sau haine? Dupa parerea mea nimic nu era inutil… ma inselam amarnic :))
Vizitam Mc-ul din gara pentru o cafea, cartof prajit, E-uri si sanatate curata, si ne indreptam voiosi spre cuseta in care aveam sa dormim (nu) pana in Teius. Nu stiu cum fac de nimer cocotata in cel mai de sus pat, de ma simteam ca-n parcul de distractii si aveam impresia ca-mi pica tavanul in cap. Evident mi se pare foarte normal sa stau cu capul la geam, imi ingheata creierii instant si imi schimb orientarea, sa intru si eu in rand cu ceilalti din compartiment. Nu-i nimic, imi ingheata picioarele, pentru ca hotarasc ca decat sa imbrac asternuturile in cearceafurile alea, prefer sa mor de frig.

In rest rasete si veselie totala. Batranelul care dormea jos ne povesteste cum citea el in tinerete pe intuneric… avea ISO mare, vorba lui Mihai; acum ii mai ramasesera doar obiectivele macro, cat fundul de sifon. O tantica nevorbita demult ne explica in cele mai mici amanunte de ce se duce ea des la wc… si nu glumea! Intre ora 10 si 2.30 (cand ne-am trezit cu speranta ca ajungem la 3 in Teius, cum era programat) am tras un pui de somn, intrerupt de usi de compartiment trantite, tremurat compulsiv si amintiri din tineretea tumultoasa a celor doi colocatari.

Noroc cu Vasile care are inspiratia sa aduca un “device” in forma de tigare, cu luminita intr-un capat si care scoate aburi, asa ca nu ducem lipsa de fumat atat amar de drum. A avut el inspiratie proasta la alte capitole, dar aici m-a nimerit :) Il iertam, a fost prima lui tura cu noi, si mi se pare normal sa vina cu ceai, bietul. Am ras 3 zile de el pe tema asta, dar dupa cum s-a dovedit mult mai tarziu, a prins bine si ala.

Ajungem in Teius pe la 4, ne bem cafeluta cea de toate diminetile de la chioscul din gara, fugim de cersatoarea enervanta, luam un taxi, iar pe la 5 dimineata suntem deja la cabana Ramet si luam micul dejun. Eu abia ma misc de somn si lene, Mihai, ca in fiecare dimineata de tura ma bate la cap ca iar raman ultima care nu-i gata, pun magaoaia de ranita in spate, si haida.
Pornim pe poteca spre Cheile Rimetului, unde dupa vreo 15 minute urmam crucea galbena brusc in stanga sus. Da’ sus; si brusc. Panta ceva gen “minunatia” din spatele cabanei Gura Diham. Ok, cat de mult poate tine? Sunt entuziasmata ca sunt iar pe munte, trec cu succes de primul urcus abrupt, urmeaza poteca lina printre brazi si parca imi mai vine inima la loc. Ehe, daca stiam eu ca mai urmau 4-5 pante ca prima, nu mai ranjeam asa suav la aparatul foto. Ma opresc din 10 in 10 minute sa-mi leg sireturile la bocanci, deja ii disperasem pe toti. Din nou Vasile face treaba buna si impleteste ceva pe la bocanci, de nu ii mai puteam descheia nici daca vroiam.

Facem popas scurt de poze... Care poze, ca mie mi se descarca instant bateriile, cred eu din cauza frigului. Iete-asa identific primul lucru inutil pe care il car. Pana duminica la asta s-au mai adaugat un hanorac, pantaloni si sa nu uitam cele 9 sandwichuri care mi-au prisosit.

In vreo 3 ore ajungem in primul platou; asta se traduce prin prima balaureala dupa marcaj. Mama ei de cruce galbena, ca tare greu am gasit-o! Mihai pleaca la stanga, Vasile la dreapta, eu cu Catisor asteptam. In fata noastra un sat. Daca din sursele ce descriau traseul stiam ca trebuie sa ajungem in satul Piatra Cetii, nu fix pe piatra, varf, whatever, era o treaba. Oricum, intr-un final o pornim spre asezarea aia, macar parea mai “vie” si mai ferita de vant, decat intinderea de zapada de pe platou. Case imprastiate, gospodarii pline de oratanii, dar mai ales de caini ciobanesti, carora nu le placeau bucurestenii, neam!!! Gasim marcajul pe wc-ul unui omulet de p-acolo, altul pe grajd, il pierdem iar, ca na; ne indreptam spre o curte unde vedem si vietati bipede, doar ca pe Mihai il ataca 2 ciobanesti cu capul cat o ranita si coltii pe masura. Ma mir, sincer, ca a reusit sa-I tina la distanta cu betele de trekking. Stapanii ne ajuta sa scapam intregi si ne indruma spre nea’ Petrica pentru indicatii de traseu. Culmea, ne sfatuiesc sa-l sunam inainte, pentru ca are un caine mare si rau in curte… d-apai astia doi ce-or fi fost!?! Abia cand am iesit in ulita si am vazut matahala latoasa, am inteles ce-i ala caine mare; ca de rau, slava domnului si-a ascultat stapanul si ne-a dat pace.

Buuuun, si ne ia nea’ Petrica in primire. Bineinteles ne invita in bucatarie, o incapere luminata, soba mare si incinsa, pamant pe jos, o masa, 2 paturi si un aragaz pe care fierbea o oala de lapte. O minunatie, exact ce ne trebuia dupa 4 ore de stat in zapada! Nea’ Petrica e un om cum poti intalni numai prin sate din astea uitate de lume. Dupa ce i-am trecut pragul am inteles ce numea Dan Puric “omul frumos”, “roman crestin”. Ne-a incalzit cu cate o cana de lapte fierbinte (eu am zis pas, ca-mi pica stomacul, doar na, nu-i la cutie), ne-a potolit foamea cu o slaninuta absolut bestiala, ceapa rosie care mi-a amortit gura de usturata ce era, o palinca sa nu ni se-aplece (vorba lui Mihai, ce pacat ca lipsesc din tura asta exact alcoolicii – se stiu ei care-s hihihihi) si ne-a incantat cu simplitatea gandirii oamenilor locului si cu vorbele de duh. Cand spun “simplitate” nu ma refer la prostie, in niciun caz, ci la real, natural. Tipicul omului din topor, care stie ce-i trebuie, si stie bine. Am fi stat ore intregi sa-l ascultam vorbind despre turisti, despre muntii din zona, despre sat, despre animale si in general despre existenta lui atat de reala.

Dupa ce ne-am mai revenit, le-a facut baietilor un tur de onoare al curtii, sa vada nu stiu ce animalute (cred ca boii). Eu la un moment dat ma gandesc sa dau o tura prin livada si ca sa vezi dau de buda. Dracia era asezata pe marginea prapastiei si chiar ma intrebam care ar fi sansele sa o nimeri pe intuneric, avand in vedere ce palinca tocmai servisem; vederea de ansamblu a haului nu ma inspira si dau sa ma intorc, dar din pacate atunci imi aduc aminte de matahala de ciobanesc… care, evident era in spatele meu si maraie incet a avertizare. OK, now what? Inghit in sec, merg inainte spre wc, intru si nu-mi ramane decat sa privesc haul… si ca tot veni vorba, cat de sadic sa fii sa pui un geam, ca sa vezi de vale?! Traiam cu spranta ca ii da cuiva prin cap ca acea creatura nu pazeste wc-ul degeaba. Dar ce, puteam sta locului? Cateva minute in vifornita aia si mi-au anchilozat oasele, imi pierd rabdarea, asa ca ies, vorbind cat de dragut pot eu cu animalu’, doar doar pleaca… de unde, prostanacului incepuse sa-i placa si topaia pe langa mine, ma apuca de mana si ma tragea de haine. Dragut din partea lui ca nu m-a luat drept cina.

Acum ca suntem incalziti si cu burta plina, ne revine culoarea in obraji si suntem oleaca mai vioi. Nea’ Petrica ne conduce putin sa ne arate pe unde-i poteca spre Intregalde unde vroiam sa inoptam. Baietii mai fac o poza, doua, Catisor admira cazanul de tuica (zice ea ca nu pune gura alcool, dar vedeam eu ce-I sclipesc ochisorii), asa ca eu merg tantosa inainte. Nu fac doi pasi afara din curtea omului, ca ma afund cat se poate de direct, cu ambele picioare, in ditamai baliga. Fir-ar ea sa fie, era acoperita de o mica pojghita de zapada. Bai tata, ce si mai ales cat naiba mancare vaca aia?? Vad bocancii mei La Sportiva plini de rahat si simt cum mi se taie respiratia. Auzeam rasetele tuturor, injur bine, apoi incep si eu sa ma amuz dar pentru ca nu puteam sa nu ma intreb daca “italienii” aia mici si negri (a se citi indieni, africani, whatever) de la fabrica, si-au imaginat vreodata prin ce va trece perechea respectiva de bocanci. Nu cred, avand in vedere ca-s galbeni… Alerg haotic spre cele mai mari maldare de zapada, sperand sa nu dau de alta minunatie, Vasile ma vede cat sunt de disperata si e destul de dragut incat sa ma ajute sa-i curat.

Trecem pana la urma intr-o livada si nea Petrica de asigura: “E colea satul, 2 km aveti de mers”; si noi il credem. Sincer, aia 2 km i-am facut de vreo 4 ori. O coborare prin chei, trecut apa de n+1 ori, apoi asfalt prin chei… o nebunie nu alta, imi venea sa ma asez acolo sa dorm in sant. Norocul da peste noi nu dupa multi timp, cand vine o dubita din aia de cara la scoala pe kinderii din satele respective. In masina, Mihai se uita pe harta, si observa ca putem foarte bine sa nu dormim in Intregalde, ci sa ajungem chiar in Necrilesti, satul urmator, in care oricum trebuia sa ajungem sambata. Mihai intreaba plin de tupeu o femeie din dubita daca nu ne cazeaza si pe noi pentru o noapte. Saraca tanti se uita lung la noi, noi zambim si incercam sa parem de increde; din nou avem noroc si ne accepta. Intre timp soferul dubei ne anunta ca are ceva treaba in Intregalde, dar sa stam in carciuma sa-l asteptam.

