Clujul bahic si Cheile Turzii de sus

Superb! Cuvantul cel mai potrivit pentru sfarsitul de saptamana care tocmai a trecut.
Ne-am pus in cap sa facem o iesire cu masina. Vroiam mai mult sa vad cat ma tine sa conduc, daca pot merge noaptea, si un mic test de Smart la drum lung. Asa ca am am plecat la Cluj, e adevarat, cu intarziere de o saptamana.

Vineri pe la 5 am reusit iesirea pe autostrada, pentru ca am ales varianta Pitesti-Valea Oltului-Sibiu-Sebes-Alba-Cluj, cu gandul sa incercam asfaltul si pe A3. Multele ghinioane (tradus prin tiruri, incepatori si dacii 1300) mi-au confirmat ca ma transforma rau de tot condusul dupa apusul soarelui. Nu spun ca ma las de sportul asta, ci ca mai am mult de exersat... nervi sa fie suficienti. Pe la 12 noaptea am intrat in Cluj, sau ma rog, in carciuma in care eram asteptati cu surle si trambite... a, si cu propuneri de catarare pentru a doua zi.

Zis si facut, reusim sa ne trezim sambata la 12, si plecam spre Cheile Turzii. Privelistea mirifica, muzica buna si aerul curat m-au facut sa bag mai putin in seama hartoapele si drumeagurile de tara prin care am bagat saraca masina. Macar am vazut (din nou!) ce poate.

Intram in chei, avand la mine echipamentul, respectiv papucii si hamul, facem ceva poze, ma minunez de aglomeratia din poteca: plin ochi de cataratori. Din fericire (sau nu), copilasii nostri aleg niste trasee oleaca mai retrase, in susul unui grohotis extrem de enervant.

Spre incantarea mea, cand am ajuns acolo, mansa era deja pusa pe un traseu de 6+ (zic ei, habar n-am...). Imi pun toata increderea in Eti sa ma asigure si pornesc... si ma opresc, ma impleticesc. Evident ma bate gandul sa abandonez din primii metri, norocul meu fiind tot Eti, care insista in a-mi da indicatii despre localizarea prizelor si nu ma lasa sa cobor. Undeva mai in spate un alt omulet din grupul nostru imi da sfaturi (diferite evident, dar binevenite), iar Vasile se distreaza copios facand poze. Ca sa-mi mai  vina inima la loc, incep sa ma gandesc doar la frumusetea locului in care sunt, admir peisajul cheilor privite de la o inaltime considerabila, si nu am gandesc la ultima bucla.

Pe la mijlocul traseului, dupa ce m-am prins eu mai bine cum e cu stanga si dreapta (coordonarea concomitenta a celor 4 membre mi-e total straina, recunosc), am coborat... nu atat pentru ca-mi obosisera mainile, ci pentru ca degetele de la picioare nu mi le mai simteam. OK, privelistea e minunata, dar cat poti sa admiri stand (mai mult) in coarda timp de jumatate de ora? Tot!

Seara am ajuns in Cluj, cu un minunat sentiment de implinire, parca facusem tot ce-mi propusesem pentru acel week-end. Si asa a si fost, chiar daca nu am apucat sa vad nimic din oras, doar 2 carciumi si multi omuleti.

Duminica tot 7 ore am facut pe 480 de km amarati, dar de data asta pe lumina si oboseala inzecita. Dar parca au meritat efortul si dovada faptului ca Smartul nu e deloc limitat la 145 km/h... o poza platita scump, e adevarat; pe urmatoarele 6 luni ma cumintesc!

Fuga, fuga prin padurile Ceahlaului

Am ajuns in Piatra Neamt intr-o zi de marti pe la pranz, dupa 5 ore de mers cu rata pe malul Bistritei si Lacul Bicaz, in miros de ograda, hodorogit de fiare si ventilatie rece… desi afara ploua si erau in jur de 5 grade, soferul s-a gandit sa nu stam prea comod, ca adormim si nu vedem peisajul.
Trebuie sa recunosc ca dupa plimbarea asta, mi-a prins tare bine masa de la Vasile de acasa, mai ales ca mama lui, pe langa mancarea extraordinar de buna, a scos artirelia grea: o super visinata, care m-a trosmit direct in moalele capului. Parca mi-a citit in ochi, asa de bine s-a nimerit :))
Am iesit apoi, sa vedem din frumusetile orasului, adica carciumile de pe “strasse”, sa ne pregatim pentru Ceahlaul de 3 zile pe care ni-l propusesem initial. A, da, si ca sa nu zic ca nu am vizitat Piatra Neamt, am mers si cu telegondola.

Ne-am trezit totusi dimineata, eu plina de entuziasm ca vad Ceahlaul, Vasile oleaca ametit de somn, si am plecat spre Bicaz cu un maxi-taxi, iar de acolo cu un taxi pana la Izvorul Muntelui, baza traseului pe care aveam de gand sa-l facem in prima zi: stanca Dochiei – Jgheabul cu Hotar – schit – Toaca – cabana Dochia.  De la baza muntelui nu am vazul absolut nimic pentru ca ceata si norii intunecasera atmosfera ca-n apus.
Dupa un urcus abrupt prin padure, ca sa mai taiem din drumul asfaltat, facem o prima pauza de masa la popasul de la inceputul traseului Lutul Rosu. Ne energizam bine cu niscaiva ciocolata si nelipsitul ceai al lui Vasile si pornim, mai intai o mica bucata pe asfalt, apoi pe triunghi albastru catre Stanca Dochiei.

Cu toate ca norii deveneau din ce in ce mai grosi, am avut mare noroc de vreme neploioasa. La Stanca ne permitem o noua pauza, iar in padurea defrisata de furtuna, facem stanga spre Jgheabul cu Hotar, desi in fata noastra se vedea din ce in ce mai impunator Jgheabul Mare, traseu nemarcat si, zic ei, interzis. Oare de ce, duce direct sub Toaca si de jos, nu pare greu :)) Culmea e ca eu, care cica-s un mic “control-freak”, aveam incredere sa merg pe acolo cu Vasile; poate pentru ca mi-a dovedit ca nu-i genul inconstient, cand a hotarat sa urcam triunghi albastru in continuare.

Traseul a fost inghetat, si mi-a dat ceva emotii pentru ca ne-a cam ingreunat urcarea. Am avut mult de ocolit prin zapada din susul rapei, pentru ca pe poteca nu se putea sta in picioare, cu tot cu barnele ajutatoare ce insotesc drumul. Ne-am intalnit la un moment dat, cu un baiat si o fata, care coborau. Nici acum nu inteleg de unde veneau, avand in vedere echipamentul lor… noi ne puneam problema coltarilor, si ei erau in bocanci de vara, gen adidas.


De aici ceata deja era din ce in ce mai enervanta. Nu atat ca padurea era spookie tare si nu vedeam la nici 5 metri in fata; atmosfera era atat de rece incat simteam nevoia sa-mi incalzesc aerul din plamani, si ma opream la fiecare pas sa incerc sa respir normal.
Dupa 2 ore de urcat din Izvorul Muntelui am lasat in urma padurea, gheata si rapele si am ajuns in camp deschis prin jnepenis, iar la cabana Dochia am ajuns in 3 ore si 15 minute de la plecare. Prima impresie: stateam in fata cabanei si nu o vedeam, decat de pe veranda de piatra din fata… dementa de alb!
Sala de mese plina de diversi omuleti care asteptau si ei, ca si mine, sa se imbunatateasca vremea. Apare cineva de la statia meteo si ne anunta ca ceata se va duce. OK, dar cand, asta nu a mai spus. Asa ca am comandat frumusel o mare friptura grasa de porc, vreo 3 cafele, ceai si ne-am cazat. Camera (nr. 1) foarte faina, incalzita, curata, spatiu berechet. Ca sa mai treaca timpul am admirat peisajele din pozele de pe peretii cabanei, ca pe geam oricum nu vedeam nimic si am incercat sa invat table. E clar, jocul ala nu-i de mine.
Am plecat la schit, dupa ce  am fost siguri ca nu ne intalnim acolo cu un grup galagios care plecase deja. Am facut ceva poze pana sa inceapa ninsoarea cu gheata si ne-am indreptat spre Toaca.