Cum era inca devreme, nu mai aveam de mers pe jos si Vasile ne anunta ca face cinste, (implineste 26 de anisori peste cateva zile – doamneee ce kinder!), ne luam ceva cafea, ciocolata calda sau bere si ne asezam la o masa langa… un tonomat de muzica. Pe cuvant ca in viata mea nu am vazut asa ceva in Romania. Doar in carciuma din Intregalde… Evident numai porcarii de manele, insa nu puteam rata asa ceva, si incepem sa bagam banuti, sa cante dracia. Gasim ceva muzica sa nu ne taiem venele chiar de la prima incercare. Niciodata nu a intrat mai bine “Pusca si cureaua lata” sau remixul dupa Goran Bregovic. Aaaa, si ne-am facut la poze cu “device”-ul, de ziceai ca suntem scapati de la nebuni, asa ne guduram pe langa el :))

Pe la 5 ajungem si la tanti acasa, era intuneric bine de tot afara, dar ne indica exact locatia de parca era Casa Poporului: “Aici e magazinul mixt si carciuma. Deschide la 6”… What?! Si da, acolo e un magazin mixt, cu 2 mese in mijloc si o bancuta de lemn.
Camera e rece ca gheata, o bucata de geam lipseste, soba mica si placata cu faianta da caldura ioc. Eram convinsi ca niciodata camera aia nu va ajunge locuibila; si cata dreptate am avut, pur si simplu scoteam aburi pe gura. Catisor deja era pusa pe treaba, vroia sa faca un “benchmark” la carciuma, doar doar o sa gasim ceva mai bun :)))) Dar aveam saci de dormit, am primit plapumi serioase, si ne-am descurcat.
Seara ne intreaba tanti daca nu vrem niste oua prajite cu slaninuta. Eu fac ochii mari, deja imi lasa gura apa. Inghit in sec, pentru ca il aud pe Mihai invocand o criza de ficat de la o mancare asa grea dar ca nu refuzam niste mamaliga cu branza de oaie. Cum mah, asta-i schimb? Imi venea sa-i sar la gat :)
Sambata la 6 dimineata ne trezeste telefonul lui Catisor, cu o melodie extrem de enervanta, ne bem cafeaua si incercam sa o lamurim pe tanti unde vrem sa mergem. Am ajuns la concluzia ca oamenii din zona nu au habar unde sunt. Saraca vroia sa ne ajute, dar nu prea i-a iesit.

Asa ca e la 7.30 am plecat in traseul pe care il stiam noi, spre platoul Ciumerna, unde urma sa lasam crucea galbena si sa continuam pe cruce albastra pana la refugiul Saruni. Intr-o ora jumatate am ajuns in platou, chiar nu ne asteptam sa fie atat de scurt. Super incantati de realizare, continuam mersul pe platou, teren drept. Dar in nici 10 minute de cand am ajuns se lasa o ceata urata si un vant naprasnic. Al doilea platou, a doua cautare bezmetica de marcaj. Nu stiu ce s-a intamplat, dar de la un moment dat nici crucea galbena nu o mai vedem, daramite s-o gasim pe ha albastra . Plecam spre directia in care stiam ca trebuie sa mergem, incercam sa dam telefoane sa ne lamurim dar semnal ioc. Ceata nu a durat mult, dar deja dupa 2 ore de invartit prin zapada pe imensitatea aia de platou, am hotarat sa schimbam traseul, sa incepem coborarea catre Iezerul Igiel si pornim in cautarea crucii galbene. Mancam toti la o stana, dar Mihai si Catisor pleaca mai repede, Mihai in cautarea traseului, Catisor pentru ca i se facuse frig. I-am ajuns imediat din urma, intr-o sa unde, slava domnului, am vazut si marcajul.

Cum am intrat in padure am gasit si crucea albastra, dar deja eram prea obositi psihic sa facem restul de creasta, si nici nu eram siguri ca pe urmatoarele portiuni de platou nu ne pierdem iar. Asa ca am continuat coborarea spre Ighiel. Impropriu spus “coborarea”, pentru ca aia a fost putina. Traseul ducea spre cheile Ampoitei si ne-am hotarat sa dormim in Ampoita, dar nu ne imaginat ca este in halul ala de mult de mers. Cand in sfarsit am gasit un indicator care spunea ca pana in sat mai erau 5 ore jumatate, nu-mi venea sa cred. Evident ca noi l-am facut in mai mult. Pe de o parte pentru ca pe al treilea platou din traseu din nou nu am gasit neam de marcaj, in al doilea rand ca la o coborare mai abrupta pe mine m-a lasat genunchiul. Era si timpul, mergeam de 9 ore, plus traseul de cu o zi inainte. Am fost “mandra” de el si asa :) Oricum, durerea nu m-a tinut mult, insa am coborat extrem de incet.

O spun cu toata sinceritatea, ceea ce mi-a pus capac si mi-a intins nervii la maxim au fost cei 8-9 km de asfalt prin Cheile Ampoitei. Si culmea, nicio masina nu mergea spre sat. Intrebam diverse persoane unde ne putem caza, ne sunt indicate doua pensiuni la 2 km de locul in care ne aflam… Inutil sa spun ca, din nou, distanta “pana colea” asta am parcurs-o de 3 ori ca sa ajungem la pensiunea Izvorul Muntelui.
Locatia asta nu o recomand nimanui, preturile camerelor sunt prea mari pentru ceea ce ofera. In schimb mancarea a fost buna si multa, doar ca la ei placintele de aduc inainte de supa… geez!

Tura asta si-a avut un farmec aparte. A fost super ca am fost putini, pentru ca am stat impreuna tot timpul; ca traseele au fost usoare dar infernal de lungi (am mers in total 40 km) si am vazut cat ma tine psihicul; ca vremea a fost superba cu tot vantul din platouri; ca oamenii intalniti au fost minunati si aveau slaninuta buna, chiar daca ne-au fugarit cainii din fiecare curte; ca Mihai a deschis poteca prin zapada iar Vasile a avut rabdarea de a sta tot timpul ultimul; ca la 8 dimineata incercam sa integram misterul eticii in IT; ca am invatat, intr-un final, sa fac nod calumea la bocanci.

l.e.: Le multumim mult copilasilor din trascaucorp pentru ajutorul pe care ni l-au dat in tura, dar si pentru cel pe care au incercat sa ni-l dea :)
Si daca ii da cuiva prin cap vreo nazbatie, insist asupra faptul ca, in ciuda cetii, a vantului puternic si a alergarii bezmetice dupa marcaj, nu am fost nicio clipa in pericolul de a ne rataci de tot si sa ramanem p-acolo.

Silenzio Stampa la o plimbare cu LUPO prin Hasmas

2010-02-15T23:46:00.008+02:00

Hasmasul Mare, o mica "rezervatie de ursi orfani"... Ma rog, nu stiu de ce-i spune “Mare”; daca ar fi fost vara, traseul ar fi fost chiar usor. Dar nu avea farmecul pe care l-a avut, mai ales tinand cont de animalutele parasite de mamele lor.

Pe drum m-am tot gandit la pataniile de prin ’90 si ceva, cand am mers la Lira Petrodava 2 ani la rand. Plecat vineri dupa-amiaza, 8 omuleti chiori de bani, intr-o duba cu 3 butoaie de motorina, dar in care fumam toti ca turcii (la intoarcere omuletul cu duba a “uitat” de noi si a trebuit sa plecam pe jos pana in Gheorghieni); dormit pe jos in cabana; cantat “pe sub flori” la insistentele obsesive ale unei hippioate din Piatra Neamt; Panadol a ascuns un ou, o ciocolata si un pachet de tigari in parazapezi si nu ne-a dat si noua (in urmatorul an i s-a interzis sa mai poarte parazapezi, asa ca a ascuns tigarile in ciorapi, dementiala fata!); ore la autostop, pana s-a indurat unul sa ne ia intr-o remorca plina cu saci de malai (sau faina?); bancurile spuse cu tupeu in gura mare in gara din Gheorghieni... si multe, foarte multe altele. Acum imi dau seama cat farmec aveau vremurile, cat de simplu, spontan si frumos era totul. Vroiam sa plecam? Ce bani, ce transport, ce cazare? In tren si "pa!"

Revenind la prezentul mult mai cuminte, sambata dimineata la 4 am plecat din Romana 28 de omuleti (iar a cam exagerat Mihai, dar se invata el minte ;) ). DN1 super liber, plin de gropi, cu ploaie deasa care in Sinaia se transforma in ninsoare, si cand am “trecut granita” la Baile Tusnad intram in ceata. Deja imi puneam intrebari unde-i vremea buna din alte ture. Am gasit-o pe la Miercurea Ciuc si, evident, in Hasmas.

Urcusul mi s-a parut demential: zapada nu prea mare, vant si ninsoare, vorbit la statii numai din placerea (unora) de a apasa pe butoane, apa inghetata in sticla. Norocul nostru a fost ca eram in padure deasa, si nu am simtit viscolul la adevarata lui “valoare”. Am urcat catinel, grupul a fost foarte compact, pentru cat de multi eram… mare diferenta fata de Ciucas.

Asa cum banuiam, prima imagine cu Hasmasul e un fund rosu. De la "inaltimea" mea, o buna bucata de drum l-am vazut doar pe Mario, in costumul lui de Scufita Rosie in varianta mai lata. Deja capiasem de la atata culoare dementa, dar am mers si eu "la aspiratie", ca sa consum mai putin combustibil :))

Dupa 2 ore de urcat in pas de plimbare, am iesit intr-o poiana superba, chiar inainte de fosta cabana Piatra Singuratica. Zapada neumblata, vantul s-a oprit brusc, a iesit soarele, cerul era de un albastru ireal. Ce poate fi mai frumos, decat o tavaleala in zapada, multe poze, rasete si bunadispozitie. Minunat, cel mai frumos moment al traseului!!

Ne desprindem cu parere de rau de aceasta minunata priveliste si urcam la ramasitele cabanei, pe o panta care mie mi s-a parut un chin, pentru ca incepusem sa vad albastru de foame. Sus am mancat nelipsitele curmale, in acompaniament de clantanit de dinti si tremurat compulsiv. Dupa masa Mihai ne grabeste spre varful Hasmasul Mare… cica 2 ore de mers. Plecam, desi nu-l crede nimeni cand spune cat de usor si scurt e drumul :)

Mergem cateva sute de metri, incep sa mi se miste si mie rotitele in creieras si consider ca am depus destul efort pentru o prima tura de iarna. Asa ca ma hotarasc sa ma intorc singura in Balan, dar Laura ma anunta ca vrea sa coboare cu mine. Dupa o scurta sedinta, majoritatea voteaza continuarea traseului spre varf, asa ca Mihai, pe principiul "carpatocratic", ia decizia sa ne intoarcem toti la masini :)) Sper din toata inima ca nu m-a injurat nimeni; nu vreau sa fac pe viteaza, dar era abia amiaza, stiam marcajul de intoarcere, deci nicio problema. Nu inseamna, totusi, ca nu ii multumesc lui Mihai pentru decizia lui si tuturor pentru ca au acceptat-o. Chiar daca nu pentru mine, pentru ceilalti care nu ar fi ajuns in varf, mai ales pe viscolul care se anunta.

A urmat o coborare dementiala cu zapada pana la genunchi. Imi pare ca oamenii se distrau in continuare, chiar daca traseul a fost scurt si intrerupt brusc.

Drumul Balan – Gheorghieni – Lacul Rosu a fost ciudat, cu demonstratii gratuite de incapatanare dusa la extrem si, evident, orgolii ranite… dar macar l-am facut pe tot cu masina :)))) Am ajuns la pensiune pe seara, lumea s-a pus pe facut gratar, pe cantat si baut. Nu prea stiu ce s-a intamplat dupa ora 9 jumatate, cand din cauza frigului m-am dus sa ma culc. De fapt aveam de gand sa ma incalzesc putin in pat si sa cobor mai tarziu, dar am adormit imediat cum am pus capul pe perna.