Intr-o sa muntele mi-a oferit prima surpriza: pentru cateva secunde ceata s-a dat la o parte, a iesit soarele puternic, si am putut vedea poteca spre varf, pe care urma sa mergem. Suuuuperb!! Cred ca 2-3 poze am apucat sa  facem, inainte ca muntele sa se acopere din nou. Am inteles ca pana in varf erau niste scari de lemn, distruse acum, si din care nu am mai vazut decat niste ramasite. Ajunsi la statia meteo, a iesit din nou soarele, tot pentru cateva secunde, si m-am bucurat iar de o priveliste mirifica. A, ca dupa asta a venit iar ninsoarea inghetata, asta-i partea a doua, deja eram in coborare. In platou ne-am dezorientat oleaca, noroc ca am auzit toaca de la schit, altfel ajungeam la cabana poimaine.

Dimineata am plecat chiauna de somn sa pozez rasaritul, in speranta ca o sa prind mare alpina. Ei bine, n-a fost sa fie, asa ca m-am culcat la loc pana la 9. Cand am ajuns in sala de mese, era pustiu. Nu intelegeam daca lumea a plecat deja sau inca doarme. Cum aici nu-i ca la Omu, sa predai patul la ora 8, am luat micul dejun in tihnna, si am plecat in traseu pe la 10 si ceva. Cum seara am aflat ca nu mai putem sta 3 zile, asta era coborarea de pe munte, si am incercat sa profit, facand cat mai multe poze.

Am ales traseul pe banda rosie, spre Poiana Maicilor. Pe drum Vasile si-a adus aminte de ce nu mai mersese pe aici de cel putin 10 ani: coborare doar prin paduri, doar ici colo cate un luminis si un horn amuzant. Mie mi-a placut, avand in vedere ca altceva nu am mai vazut. Bine, mi-a placut pana la un moment dat, cand, in prima padure, auzim ceva zgomote, cred eu, de animal, undeva sus pe rapa. Prima data am simtit socul fricii, apoi nu ma mai concentram decat la miscat picioarele si betele. Ce oboseala, ce respiratie, ce transpiratie… adrenalina la maxim. Am zburat cum nu credeam ca as putea vreodata sa merg pe munte, cu rucsac in spate, prin zapada. Nu m-am mai oprit decat in primul luminis, o poiana imensa pe creasta, de unde puteam admira, intr-adevar, peisajul. Mi-am permis o mica pauza de energizant si fotografii, pentru ca terminasem resursele date de frica.

Urmeaza alta padure, din pacate cu zgomote si mai multe. Minunat, da-i si fugi taica, nu-i de glumit. Norocul a fost ca m-a tinut piciorul. Odata am identificat zgomotele ca fiind scartaituri de copaci, dar in rest am zis ca mor de frica, sincer. Chiar am vrut sa ma intorc la un moment dat, nu coborasem decat vreo 2 ore si ceva. Ma gandeam sa alegem un traseu mai abrupt, horn, ceva fara animale infometate. Cu chiu cu vai (la propriu “vai”) am ajuns in Poiana Maicilor, unde ne-a intampinat un afis simpatic cu un urs, si cateva reguli de conduita, de genul “Nu va apropiati de animale”… pe bune?! 
Important e ca am ajuns la Izvorul Muntelui cu bine, in vreo 3 ore, si pe la pranz eram din nou in Piatra Neamt. A fost scurta plimbarea, mai aveam mult mai mult de vizitat, dar am facut deja planuri pentru urmatoarea vizita a muntelui sfant.