Dupa ninsoarea ce a durat toata noaptea, dimineata s-a incins bulgareala, sub pretextul deszapezirii masinilor. Din pacate nu a vrut nimeni sa faca om de zapada cu mine… ne grabeam. Unde? Habar n-am.

Pozele urmeaza pe picasa, imediat ce le strang de la ceilalti. Eu evident ca am uitat sa incarc bateriile la aparat… E clar, trebuie sa evit zona Lacul Rosu, e ceva care nu-mi prieste acolo :)))

p.s. titlul e gaselnita lui Vlad, nu-s vinovata cu nimic :)

Norocul, sau cum am simtit ca am renascut

2010-02-10T10:31:00.003+02:00

Aseara am vrut sa fac o fapta buna pentru THC-ul meu. Asa ca, ajunsa acasa de la serviciu, ma gandesc sa pornesc masina cateva minute, ascult ceva muzica, mai sterg praful etc.

Ajung la locul unde am parcat "monstrul mancator de benzina", in baritai intersectia. Toata masina e inconjurata de nameti de zapada pana peste genunchi, pe care vrand-nevrand, ii "masor" cu piciorul; reusesc intr-un final sa deschid usa, nu ma sinchisesc sa curat geamurile de gheata.

Aveam ceva emotii, dar masina porneste la prima cheie, chiar si dupa gerul de zilele astea… yey! Am dat drumul incet la radio, era chiar amuzanta emisiunea City Drive. Inca din primele minute simt miros de gaze, zic “las’ ca trece”. Evident ca mirosul nu mai trecea odata, dar nici nu mi-am dat seama ca miroase din ce in ce mai tare; din contra, deja ma obisnuisem cu atmosfera. In vreo 15 minute, deja ma durea capul ingrozitor. De abia cand am iesit din masina (de plictiseala, nu de altceva) si am simtit “aerul curat” mi-am dat seama cat de blonda am fost si ce tampenie era sa fac…

Acum na, omu’ se gandeste la ce e mai rau, asa ca mi-au venit si mie idei in cap, cum ca, daca lesinam acolo nu ma gasea nici naiba, pentru ca geamurile erau acoperite de gheata, motorul nu se auzea, muzica era incet. Daca nu as fi facut umanul, probabil incepeam sa calculez cam cat timp trebuie unei masini cu 2 locuri sa se umple de gaze de esapament… Asta aseara. De azi dimineata, insa, ma gandesc doar cat de frumoasa e viata :)

Somn de voie

2010-02-03T19:35:00.003+02:00

De cand ma stiu am urat sa dorm la pranz.

La gradinita ne obliga educatoarea sa dormim. Baieti si fete in camere diferite. Pedeapsa daca te prindea ca nu dormi, faci galagie sau agiti ceilalti kinderi: pe fete le muta in camera baietilor, iar pe baieti in camera fetelor. Si vai ce tragedie si ce rusine era (vorbesc serios)! Eu, din pacate, eram mutata prea des in cealalta camera si eram traumatizata in fiecare zi, numai la gandul ca iar trebuia sa ma uit pe pereti cateva ore si sa tac malc. Pentru ca oricat ma chinuiam, nu puteam pune geana e geana.

Acum, daca sunt super obosita dupa o noapte nedormita, ma culc la 2 ziua si pana dimineata urmatoare poti sa tai lemne pe mine, nu misc. Iar cand ma trezesc, am dureri de cap si moleseala crunta.

Eh, dar azi am avut o revelatie si am reusit sa am cel mai dulce somn de pranz. Am reusit asta in aparatul de RMN :))) Datorita castilor auzeam foarte incet pacaniturile aparatului si am reusit chiar sa le dau un ritm, ceea ce a ajutat enorm. E ca atunci cand asculti ticaitul ceasului seara inainte de culcare si incerci sa faci o melodie, chiar daca ticaitul e, de fapt, monoton. Apoi, saltelele potrivit de moi si perna perfecta... si am inchis ochii, doar nu era sa ma uit fix in tavan tot timpul.

40 de minute petrecute super fain in pauza de pranz :)

Mood

2010-01-11T20:58:00.004+02:00

De la inceputul anului sunt intr-o faza maniacala, care pare sa nu se mai termine. Unii au spus ca am "probleme de adolescenta"... hmmm, ciudat, trebuie sa reflectez asupra acelor pareri... not.
Revenind la subiect, vroiam sa spun ca ma trezesc dimineata intr-o dispozitie super faina. Ganduri flower-power si cu o melodie in minte (eu, care ascult muzica martea si toamna). Asa ca pun status la messenger cate un link catre youtube impreuna cu o poza sugestiva. Vorba aia, statusul de mess nu mai e demult ce ar trebui sa fie… Intrebarea “ce faci” isi are deja un raspuns: “pai [insert_link_here]”, si scutim din amabilitati, abordam direct subiectul care ne intereseaza. Totusi, noua formula de salut de cand adopt varianta statusului este “aaaa, acum ai descoperit si tu pe cutare?”… sa nu va mai aud! O sa-mi treaca, putina rabdare :))
Pana la vara, cum ar fi sa faci asa ceva?

Poveste de iarna

2009-12-30T12:03:00.007+02:00

Cred ca lumea moderna a ramas fara povesti de Craciun. Peste tot aceleasi filme despre Mos Craciun, asa cum ne-a fost el bagat pe gat, un gras cu nasul rosu de bautura, fost vizitiu la Coca-Cola.
Ah, dar de cativa ani incoace mai apare foarte des o alta imagine, personajul negativ al acestei perioade, Scrooge si fantomele care-i vin pe cap.

E OK, lumea are nevoie de simboluri si reprezentari... Dar oare cu atat am ramas, cu aceste 2 personaje care apar obsesiv in filmele americane?

Vreau sa ma intorc la perioada in care ieseam sa ascult colindatorii si cand intram in casa cadourile apareau pur si simplu sub brad, fara sa fie aruncate pe horn dintr-o sanie. Si totusi stiam ca le-a adus Mos Craciun.
Vreau sa fie Craciunul din Campina, sa ne strangem 10 prieteni, cu chitari, orga, tamburina, sa ne luptam cu nametii si sa ne colindam semenii. Oamenii cu fetele luminate de bucuria sarbatorilor si zambete laaaargi sa ne rasplateasca cu covrigi, nuci, portocale si paharele de tuica, palinca, vin, fiecare ce are prin casa.
Odata am nimerit la un baiat cam de varsta pe care o aveam atunci (15-16 ani), care vroia sa ne asculte, dar era singur acasa si nu ne putea “omeni”. I-am cantat si am stat cu el la baute si cozonac, ce stransesem si noi de pe la alte case… vorba aia, cum sa fii singur de Craciun?
Vreau sa aud din nou urarea preotului "De la mine mai putin, de la Domnul mai mult!" si replica lui Neli "Multumim, si dumneavoastra la fel!". Sa incurc versurile colindelor de la prea multe paharele si sa ma trezesc dupa o bataie buna cu zapada.

Asa era atunci, oamenii aveau dorinta de a ne asculta si nimeni nu spera la bani, doar distractie.
Ce-mi pot dori mai mult de la anul viitor, decat sa am parte de “fantome” la fel de minunate?!

Sarbatori fericite tuturor!

Inainte de Craciun, la Raul Sadului in Cindrel

2009-12-21T16:28:00.008+02:00

Planuita demult, petrecerea de Craciun a carpatistilor pe care a organizat-o Mihai la Raul Sadului in muntii Cindrel, s-a transformat in 2 nopti de distractie super faina.

De fapt eu am inceput petrecerea de joi seara, cu colegii de munca, cu care, dupa ce ne-am baut berea oferita de firma la Taverna Sarbului, am plecat in El Grande (mda, stiu, eu… in club…), ca na, daca-i bal, club sa fie. Dimineata la plecare, viscol de nu vedeai la 2 metri in fata si taxi ioc. Si totusi, la 4 dimineata pe asa vreme, Bucurestiul e mirific: pustiu, alb, curat.
Am ajuns acasa putin dupa 5 dimineata, iar la 5.15 m-a sunat Marius, pe care tot timpul il rog sa-mi fie ceas desteptator. M-am asigurat ca tura se mai tine, ca suntem destul de inconstienti sa plecam pe asa o vreme, si m-am pregatit de plecare. Ne-am miscat repejor insa la locul de intalnire am intarziat o ora, pentru ca am stat mai mult decat prevede legea in blocaj la Lujerului.
Drumul mi s-a parut lung cat o zi de post negru, mai ales pana in Pitesti, pe varianta veche a drumului (autostrada nu inspira incredere). Atat de lung incat ne-am apucat sa ne jucam un joc putin cam imbecil de recunoastere a melodiilor pe care Claudiu ni le canta la chitara. La urechea mea de tabla si la cultura muzicala de care debordez, normal ca am pierdut. Mai nasol e ca a castigat Vlad, care mai si conducea. Acum ca-s acasa in siguranta, nu vreau sa stiu la ce era atent :)

La Raul Sadului am ajuns prea tarziu si s-a luat decizia de a nu mai face niciun traseu vineri. Yey, nu raman singura! Din cauza oboselii nu prea mai tin minte ce am facut pana cand m-am dus la culcare, in cancerul ala din camera; dar in principal am stat in sala de mese la cantare si Jagermeister.

Sambata a avut grija Mihai sa ne trezeasca pe toti la o ora infernal de matinala. Am mancat cu ochii impaienjeniti de (ne)somn si am plecat in traseu. Da, si eu, nu m-am putut abtine. Vremea era superba, asa cum ne-am obisnuit in turele lui Mihai. Planul era sa urcam 14 km cu masinile pe un drum forestier inzapezit, pana la barajul Negovanul si apoi omuletii sa-si continue traseul pe jos, iar eu si Florin (alt accidentat) sa ne intoarcem catinel la cabana, pe jos.

Din pacate, 2 masini s-au dus aiurea-n balarii pe niste drumuri forestiere secundare si s-au pierdut de noi, iar Bogdan si-a spart baia de ulei. Asadar ne-am hotarat sa ne intoarcem toti la cabana. Ghinionul unora e intotdeauna norocul altora, adica al meu, ca nu am mai ramas singura sa fac toti km aia pe jos prin zapada si ger cumplit. Nu ca m-am bucurat de ceea ce au patit ei, dar mi-a prins bine plimbarea cu masina inapoi la cabana.

Fiind doar ora 13, fiecare si-a gasit distractia preferata. Cum toate dealurile erau pline de copaci, varianta de a ne da cu punga pe partie a cazut din start. Nu-i nimic, lumea moderna a inventat scaunul de plastic, cablul de tractat si Vlad a fost destul de receptiv la a-i plimba cu masina. Eu m-am postat in portbagaj sa filmez chiraiturile celor care se distrau ca la 10 ani.

Stiu ca unii au fost tristi din cauza lipsei de traseu, dar pe fetele celor mai multi s-a citit totusi bucuria momentului, a jocului in zapada si a gratarului la un pahar de tuica.