Paste la Dorna cat cuprinde

Anul asta i-am promis Roxanei ca merg cu ea la Dorna, prea mi-a laudat atat locul, cat si prietenii ei de aici. Si adevarul e ca din poze arata chiar minunat.
So... plecam vineri pe la 3 din Bucuresti. Am fi purces noi mai curand, dar na, mi-am uitat acasa anumite chestii si a trebuit sa dam fuguta pana in Auchan.

Drumul, dementa totala;in intersectiile Bucurestiului politistii zbiara unii la altii (purtandu-si statiile ca pe niste accesorii cu swarovki) "Ioaneeee, gata baaa!" dar prea tarziu, stam ca aruncati din avion. Roxana spera sa scape de aglomeratie la Buzau. Dar de unde, toti bucurestenii, brasovenii, prahovenii s-au gandit sa faca sarbatorile in Moldova  si s-au bulucit cu masinile pline ochi, pe E85. Inclusiv noi, cu covorul de 3 metri in portbagaj... Suntem avertizati la radio ca drumurile nationale si europene pot fi aglomerate din cauza romanilor care se indreapta deja spre locurile unde si-au facut rezervari din timp, "cu precadere la manastirile din Moldova"... DOH, no shit??
Pe drum, in acompaniamentul scartaitului de ambreiaj al masinii, aflu din minunile condusului in afara orasului, adica franatul in depasire. Eu recunosc ca nu am experienta la condus si nu ar trebui sa comentez, dar draguta mea Roxana, am zis ca mor de inima la un moment dat!! :))

Pe la 10.30 am ajuns in Dorna. Cum cobor din masina, simt ca intru in soc hipotermic... bai tata, frig nu gluma!! Iau pozitia ghiocel si incep sa fac inventarul hainelor groase: muuuult prea putine! Cand vociferez timid la adresa gradului aratat de computerul de bord, mi se da replica "Aaaaa, pai aici e mai frig decat in restul tarii"... multumesc mult, acum imi spuneti?! Deja imi stabilesc desfasurarea sejurului: casa-masina-carciuma-masina. Ce plimbat pe coclauri, prin parc, no way, vin la vara. 

Prima seara iesim la o "locatie" foarte draguta, de la baza partiei mici Dealul Negru. Inauntru cald si veselie totala, tocmai isi serba ziua un prieten de-al Roxanei. Chef de omuleti foarte faini care-mi aminteau foarte mult de campineni. Poate de aceea din prima clipa m-am simtit ca acasa, in ciuda faptului ca nu am socializat extraordinar de mult. Unu, pentru ca nu auzeam, era harmalaie totala, doi, neffind obisnuita cu expresiile lor, intelegeam din 2 in 5.

Dimineata de Sambata Mare m-am trezit ca o cucoana (vorba bunicii Roxanei) la 11.30 si am gatit micul dejun: o omleta imensa cu ceapa verde, sunca si cascaval... macar de sarbatori sa iasa ceva comestibil. Si speram noi sa ne ajunga pana hat departe, avem de gand sa ne plimbam mult azi. :)

Pe la 3  ne-am urnit, bine imbracata, sa-mi arate Roxana Dorna by day. M-a dus vreo 20 de km pe Valea Bistritei, drumul spre Piatra Neamt. Incepe sa ma ia cu ciuda ca nu am venit cu Smartul, plecam linistita marti la Piatra. Dar cei mai multi nervi mi i-am facut cand am incercat sa fac poze... evident bateriile mele nu tin la frig si am scapat o gramada de peisaje absolut SUPERBE!!!  Clar trebuie sa ma intorc la vara, ca nu mai tine gluma...
Mai toata ziua a plouat de a rupt, ba mai mult, a inceput si sa fulguiasca oleaca, asa, sa ma linisteasca de tot. Deci nu ne-am miscat posterioarele din masina, doar m-am ranjit pe geamul inchis si mi-am imaginat cum ar fi un traseu prin Calimani. Ne oprim la pensiunea Poiana Izvoarelor, mancam o crema de zahar ars si clatite (preturi super bune, btw) si ca un facut, pe la 7 se insenineaza... pacat ca la apus :(