Sambata seara a inceput “balul mascat”, adica 31 de omuleti imbracati haios, diplome pentru diverse merite si cadouri. L-am avut pe Mos Craciun, si noroc cu Alina care a fost foarte inspirata si s-a costumat in brad impodobit; a fost si “Cezar” acolo, care a rezistat cu stoicism pe cancerul ala, sa stea in papucei mai toata seara; o hippioata cu ciorapi de PNA ca sa nu degere; o familie de tigani si catelusul lor; pe “Dorel” si lopata sa (poate de aia ne-a si picat curentul la un moment dat); un inginer care nu avea pe cine masura cu metrul lui; pe “capitanul nostru” si discursurile lui interminabile; am avut si “gripa aviara” (cica era doctorita, dar stim noi ca vroia sa ne insele); a venit “Robin Hood” in varianta feminina; “Cat Woman si gasca de matze”; pe “Achmed”, care a stat cumintel la coltul lui toata seara cu ochii pe coasa “mortii” (unde ai gasit bre Bogdane, ustensila aia?). A, si Razvan a mai fost p-acolo… Cam toti au raspuns insistentelor organizatorului de a se costuma, dar astia mi-au ramas in cap, probabil pentru ca au facut cea mai mare galagie :) Cat despre bautura… apa nu am avut deloc, cola abia am simtit-o, iar vinul a fost cam putin. In rest, super visinata lui Ovex si Jagermeister mi-au facut seara perfecta. Astea si tricoul de la Petra :)

Duminica, drumul spre casa a trecut prin Sibiu, unde l-am tractat cu chiu cu vai pe Bogdan. Vorba aia, “Mai avem 18 km pana la service… AMR 5 shufe”. In centrul vechi mirosea a alune caramelizate, a placinte fierbinti si a lana.
Am ajuns seara acasa, super rupti de somn, si cu promisiuni de a ne revedea la anu’. Cu traseu sau fara, asteptam urmatoarele ture…

Cat de blonda sa fii....

2009-12-10T19:20:00.006+02:00

... sa stergi TOATE pozele din calculator, fara sa ai nici macar un backup facut?!!??!

Apas DELETE, picasa ma intreaba "Are you sure you want to delete folder Poze from the disk?" si eu apas OK... De ce? Habar nu am, blank pe creier :((

Daca stie cineva un program cu care le pot recupera, mi-ar fi de maaaaare ajutor!!!! Please help!

l.e.: Pana sa primesc comentariul, am apucat sa pornesc un program... a recuperat cam 40% din poze. Not too great. Asa ca am pornit altul, "poate am noroc" mi-am zis intr-un moment de sinapsa... ei bine, asta a ajuns la 6500 de poze scanate si nu pare sa se opreasca. De cati ani am calculatorul si cate poze am sters? E clar, ma duc sa ma culc, maine tot asa il gasesc :)

l.e. reloaded: Gata, le-am recuperat, si par sa fie toate. Daaaa, dar acum am program de recuperat date, plus backup la poze :)

Cand te roade frustrarea stand acasa...

2009-12-08T21:51:00.005+02:00

Povestind de curand intamplari de munte, mi-am adus aminte prima mea intalnire cu Piatra Craiului.

Treceam a 10a; pe munte mai fusesem de 2 ori, la Diham si la Padina; deci subtire de vara.

Intr-o vineri am ajuns in Campina, cum mi-era obiceiul pe atunci. Peter si Ene propun sa-mi arate Craiul… eu, nestiind cum e, normal, accept.

Nu mai stiu exact cum si cand am plecat, dar tin minte asa: aveam aparatul de fotografiat Zenith la mine, niste bocanci maro in picioare, am imprumutat un cort mic si verde, de mancare pentru toti 3 aveam o supa instant la plic, o paine si o cutie de margarina, nasul ne-a dat jos din tren in halta Cristian (parca asa-i zice, nu?) si am luat autostopul pana in Zarnesti, un Aro alb, vai mama lui. De aici si pana in Plaiul Foii ne-a dus o masina de gunoi care avea o mare platforma albastra in spate. Sau daca nu era masina de gunoi, oricum, retin ca a asta duhneam cand am coborat din ea :)

Ei si acum vine partea frumoasa. Cum stateam noi trei pe platforma, titicarul ne legana de mama focului si ne tineam de niste cabluri (sau erau tevi?), baietii au vrut sa-mi faca o surpriza si m-au pus sa stau cu spatele la munte, sa nu apuc sa vad peisajul treptat. Si i-am ascultat. Am stat o lunga bucata de drum cu ochii la copaci si chestii neinteresante.

Apoi, cand m-am intors, eram deja demult in dreptul masivului; am vazut brusc imensitatea aia de piatra, cu hornurile inguste care spintecau peretele, creasta inalta si perfect orizontala, stanca alba care credeam ca o sa ma inghita… tin minte ca am ramas fara cuvinte si ca imi era frica sa respir, atat de minunat era totul. Am ramas atat de impresionata, incat fiecare senzatie pe care mi-o readuc in minte, le culege pe celalalte si se combina perfect in reprezentarea intregului moment. Totusi nu mai retin daca era la apus sau la rasarit...

Bun, a urmat urcarea, infernala pentru mine pe atunci si minunata ca si “experienta de dupa”. Fie vorba intre noi, acum ar fi cam la fel, cred :)
Marcaje in traseu nu am gasit ioc pana sus, dar era soare; jos la cort ploua. La cabana se asculta Andre si noi auzeam din creasta. Nici acum nu stiu pe unde am fost si cum am reusit sa ajungem direct din Ascuns in Ascutit. In Diana ne-a prins apusul. Seara stateam pe jos turceste, toti trei in fata cortului, ne-am facut supa la primus, am pus in ea multa paine (lasata in timpul zilei de cineva langa cortul nostru. Multumim!) plina de apa de ploaie, dar vroiam sa ne saturam oleaca. Si ma uitam la munte: nu-mi venea sa cred pe unde fusesem. Apoi a inceput sa ploua si ne-am bagat la somn, personal, eram rupta de oboseala.

Si fiind aici, acasa, imbuibata cu analgezice si miscandu-ma cu viteza melcului turbat…cum sa nu-mi doresc sa fac revelionul in Ascutit?

Amintirea muntelui care credeam ca o sa pice si o sa ma striveasca in masina aia de gunoi, cum sa nu ma faca sa iubesc Craiul cel mai mult si mai mult?

Ciucas de iarna

2009-11-30T23:24:00.012+02:00

Vineri, Mihai vine cu ideea unei ture duminica asta in Ciucas. Fie ca s-au obisnuit cu atmosfera faina din turele lui sau pur si simplu pentru ca nu aveau ce face, pana sambata seara gradinita numara in total 26,5 omuleti voiosi; jumatatea este Ilinca, maimuta de numai 5 anisori.

Dimineata ne intalnim la ASE, ne imbarcam in masini si mergem drum intins pana la cabana Muntele Rosu. Tot drumul sunt cu ochii la kilometraj, si stau cu gura pe Vlad, cum mi se pare mie ca merge prea repejor pentru inima mea :)

La Muntele Rosu surpriza… ceata e cam prea deasa, iar pe platoul ala vantul suiera asurzitor si se simte direct in oase si in creier. Eu, una, abia stateam in picioare si aud vociferari cum ca ziua asta nu tine cu noi. Asta ar fi o noutate pentru turele organizate de Mihai.

In sfarsit, dupa ce punem toate hainele pe noi, ne alimentam cu apa de la cabana Silva si adoptam 3 caini, incepem urcarea spre vf. Ciucas, cu un ocol “mic” prin Muntele Rosu si creasta Gropsoarele.

Pana la saua Chirusca mergem doar prin ceata, iar frigul si vantul naprasnic ne ingheata fetele intr-un rictus ce dezvaluie toata dragostea noastra pentru Mihai si vremea buna de pe "site-urile reprezentative". Nu ma pot gandi decat la cagula pe care tocmai mi-am cumparat-o si care zace singurica, uitata acasa.

Cu totii am fost incantati si uimiti de Ilinca: fetita a mers cu noi fara sa clipeasca (si nu pentru ca era inghetata), pana la cabana Ciucas. Bravo ei si felicitari parintilor, care o invata activitati atat de frumoase!

foto: Florea Marius Catalin

Din fericire, inainte de pranz iese soarele si ne face pofta de o pauza de masa; cautam un loc de belvedere, scoatem sandwich-ul, ciocolata, biscuitul. Deja e mai bine, comunicam articulat si zambim mai mult. De la cabana Ciucas incepem urcarea pe zapada inghetata. Ne miscam la pas lejer, facem poze si mancam bomboane in varf.

foto: Florea Marius Catalin

Pentru mine distractia s-a terminat pentru o perioada destul de lunga, odata cu coborarea spre Tigaile Mici. Meniscul mi-a cedat, la fel si eu, dar nervos. As povesti cat de frumos se vedea apusul, dar as minti, in momentul ala nu-mi doream decat sa ajung la Silva si sa beau ceai. Asa ca l-am rugat pe Marius sa faca o poza, sa am ce admira cand sunt in siguranta :)

Pe la ora 18.30 il aveam... pe el... mare, dulce, fierbinte si satisfacator… ceaiul cu lamaie pe care l-am servit la Silva a meritat efortul de a nu ramane sa inghet in creasta; iar distractia care s-a intins pana la inchiderea cabanei, ne-a facut foarte grea decizia de a pleca si noi spre Bucuresti.

Nu stiu daca am avut ocazia sa le multumesc din inima lui Radu, lui Marius (care s-a dat barbat si mi-a carat rucsacul… bietul de el!), lui Vlad, Laurei si Madalinei, pentru ca au ramas in urma dupa mine si sper ca mi-am cerut scuze celorlalti copilasi pe care i-am intalnit la cabana Ciucas si cu care mi-am continuat drumul la lumina frontalei.

A, multumiri lui Marius ("cel mai tare fotograf"... na, ca am zis-o, sa nu ma mai faci nerecunoscatoare!) si pentru poze, dar mai ales pentru header :)

Al 27-lea an: "I did it my way"

2009-11-28T09:48:00.010+02:00

Din 2008 si pana hat in 2009 timpul s-a scurs in graba mare catre week-end si distractie; mi se pare ca nici nu am avut vreme sa-l “diger” cum trebuie pentru ca a fost cel mai surprinzator, cel mai plin de locuri si de oameni noi.

Au mai fost ani haotici, dar numarul 27 mi-a aratat (prea) multe locuri pentru prima data si mi-a reamintit, daca mai era nevoie, ca oamenii, mai ales cei de munte, fie ca fac trekking sau sunt cataratorii, sunt oameni foarte faini.

Daca ar fi s-o iau cu inceputul logic si nu cu cel cronologic, prima noutate este blogul asta, pe care mi l-am facut pe baza cunostintelor mele (egale cu zero) de programare in html, intr-o seara de plictiseala, cu intindere crunta la gambe.

Cat despre locurile noi... pai ce mai tin minte este ca am vazut Oradea si Iasiul, Transfagarasanul, masivele Parang, Latoritei, Ciucas, Capatanii, Buila-Vanturarita, Fagaras, Trascau, Valea Morarului si Cheile Horoabei (Bucegi) si am facut poze la Tyulenovo. Mi-am implinit visul de a merge in Cheile Nerei unde, pentru prima data, am alergat singura pe un traseu atat de lung.

Am prins rasaritul de soare din traseu de munte, am vazut floare de colt in natura, capra neagra (sincer, nu tin minte sa mai fi vazut vreuna pana acum), vidra, salamandra, bursuc, si am auzit raget de cerb.

A, si sa nu uit… m-am suit in Smart si am plecat in Vama cu Rebeca, intr-o dupa-amiaza caniculara de sambata, pentru ca nu ne-am putut hotari unde sa bem seara respectiva. Am mai plecat asa, dar niciodata nu am condus eu pana la mare, cu atat mai putin cutiuta mea de conserve :) Si ca tot vorbeam de Vama, am baut pentru prima data Jagermeister :)

Pana acum nu mi-a placut sa alerg, dar vara si toamna asta am iesit de 2 ori pe saptamana in parcul Carol, am dat muzica tare la mp3 player si, concentrandu-ma doar pe respiratie si alergare, m-am “izolat” pentru cateva minute de realitate. In restul zilelor fara febra musculara am mers la panou la catarare. Acolo am invatat sa las la o parte frustrarea pe care o simt cand scap cate o priza, pentru ca important nu e sa ajung in varful panoului; la sala, scopul e sa ma relaxez dupa o zi de munca, sa-mi placa miscarile pe care le fac pe traseu, si mai ales sa-mi placa sa fiu acolo, indiferent cat de sus sau de jos este acel “acolo”.

Ar mai fi cateva intamplari noi, pozitive sau nu, care mi-au fost date sau pe care mi le-am “facut” cu mana mea, dar dupa cum spunea si Frank Sinatra, prea putine pentru a fi mentionate.

Maine, voi fi sus, in Vf. Ciucas cu vreo 25 de omuleti… prima zi de nastere in varf de munte!

Acum fix 10 ani eram jos, in pestera Ratei din Leaota… cel mai frumos majorat din lume!
Nici varful nu e prea sus, nici pestera prea jos, dar conteaza frumusetea miscarii pana acolo :)

Povesti

2009-11-20T20:01:00.010+02:00

“ - Dorothy, Dorothy, unde te-ai ascuns iar?! Of, doamne, mereu dispare copila asta… Henry, n-ai vazut-o pe Dorothy? Incepe furtuna si fetita asta nu-i pe nicaieri… Dorothy!
- Em, Em draga mea nu te mai framanta asa, se-arata ea, ca doar nu a-nghitit-o pamantul! In pustietatea asta unde sa se fi dus. Dorothy, fetito, unde te-ai pitit?
- Hihihi, sunt aici, sub caruta, ma joc de-a v-ati ascunselea cu Toto.
- Dorothy, fetito, nu vezi ce furtuna vine? Ia-ti catelul si fugiti in pivnita. Henry, repede, aduna vitele, dezleaga caii si adu-i in grajd… stai ca te-ajut si eu […]”

"Sunt pitic de neam voinic,/Nascut dintr-un siretlic./Am barbuta aurie,/Nu ca altii colilie, /Ciubotele ascutite, /Sosetele potrivite,/Am si nume de pitic./Cum iti zice?/Pai... Tic Tic"

“    - […] Pana la Oz trebuie sa pornesti pe Cararea Galbena.
                  - Cararea Galbena? Dar unde mai e si cararea asta galbena, si cum sa dau de ea?
                 - Nimic mai simplu, Cararea Galbena e-n fata ta!
                - In fata mea?
                - Da. Dar… ca sa apara, e de ajuns sa-i canti:
Carare, carare,/Batuta de soare,/Carare frumoasa,/Din piatra lucioasa/Du-ma-ndepartari,/Catre alte zari,/Spre un tarm frumos,/Stapanit de Oz”

... Over the rainbow e supraestimat :)

Vrajitorul din Oz in doua discuri pe care le stiam pe dinafara; o inregistrare radio din 1976, “made in Romania. Impreuna cu alte cateva povestiri ale lui Hans Christian Andersen, le ascultam la picup-ul din sufragerie, in fiecare zi dupa ce ajungeam de la scoala, in timp ce-mi faceam lectiile.

"Asa! Carevasazica, vrei o fetita... Eh, fetite gata n-am. Dar pentru ca te vad saraca lipita si pentru ca pari sa fii o femeie cumsecade - sper ca n-ai vorbit niciodata de rau vrajitoarele si nici nu le-ai maimutarit prin oglinzi! - ei bine, iti daruiesc un bob de orz!" (Randunica spune o poveste)

"Cica demult, un vrajitor faurise o oglinda fermecata, in care lucrurile pareau strambe, urate. Ucenicii lui nu mai puteau de bucurie uitandu-se in ea. De aceea, cand vrajitorul pleca de acasa, ei luau oglinda si se jucau in fel si chipuri, fie iesind pe strada sa sperie oamenii cu ea, fie se duceau in vazduhuri sa strambe cerul, soarele, pasarile" (Craiasa zapezilor)

Cam atat m-a ajutat memoria acum :)

Padina

2009-11-02T19:07:00.008+02:00

A fost week-end. Si, dupa cum mi-e obiceiul, dupa ce toata saptamana m-am dat de ceasu’ mortii ca iar “petrec” sambata in Bucuresti, ma hotarasc in ultimul moment sa merg la ziua de nastere a doi prieteni. Locatia: Padina; populatie: cat cuprinde; transport: Suzi, dacia nova lui Bogdan, o “chestie” cu volan, roti, motor si personalitate, care pierde diverse piese si lichide mai mult sau mai putin importante; activitate de baza: pai… baut, dar imi iau si bocancii, parazapezile, sahul si cartea, asa, pentru orice evetualitate.
Intalnirea s-a dat sambata dimineata la 7 la pasajul Lujerului. N-am inteles exact dupa ce logica taman acolo, cert e ca exact copilasii pe care trebuia sa-i luam din zona, inca visau frumos la ora aia. In sfarsit, dupa ocolisuri bezmetice prin Buftea, Mogosoaia si ce alte catunuri cu pretentii de cartiere rezidentiale mai sunt pe acolo, reusim sa ajungem in DN1 si mergem drum intins pana in Ploiesti, de unde adunam omuletii veniti din Valeni, punem benzina si ulei (pentru a cata oara, oare?).
La dus, drumul din Moroeni pana la Padina mi s-a parut lung (putin spus), dar am ajuns cu toate organele interne in aceeasi ordine logica, cel putin asa sper. Padurea de foioase de la inceput mai avea, inca, ce scutura, sub adierea usoara a vantului, iar soseaua, acolo unde nu era rupta, era acoperita cu un strat gros de frunze colorate. Incepem sa urcam, asfaltul se termina, dispare si rosul, galbenul, locul lor e luat de verdele coniferelor si albul zapezii. Deja peisajul devine de poveste, este iarna lui Hans Christian Andersen, iar eu incep sa stresez lumea cu pauzele de poze.
La Padina fulguia cand am ajuns, dormitorul era incalzit, dar sala de mese nu. Sunt rapida de picior si imi pun sacul de dormit “satanic” (vorba lui Edi) pe patul cel mai din margine, de langa soba. Dupa frigul de afara si drumul cu multe pauze, unii au adoptat varianta somn de voie, eu deja vizualizam cafeaua, ceaiul, cartea si linistea... la munte, bleah!

Din fericire Bogdan propune un traseu subtire, de 2-3 ore si incep sa trepidez de nerabdare pana ce trei omuleti din toata gasca ne echipam, care cu ce avem. Trebuie sa recunosc ca am fost “cam” pantofari tura asta, pentru ca fiecaruia ne lipsea cate ceva important din echipament: Diana nu avea bocanci dar avea manusi, eu si Bogdan nu aveam manusi, dar aveam bocanci, eu parazapezi, Bogdan suprapantaloni… ce sa zic, impreuna strangeam un echipament de baza, chiar si pentru o tura asa scurta :)

Pe la 2 am plecat in Valea Horoabei, o minunatie de chei, o poteca ce urca si coboara de-a lungul a cateva cascade, sapa tunele in piatra uda, se intrerupe cu cateva traversee si te poarta de-o parte si de cealalta a raului, urmarind stanca.
Odata cu ingustarea canionului la Ponorul Horoabei, am fost nevoiti sa ne intoarcem, pentru ca era prea multa apa si piatra de curatat de zapada, iar mainile ne ajunsesera la o culoare nedefinita si parca nu ne mai apartineau.
Daca urcarea a fost acceptabila, chiar incitanta, coborarea pe stanca inghetata a scos ce-i mai “bun” din vocabularul autohton, iar Diana biata, a lasat la o parte mersul biped pentru tehnica saniuta.
Cu plimbarea facuta, mi-am gasit in sfarsit linistea la cabana. Am pus toate hainele pe mine, pentru ca in sala de mese era ingrozitor de frig, mi-am turnat visinata in pahar, si da-i cu sah. Am avut placerea (pana la un moment dat) sa intalnesc un “sahist”, dupa cum s-a autointitulat domnul Catalin. Baiatul m-a bagat in deschideri ca la carte, mi-a numit pana si variatiile deschiderilor pe care le jucam. Pentru mine a fost OK pentru ca am invatat ceva, desi mi s-a parut prea “robotizat” totul; dar ma intreb care a fost placerea lui din toata povestea asta… pacat ca replica lui de la sfarsitul meciurilor a stricat tot amuzamentul: “ Oricum, sa stii ca joci bine pentru o fata”… mda, misoginu’ e pe camp, uraaa draguta mea, misoginu’ e pe camp.

Pentru ca frigul m-a cam indispus, m-am bagat in pat la caldurica pe la 9.30, asa, ca pensionarii, cu gandul sa citesc pana se face focul de tabara afara. Dar cine pleaca de la bine la ger? In orice caz nu eu, asa ca de pe la 1 noaptea am adormit ca un pruncusor, fara macar sa aud concertul de sforaituri care cica a durat toata noaptea.
La intoarcere am avut cateva dubii cum ca as scapa intreaga de pe drumul pana in Moroeni. Se inserase, se lasase ceata. Inceputul a fost fascinant, padurea si ceata subtire erau placute privirii si ne starnea imaginatia la filme de groaza si lighioane care mai de care mai ciudate; dupa cateva sute de metri, poate chiar un km, puteam inca sa intuim formele brazilor care margineau rapa. Dar la un moment dat gluma s-a ingrosat, si vizibilitatea a scazut pe la 2-3 metri si pe jos se formase gheata. Nimeni nu se mai hlizea, nu mai vorbea, stateam cu ochii pironiti pe geam, doar doar vede vreunul mai bine pe unde-i cotitura. Am mers incet de tot, mai mult pe ghicite, incercam sa ramanem pe mijlocul drumului, iar curbele le vedeam doar dupa cate o movilita de pamant sau un trunchi de copac. Trebuie sa spun ca Bogdan cu Suzi au facut o super echipa :)
Acum mi-e pur si simplu lene sa-mi desfac bagajul, si ma gandesc la luna asta, in care mi-am promis ca stau acasa cuminte. Am anulat plecarea in Ceahlau de week-endul viitor si probabil asa voi face si cu Retezatul/Vatra Dornei din ultimul week-end; asta pentru ca am fost destul de isteata la cabana sa cobor 2 scari de-o data pe gheata si mi-a pocnit ceva pe la genunchi. Asa patesc tot timpul: pe traseu n-am nimic, la destinatie (eventual cabana) imi sucesc, busesc si julesc cate ceva…
Pozele urmeaza pe picasa, cand va binevoi Doru sa mi le dea.