Seara de Inviere am petrecut-o jumatate la carciuma skiorilor, jumatate la biserica din parc, asa cum ii sta bine romanului de rand :)) Preotul s-a cam grabit si a dat chix cu vreo jumatate de ora la faza cu lumina; iar predica ce a urmat, despre "europenizarea" asta rea care ne fura sufletul si ne darama tabla de valori, a facut ravagii printre enoriasii inghetati cu lumanari in mana.

In prima zi de Pasti am aflat si eu ce-i ala tort cu crema de castane si salata de bureti (galbiori si hribi, d-aia cu gust, nu champignon de la Carrefour) cu maioneza si ursturoi... o minunatie! Apoi, satula si chioara de somn, am mers la o cabana pe drumul ce duce in Calimani sa facem gratar. Ne-a insotit si o aratare de catel hiperactiv, foarte simpatic si iubitor, dar care aducea mai mult a liliac decat a caine (am uitat ce rasa e). Gratarul s-a facut intr-o roaba, plimbata oleaca prin curte sa nu afume motocicletele baietilor... vorba aia, de ce sa cari carnea la foc, daca poti aduce gratarul direct la masa, mai palpitant langa maldarul de fan.
Tudor a fost demential cat s-a chinuit sa aprinda focul cu paie, de mai avea putin si termina capita oamenilor. Seara, dupa 5 ore de stat afara la "racorica", am ascultat muzica la un telefon mobil asezat intr-o oala (sa se amplifice decibelu'), in bucataria cabanei incalzita prin maiestria Roxanei... arta domn'le! Era frumos acolo, oameni foarte faini, m-am simtit super ok cat am fost putini. Am aflat si ceva trasee prin zona, ca sa nu mai spun de flora pe care numai in muntii astia o intalnesc :)). Dar cand cabana s-a umplul de copilasi si multa harmalaie, iar nu mai intelegeam o iota din ce se vorbea in jurul meu, asa ca perspectiva camerei incalzite de acasa mi-a suras enorm si m-a facut, la un moment dat, sa ma ridic si sa zic "eu acum plec"... punct. Super faina Roxana ca a riscat si m-a adus acasa.

In ultima zi la Dorna m-a plimbat Roxana prin pasul Tihuta si am vazut in sfarsit, unde se impotmolesc tirurile in fiecare iarna. Dupa ceva kilometri buni, ajungem la un castel cu numele Dracula. Mmmmmkay! Intreb la targul kitsch-os de suveniruri daca au si ei un magnet care sa aiba macar o mica legatura cu zona in care suntem. Nu tin asa ceva pe frigiderul de acasa, dar il luam pentru aparatul de aer conditionat de la munca, dupa cum ne e traditia. Nope, nimic, doar cu Brasov, Dracula, Transilvania; a si mai era statuia lui Bram Stocker... mama lui de turism!!

Gata, pana aici mi-a fost distractia de sfintele sarbatori de anul asta, de maine, Ceahlau. Ce am observat in zona asta este ca timpul curge cu totul altfel. Ma simt de parca am aterizat aici de o luna: liniste de-ti tiuie urechile, oameni dintr-o bucata, plin de cai, garduri de lemn, capite de fan aranjate frumos in tarcuri, peisaje superbe, aer greu de munte, drumuri impecabile. Plec de aici complet "zen", vorba Andreei. Stiu unde vreau sa-mi petrec saptamana de concediu de la vara...