Acum

2009-10-29T22:55:00.005+02:00

Am toate motivele sa iubesc toamna.
Anotimpul perfect pentru munte, pentru fotografie, pentru o ciocolata calda in barul cu jazz, pentru o narghilea si o carte buna cand afara ploua, pentru un pahar de vin rosu, rece.

Toamna nu ninge, toamna nu e caldura insuportabila… insa ma bag in pat sub pilota pufoasa si mananc inghetata cu caramel.
Toamna e ziua mai scurta si totusi am mai mult timp pentru viata. Si zambesc, descoper ca de fapt strada pe care merg zilnic e chiar frumoasa.
Pot fi trista, pentru ca na, am astenie si asta face cumva ca totul sa para OK doar pentru ca starea mea are un nume. Sau pot fi in al noualea cer, sa-mi doresc sa ies la plimbare la 12 ziua sau la 3 dimineata; oricum de obicei n-am stare, iar cand e toamna se spune ca tot de la vreme mi se trage.

Am toate motivele sa iubesc toamna, pentru ca este anotimpul perfect oricine sunt, oriunde m-as afla.

Marti, 13

2009-10-13T17:51:00.005+03:00

Incapatanata si retine apa (nu, nu grasa)... dar a fost cel mai dulce rottweiler din lume! :(

Muntii Trascau, Cheile Rimetului

2009-10-13T13:11:00.012+03:00

Inceput de octombrie, culori, stanca si week-end. Ce-ti mai poti dori pentru a programa un traseu in Apuseni?
Paginile internetului tipa ca vin ploile, apa din Cheile Rimetului cica e rece si te uda pana la brau, o locomotiva se defecteaza in Comarnic si intarzie trenurile cu orele, biletele VSD nu sunt valabile la cuseta… dar noi “nu-i nimic, plecam!”. Mihai a avut ideea unui traseu “subtire de vara” (unii nu au aprobat expresia) pe chei – prin apa, pe brana – pe stanci, deci cam tot ce-ti poti dori de la o sambata de toamna. Si uite-asa, 21 de omuleti cu tot atatea aparate foto de forme variind de la sapuniera la aragaz, am prins sambata asta rasaritul la manastirea de maicute Rimet, in muntii Trascau.
Cativa am plecat din Bucuresti, care pe la cuseta cu cearceafuri cu floricele, care in compartiment neluminat. In Teius ne-am vazut si cu lugojenii si clujenii, la o vorba, biscuiti, poze si muuuulta cafea, pana a venit teleguta sa ne duca in Valea Manastirii.
La cabana manastirii ne-am lasat bagajele si, in general, cam tot ce nu avea voie sa se ude, si am plecat prin Cheile Rimetului, avand ca tinta satul Cheia, Cheile Pravului, cu intoarcere pe Brana Caprelor, o potecuta pe stanca exact pe deasupra Rimetului. Am plecat pe la 10, incaltati in sandale, cu gandul la efort fizic, multe treceri prin raul rece care ne ajungea pana peste genunchi (sau pana la brau in cazul unora), saritori, cabluri, fotografierea peisajului de toamna, distractie si nu in ultimul rand visinata care ma astepta seara la cabana.

Drumul prin chei ne-a luat cam 3 ore; am facut multe pauze din cauza faptului ca pe multe portiuni nu putea trece decat o singura persoana de-odata, altfel riscam sa se rupa si mai rau sarmele alea ajutatoare… si pana trec 20 de oameni, dureaza. Am incercat sa mergem in ritmul fiecaruia, cu multe regrupari cum prindeam un mal putin mai lat sau un cablu mai sanatos infipt in stanca. Nu-i nimic, am avut timp de poze, pana ne revenea culoarea picioarelor de la nuanta “fuchsia” (am aflat de curand cuvantul asta si imi place cum suna) la normal.

Catunul nelocuit Cheia se afla intr-o vale luminoasa si se intinde pana la poteca spre Intregalde si Pravului. Primele case apar chiar la iesirea din chei, numai bune de admirat cat te usuci si schimbi sandalele pentru bocanci. Este un mirific “muzeu al satului” in cadru natural: casute cu acoperis de paie si pamant, bisericuta cu clopotnita ruginita si cele 3 cruci de langa, ce tin loc de cimitir, troita reconditionata, scoala si bancuta de lemn din curte.
Aici am pranzit repejor inainte de plecarea spre cheile Pravului. Traseul nemarcat am reusit sa-l scurtam pe “panta injuraturilor” – cum i-a ramas numele – pe care am coborat-o care pe picioare, care pe rucsac, din copac in copac; si asta numai pentru ca Mihai a fost destul de convingator cand ne-a pacalit ca nu trebuie sa o urcam la intoarcere…

Noroc cu frumusetea padurii galben-portocalie, care te facea sa uiti ca te-ai dus aiurea pe coclauri. Au urmat bolovanii verzi, alunecosi, acoperiti complet de muschi ud, bursucul “zburator in paradisul bursucesc” si in sfarsit cascada Pravului. Admiram, facem poze, ne pregatim psihic pentru urcusul pieptis pe patura groasa de frunze colorate care depasea glezna, Alina culege un saculet de nuci si lasa veveritele nemancate in iarna asta, si pornim spre stanca in pas alergator si raget de cerb.
Inceputul Branei Caprelor a fost la fel de aventuros ca si restul zilei, cu urcus “aiurea-n grohotis” si muscaturi de viespi pentru cei care nu au fost cuminti si s-au dus sa caute poteca.
Pana jos in chei am avut parte numai de stanca, saritori, poteca ingusta cat talpa bocancului meu 36, cabluri, prize doar pentru varful piciorului si iar saritori… superb! Iar ultimul horn a meritat tot efortul… Lung de “x” metri, cablu si prize sanatoase, l-am coborat toti, pe rand, intr-o ora si ceva. De aceea, restul cheilor pana la cabana l-am facut la lumina frontalelor, iar de departe aratam ca niste licurici veseli si topaitori.
Seara ne-am delectat cu ceva mancare calda, ceai si supita facute la primusul lui Radu, visinata si vin de casa. Unii au stat la caldura in sala de mese, fumatorii afara. Nu era foarte racoare (… spun eu, care aveam pe mine un dulap de haine, plus o geaca de iarna sechestrata prin bunavointa lui Cosmin), muuulte stele (in functie de cat si ce bause fiecare), rasete si planuri de Sf. Mihail si Gavril.
Distractia s-a incheiat pentru unii pe la 5 dimineata, asa ca la 7 cand Mihai a dat trezirea, eram chiauna de somn, si nu am auzit decat “… asa ca intr-un sfert de ora e plecarea”. Am decis sa beau cafeaua in liniste, in loc sa alerg la manastire. Ma uit pe poze mai tarziu, nicio problema :)
Intoarcerea acasa… 8 ore pe tren, mancat nuci, conserve si branza cu salam, condus haotic de la gara, descarcat poze, dus si somn de voie. Banuiesc ca asta au facut toti, cu exceptia celui mai “norocos”, care s-a mai ocupat si de scos capusa din picior… asta asa, dupa sufletul omului :)

Cheile Nerei

2009-10-05T21:58:00.011+03:00

Week-endul asta am ajuns sa vad Cheile Nerei . In sfarsit!! Era si cazul, de la 1 Mai ma chinui sa gasesc oameni destul de zanateci care sa mearga sau sa conduca mai mult de 1000 km pentru o zi de traseu. Noroc cu colegii de munca :)
Am plecat vineri la 1 de la serviciu, 11 oameni cu trei masini, 3 walkie-talkie si multa vorbarie si bunadispozitie. Nu stiu cum am reusit, dar pana in Sasca Montana am facut fix 13 ore. Dupa cateva opriri in benzinarii, balaurit prin Metro Craiova pentru mancare, apa, suc si whisky, am oprit in Sipotu Nou sa cerem indicatii despre drum pentru ca ne plictisisem de atata du-te vino inutil prin sat. Ce supriza, la 12 noaptea nici carciuma satului, nici discoteca de la caminul cultural (daca exista asa ceva in vagauna aia) nu erau "functionale". Dar am dat de primarie... Usa holului era larg deschisa, data de perete si nici urma de paznic. Am aprins luminile, am incercat sa intram prin birouri, era spooky rau, parca ajunsesem in zona crepusculara. Cum n-am gasit nici macar un caine jumulit care sa ne latre, am dat cu banu’ si soarta ne-a bagat pe un drum forestier amarat. Dupa 16 km facuti in 2 ore, m-am vazut, in sfarsit cu cortul montat in curtea pensiunii. Datorita sacului de dormit imprumutat de la Vio si a afinatei Roxanei (si fata nu s-a zgarcit deloc la alcool), am avut cel mai dulce somn de 3 ore posibil :)
Din inconstienta sau pentru ca nu aveam stare, sambata dimineata la 8.30 am ignorat raceala, febra, alcoolul pe care il aveam inca in sange si ploaia mocaneasca (mi-am luat geaca de ploaie noua si trebuia incercata, nu?) si am plecat pe traseu. Singura, pentru ca Daniel, care imi promisese ca merge cu mine, s-a dat ranit.
Mi-am propus sa merg pana la Lacul Dracului, dar placuta de la cantonul Damian indica 6 ore pana la lac; am vrut sa ma las pagubasa, sa incerc doar sa vad cat mai mult din chei, fara tinta fixa decat ora de intoarcere.
Ploaia s-a oprit pe la 11, asa ca am luat-o la fuga… la propriu. Aveam chef de mai mult efort fizic, poteca ce merge pe langa Nera fiind prea dreapta, fara pante, saritori si alte nebunii. Asa ca am alergat jumatate de traseu la dus, cu opriri doar pentru cateva poze si cam tot drumul la intors. Si pentru ca altcumva nu se putea, doar sunt eu, m-am cam ratacit de vreo 3 ori. Prima data pentru ca nu am fost atenta la marcajul de pe celalalt mal al apei si am urmat o poteca aiurea in loc sa trec Nera. Nu-mi dau seama cat de rece era raul, pentru ca aveam picioarele putin amortite de la ploaia din bocanci. Pe unde am trecut eu, apa mi-a ajuns pana la genunchi. Ar fi fost interesant sa-mi fi suflecat pantalonii, nu sa-i storc pe malul celalalt. Dar sunt sigura ca, la norocul meu, probabil putin mai la stanga apa nu trecea de glezne. In celelalte 2 dati cand am crezut ca m-am dus aiurea, o luasem bine de fapt, dar, din lipsa marcajelor, m-am tot intors din drum sa vad daca nu cumva sunt prin balarii iar. Desi peturile imi confirmau ca nu…
Nu stiu cum au calculat aia 6 ore de la canton Damian pana la lac, mie drumul mi-a luat 4 ore jumate dus-intors. Adevarat e ca am ajuns “langa” Lacul Dracului, la vreo 20 de minute de el, pentru ca nu am gasit marcajul. Pe cuvant, m-am uitat, m-am invartit, am urcat de chiauna o vale care pe harta imi arata ca ar duce la lac, dar nimic, nici picior de cruce albastra. Mai tarziu m-am intalnit pe traseu cu 2 omuleti care stiau drumul si am aflat ca marcajul era in varful unui deal mic, fix locul de la care eu m-am intors pentru ca se facuse prea tarziu. Asta este… praf, pulbere fina! Macar am vazut partea frumoasa a cheilor, traseul a fost suuuuuperb. Iar culorile de toamna si vidra curioasa care mi-a pozat, au dat tot farmecul.
Dupa 9 ore jumate de mers, alergat, cantat, vorbit singura, ma asteptau la pensiune un gratar, ceaiul fierbinte, afinata, Haruki Murakami si sacii de dormit. Cu toata oboseala, la 1 noaptea m-am trezit de durere de picioare si febra. Mi-am gasit colegii in sala de mese jucand carti pe porunci, “killer” mai exact. E simpatic sa vezi baritai oamenii distrandu-se ca la 11 ani. Nu stiu ce le placea mai mult: sa-si faca cu ochiul, sa se auda cantand sau sa vada fetele cum dansau la stalpul de sustinere al camerei :))) Si ca sa fie tacamul complet, Mihai, singurul care dormea cu usa de la camera descuiata (mare greseala), a fost pictat cu inimioare si tinte, “x si zero” in frunte (care dimineata arata a desen tribal), machiat, acoperit cu hartie igienica si cam cu tot ce s-a gasit prin camera, inclusiv un fotoliu. Bietul baiat nu s-a trezit nici de la blitzul aparatului foto, nici de la rasete, galagie, lumina frontalei, doar s-a foit putin la un moment dat si ne-a cerut un foc. Daca are un somn atat de adanc, e clar ca sta bine cu nervii :)) Pacat ca nu ne da pozele…
Excursia s-a incheiat in liniste, cu (prea) multe fotografii pe Dunare, apus superb in Strehaia si luna plina maaaare si rotunda ca o gogoasa glazurata cu inghetata de vanilie.

De week-end

2009-09-23T17:14:00.005+03:00

E miercuri dupa amiaza…
Ieri eram OK, ma intorsesem de la munte de 2 zile si nu simteam altceva decat o durere surda de genunchi.
Azi e alta poveste. De obicei la ora asta deja incepeam sa ma gandesc unde plec in week-end… dar macar stiam ca plec. Aveam planuri si de data asta, dar de dimineata am aflat ca sunt nevoita sa le abandonez si sa stau in Bucuresti… singura... BLEAH!!!!!
Incep sa am “trepidatii” si sa caut solutii… nu gasesc, asa ca ma resemnez. Oricum maine va fi mai rau, la ziua vineri nici nu vreau sa ma mai gandesc. Cat despre sambata si duminica…
Ce face omu’ in oras, in afara de semnat condica in carciumi, vizionat filme, curatenie, cumparaturi, ingrijit copii? A, da, unii culeg via pentru must :)
Daca trece timpul prea repede pentru voi, pe mine sa ma injurati, o sa ma rog sa vina odata ziua de luni :(

Ciucas

2009-09-21T14:25:00.029+03:00

Sfarsitul asta de saptamana am plecat, din nou, la o tura de munte. Nu puteam sa stau locului, asa ca vroiam un traseu solicitant si lung.
Ideea de a mai vedea o creasta inainte sa vina frigul si zapada, mi-a venit in cursul saptamanii, asa ca am inceput sa caut doritori pentru Piatra Craiului. Dupa lungi discutii cu diversi (parca ii chemam la cules cartofi, nu la munte), vineri pe la 12 eram deja 8 oameni si hotarasc ca plecarea sa fie in Ciucas. Mi s-a zis ca are trasee usurele, lungi dar frumoase. Ma apuc sa caut harti si sa ma interesez de rute si obiective interesante. Vio, care cunoaste masivul, m-a ajutat foarte mult cu idei si mi-a scutit cateva ore bune de cautat pe net (multaaaaaam!:)). Odata traseul facut, incep sa anunt oamenii cand, unde, cum mergem. Dar, surpriza… in loc de “ok, asa ramane”, incep sa primesc tot felul de mesaje cum ca fiecare s-a razgandit din diverse motive si asa, vineri la 13.30, ma trezesc ca am mai ramas doar 2 oameni. Nu-i nimic, macar plec undeva… dar simt cum incep sa ma enervez din ce in ce mai tare si imi promit ca este ultima oara cand incerc sa organizez o iesire. Vorbesc cu Vio si Lili si ce sa vezi, o conving pe saracuta fata sa dea la schimb o restanta la facultate pentru o tura de munte :)
Si asa, dupa filme la calculator, multi struguri si 2 ore de (ne)somn, sambata la 6 dimineata, ne intalnim toti 4, eu, Lili, Vio si Bogdan in autogara IDM si plecam spre Cheia. Drumul a fost cat de cat liber, maxi-taxi scartaia din toate balamalele si era plin de diversi omuleti, unii cu “aer” de Cheia sau cabana Muntele Rosu, altii echipati corespunzator pentru tura. In Valeni am avut parte de o alta surpriza neplacuta: cand am deschis aparatul foto am observat ca uitasem sa schimb acumulatorii. Minunat, in excursia asta toate imi merg “ca pe roate”… patrate! Cumpar 4 baterii Toshiba (singurele pe care le aveau in magazinul din autogara), care m-au tinut fix 6 poze… noroc cu Bogdan, care se pare ca nu a fost la fel de adormit ca si mine cand si-a facut bagajul.
Daca am retinut bine, pe la ora 10 am intrat in traseul spre cabana Ciucas prin creasta Zaganu-Gropsoarele. Pe indicator scrie 5-51/2 ore pana la cabana; facem un calcul scurt si ajungem la concluzia ca ne putem permite destule pauze de fotografii. Totusi Vio se gandeste ca ar fi simpatic din partea lui sa ne fugareasca putin si isi pune in cap sa ajungem in jumatate de ora in saua Buzaianu. A fost o idee bunicica pana la urma, pentru ca panta prin padure era abrupta, urata si plictisitoare. In primul gol alpin un anunt sec, vopsit pe un lemn batut in cuie de copac, ne avertizeaza “atentie, caini rai!”... Ca si cum am fi putut merge prin alta parte, traseul era fix pe langa stana. Dar avem noroc, locul era parasit si facem un mic popas de masa, inainte de urcusul pieptis pana in creasta.
Pe traseu, aproape de Zaganu, ne face cu ochiul un mic perete care parea usor de cocotat. Buuuun, ne mananca palmele asa ca eu si Bogdan cerem pauza, lasam rucsacii pe poteca si incepem urcusul. Dupa primii metri, pe partea dreapta a peretelui, pe unde urcam eu, incep sa se rupa din ce in ce mai multe pietre; pe stanga nu puteam trece pentru ca si Bogdan desprindea pietricele, asa ca in final ma gandesc mai bine sa stau eu cumintica si sa fac poze, decat sa-mi rup gatul, si cobor. Pe langa peretele asta am vazut, pentru prima data in viata mea, o floare de colt. Chiar si uscata cum era, tot am fost incantata sa vad, in sfarsit, una in realitate :)
Traseul pana-n saua La Rascruce, pe toata creasta Zaganu-Gropsoarele l-am facut in 4 ore si ceva, iar de acolo pana la cabana Ciucas am mai mers vreo 40 de minute. Asadar timpii de pe indicatoare sunt bine calculati, cu toate ca am urcat incet si am facut multe pauze. Am fost putin dezamagita de portiunea “La Lanturi” care avea, de fapt, un singur cablu rupt, dar nimic care sa-ti pompeze macar putin adrenalina :)) Panorama este superba in aceasta perioada. Brazii, pamantul, iarba inalta si uscata si tufele de afine nuanteaza culmile in culori de la galben, verde, maro pana la rosu inchis... si eu nu aveam baterii la aparat :(
Cabana Ciucas este un mare santier si am coborat la Silva pentru somn. Asta a fost un drum odios, care ne-a terminat nervii. Am avut de coborat pe un drum forestier foarte abrupt, bine tasat, plin de praf si pietricele mici, care ne dezechilibrau la absolut fiecare pas. Si ca sa fie tacamul complet, a urmat un urcus enervant, gen Gura Diham-Poiana Izvoarelor. Clar, a doua oara nu mai trec pe acolo.
La Silva era placut, cabanier super de treaba, mancare calda, vin fiert, casute curate, foc de tabara si chitari. Dupa masa ne-am bagat in casuta la un joc de carti; un whist rapid si planificarea zilei urmatoare: plecarea in traseu la 7, cu urcare in vf. Ciucas si de acolo sa facem restul creastei, partea de nord-vest a masivului. Vin fiert nu mi-am mai luat pentru ca iar nu dormeam noaptea, nu aveam nimic de citit la mine si nici pe cine sa tin de vorba pana dimineata :)
Alta surpriza “draguta” am avut seara. In casuta in care am dormit geamul nu era bine inchis, inauntru niciun fel de incalzire si aveam doar 2 paturi sa ne invelim… acum chiar ca am intrat in panica, nici macar nu-mi luasem sacul de dormit; “de ce sa-l car daca stiu ca dorm la cabana?”, m-am intrebat in istetimea-mi nemarginita, vineri noapte pe la 2 cand faceam bagajul. Deja prevedeam cu disperare o alta noapte alba. Din nou, noroc cu Bogdan care avea 2 saci de dormit si mi l-a dat mie pe cel mai gros; dar tot m-am trezit noaptea de cateva ori de frica sa nu alunece paturile din pat, si sa inghet… am si eu o problema cu frigul :)
Trezirea de duminica dimineata am dat-o la 5.45. Veranda casutei noastre dadea spre est, asa ca rasaritul l-am vazul la o cana de lapte cu biscuiti si miere. Asta m-a pus pe picioare pentru ca noi, fetele, ne-am trezit putin cam “bushite”; pe mine ma dureau genunchii, gleznele, stomacul si simteam cum ma paste o raceala crunta, iar Lili avea febra si nivelul calciului mai mic decat prevede legea, probabil. Nu credeam sa fim in stare sa vedem ceva, dar am zis sa incercam macar sa ajungem in vf. Ciucas. Am plecat cu jumatate de ora intarziere fata de ora stabilita si am pornit din nou spre creasta Gropsoarele. Am ocolit ca bezmeticii e adevarat, dar macar am evitat drumul ala forestier imbecil. Oricum a meritat, privelistea era minunata si dupa un urcus cam brusc, drumul pe curba de nivel ne-a ajutat sa ne revenim din somn, raceala, dureri, chiar daca am urcat saua Muntelui Rosu cu soarele in fata, prin tufe de afine trecute, vant si frigul de 8 dimineata. In 3 ore si ceva de la plecare eram deja pe vf. Ciucas, dupa multe pauze de poze si batoane energizante.
Traseul prin Tigaile Mici, creasta Bratocea si cheile Cheitei a fost simpatic, desi lung, friguros si muuult prea usor. Probabil de aceea mi s-a parut ca aduce a ceva intre cascada Urlatoarea, Gura Diham si mall. Aici am pierdut cel mai mult timp din traseu si nu neaparat pentru poze, ci pentru ca trebuia sa facem loc pe poteca oamenilor in tenesi, copiilor hiperactivi si "cetatenelor" (vorba unui prieten) cu teama exagerata pentru manichiura. Dupa energizantul baut in vf. Ciucas m-a apucat un somn crunt de abia imi tineam ochii deschisi si ma indoia durerea de stomac.
Dupa 7 ore jumate de balaurit am ajuns in Cheia si primul lucru pe care l-am facut dupa ce am cautat statia de maxi-taxi, a fost sa-mi cumpar un mar… mare… rosu… acrisor… si mi s-a parut cel mai bun mar pe care l-am mancat vreodata. Totdeauna simt lipsa fructelor pe munte, dar niciodata nu-mi vine sa le car. Am vrut sa luam o masa rapida la Complexul Turistic Cheia (parca asa se numea, nu m-am obosit sa retin) dar chelnerii aveau, se pare, altceva in minte, si n-au catadicsit sa ne bage in seama sau sa ne serveasca in timp acceptabil. Totusi copiii au mancat ciorba, dar eu visam in continuare doar la fructe si cafea. Am comandat o salata de fructe, si m-am trezit cu un pahar pe jumatate plin (hai sa fim optimisti), numai cu mango si un stegulet sec infipt intr-o bucatica de fruct.
Drumul de intoarcere mi s-a parut scurt pentru ca am dormit din Valeni pana in Bucuresti si in final, cu toate ghinioanele de care am dat, am avut parte de o iesire minunata, cu trasee frumoase, rasarit de soare, flori de colt, vreme perfecta, si oameni super faini.
Acum ce urmeaza? Sper la Cheile Nerei.

Copilarie

2009-09-17T14:08:00.018+03:00

Melicesti, sau ce a mai ramas din casa strabunicii mele…

In copilarie am mers la Melicesti in fiecare vara si stateam de cand se culegeau fructele, pana cand era gata tuica.

Prima amintire legata de acest loc este strabunica. Statea pe patul din bucatarie cu spatele la geam si torcea. Eram la picioarele ei, intr-o copaita din lemn cu fundul rotund, pe care ea o legana cu picioarele. O vedeam doar ca pe o umbra, dar stiu sigur cum arata: o femeie batrana, vesela, frumoasa, cu parul foarte lung, alb si maini magice care faceau fusul sa se invarta in aer.

Pe atunci totul pentru mine era simplu...
Diminetile incepeau invariabil cu sor-mea, chiauna de somn, aruncand cu ce avea la indemana dupa gainile care cotcodaceau de pe la ora 7. Apoi un ceai de tei, fiert pana devenea rosu, in care strabunica ne punea cam 2 linguri de zahar (de atunci nu mai beau ceaiul indulcit…), cu paine prajita pe soba si branza foarte sarata.
Cat era ziua de lunga eu si verisoara mea ne jucam. Luam pernele bune din casa (tesute de strabunica), cate un celofan, si ne dadeam pe iarba din varful ceaierului (un deal mare din fundul gradinii) pana aproape de curte. Inainte sa pornim la vale, ne agatam de crengile unui cires negru si mancam fructe. Cu tot cu pernele alea, seara aveam vanatai si zgarieturi din cap pana-n picioare si, e clar, nu mai puteam sta decat in picioare sau pe burta.
Cateodata ne “inarmam” cu bete, mere si paine si plecam pe coclauri, pe rape si prin padure sau saream parleazuri din curte in curte pana in capatul celalalt al satului la casa strabunicului. Nu interesa pe nimeni daca am mancat destul, daca ne-am imbracat bine, sau ce faceam cand ne prindea ploaia…
In fiecare zi coboram “in drum” de cateva ori si beam apa din papuc: era o fantana din care scoteam apa rece si buna, cu o prajina cu capatul in forma de sabot; "ne adapam" numai de dragul de a mai scoate o data si inca o data apa. O nebunie…
Serile… serile erau cele mai frumoase. Se strangea tot familionul, respectiv cam un sfert de sat, si ne jucam, “supravegheati” atent de pe o bancuta din lemn de strabunica. Erau oameni de toate varstele, frati, veri, cumnati, parinti, care inca mai stiau ce-i aia “pititea”, “un-doi-trei la perete stop”, “cat e ceasul imparate?”, “tara-tara vrem ostasi”… oameni care radeau. S-a intamplat ca sor-mea sa statea ascunsa 2-3 jocuri in butoiul pentru tuica pentru ca toti am uitat de ea, sau o verisoara sa cada in tufa cu urzici si sa se planga o noapte intreaga de basici. Dar din nou, pe cine interesa, viata era frumosa…

Ultima amintire pe care o am cu acea casa, este din aprilie anul asta, cand am fost sa fac cateva poze. O casa darapanata, un zarzar uscat si bancuta de lemn de sub el, bucataria de vara, atelierul si butoiul de tuica; o curte pustie, care mai poarta, inca, imaginea clara a strabunicii, o femeie batrana, vesela, frumoasa, cu parul foarte lung, alb si maini magice care faceau fusul sa se invarta in aer.

Vama

2009-09-13T18:26:00.014+03:00

A fost odata ca niciodata, Vama Veche...

Asa cum am fotografiat-o in 2000 cu un aparat Zenit si asa cum o am eu inca vie in minte.
Pana anul asta, nu mai mersesem in Vama de ceva ani, multi. Am tot auzit, ba ca Vama s-a dezvoltat, ba ca s-a stricat, depinde de cine facea afirmatia, presa sau adolescentul teribilist de carciuma.
Gata, prin iunie m-am hotarat sa ajung acolo, sa vad si eu ce s-a schimbat, pentru ca toti cunoscutii, prietenii, colegii imi povesteau cat de urata si de Mamaia_wannabe e acum Vama. Mai sa fie! Locul era minunat, cat de rau poate fi acum? Asa ca ne-am suit frumusel in masina si dusi am fost.
De cum am ajuns, mi-am pus cortul intr-un camping, astfel incat dimineata sa am umbra. Super, pana pe la 10 nu aveam probleme cu soarele. Si acolo l-am pus de fiecare data.
Am aruncat izoprenul si sacul de dormit in cort si am iesit pe "strasse". Reactia mea cand am ajuns pe plaja? Eram atat de dezorientata, ca nici macar nu am avut timp sa fiu dezamagita. Un singur lucru stiam: mi-am propus sa ignor oamenii care credeam eu ca nu au ce cauta acolo (si pentru ca nu aveam criterii de selectie am cam ignorat pe toata lumea), pista de biciclete, voleiul pe plaja si sezlongurile. Umbrelele de paie nu, ca au fost bune :)
Culmea, mi-a iesit de minune, si una peste alta m-am simtit super. Am inteles repede ca nu trebuie sa am nimic cu "mamaiotii" care vin acolo, ci, daca chiar as detesta pe cineva, aceia ar trebui sa fie patronii care pun muzica de Mamaia la terasa lor. Era doar un exemplu...
Am ocolit locurile in care nu-mi placea muzica si, deci, pe oamenii invizibili pentru mine, dar de care stiam ca trebuie sa misune pe undeva pe acolo. Si asa am descoperit ca mai sunt inca, terase cu super atmosfera, ca Heroes, Tequila Sunrise, Hand, Pirati; si cel mai important, ca apusul si rasaritul de soare sunt la fel de minunate, daca ai o companie faina si un vin bun :)

Nu retin de cate ori am fost anul asta in Vama, tot ce stiu este ca de fiecare data am gasit acel "ceva" care sa ma binedispuna si care sa ma faca sa ma intorc si in alt sfarsit de saptamana.

p.s. cred ca prin '98 nu exista categoria de oameni numita "vamaioti"... oare ce inseamna?

Bicicleta

2009-09-10T22:14:00.001+03:00

In seara asta am iesit in parc sa alerg. Subtire de vara, 2 ture de Carol prin spatele mausoleului, 2 ture prin fata lui - cati km? you do the math... maine nu mai merg nici pana la bucatarie (pentru cafea), dar am pretentii sa ajung seara la panou. Vedem.
OK, am alergat, now what? De cateva zile mi-a venit o idee nastrusnica, sa incerc sa merg pe bicicleta. Si asa am mers doar pe jos pe munte, poate incerc ceva nou. Apelez la singurele persoane care cred ca s-ar risca sa-mi dea bicicleta pe mana: Vio si prietena lui, Lili.

Pasul 1: apare Vio, mai chiaun decat mine, doar cu bicicleta, fara prietena, fara bicicleta pe masura mea. Buuuun, sa ne orgnizam putin...

Trecem la pasul 2: odihna dupa alergare, Vio scoate surubelnita sa lase saua cat de jos se poate, doar na, am picioare de manechin. Toti biciclistii umbla cu surubelnite la ei, dar fara apa?

Pasul 3 si cel mai important pentru plimbaretii nocturni: imi acordez tignalul sa auda lumea cand vin si incep sa pedalez - nu se poate numi "mers pe bicicleta".
Prima curba, primul canal, le iau din plin, nicio intentie de a le ocoli. Ma panichez putin si merg mai catinel, in zig-zag. Fixez un punct nu prea departe in spatiu pornesc catre el.

Pasul 4 si cel mai fericit: aflu care-s franele si cum se tine mana pe ghidon. Putin cam tarziu, deja tremur.
Am mai spus ca am mers doar o singura data pe bicicleta cand eram mica? Una peste alta, dupa cateva ture, am reusit sa franez.
Data viitoare promit sa invat sa iau curbe si gata, plec pe munte cu bicicleta :)
In seara asta mi-a ajuns, dupa aceasta experienta am mai dat o tura de alergare si am plecat acasa la un film clasic ("12 oameni furiosi"), o narghilea si niste Fastum Gel pentru gambe.

l.e. (dupa trei zile): vineri am reusit cu greu sa pun picioarele jos; sambata m-am tarait prin casa (cu multumiri Andreei pentru ca mi-a adus paine); azi, duminica sunt chiar OK, am sanse sa ajung in timp sa raspund la telefonul fix si interfon...