A fost week-end. Si, dupa cum mi-e obiceiul, dupa ce toata saptamana m-am dat de ceasu’ mortii ca iar “petrec” sambata in Bucuresti, ma hotarasc in ultimul moment sa merg la ziua de nastere a doi prieteni. Locatia: Padina; populatie: cat cuprinde; transport: Suzi, dacia nova lui Bogdan, o “chestie” cu volan, roti, motor si personalitate, care pierde diverse piese si lichide mai mult sau mai putin importante; activitate de baza: pai… baut, dar imi iau si bocancii, parazapezile, sahul si cartea, asa, pentru orice evetualitate.
Intalnirea s-a dat sambata dimineata la 7 la pasajul Lujerului. N-am inteles exact dupa ce logica taman acolo, cert e ca exact copilasii pe care trebuia sa-i luam din zona, inca visau frumos la ora aia. In sfarsit, dupa ocolisuri bezmetice prin Buftea, Mogosoaia si ce alte catunuri cu pretentii de cartiere rezidentiale mai sunt pe acolo, reusim sa ajungem in DN1 si mergem drum intins pana in Ploiesti, de unde adunam omuletii veniti din Valeni, punem benzina si ulei (pentru a cata oara, oare?).
La dus, drumul din Moroeni pana la Padina mi s-a parut lung (putin spus), dar am ajuns cu toate organele interne in aceeasi ordine logica, cel putin asa sper. Padurea de foioase de la inceput mai avea, inca, ce scutura, sub adierea usoara a vantului, iar soseaua, acolo unde nu era rupta, era acoperita cu un strat gros de frunze colorate.
Incepem sa urcam, asfaltul se termina, dispare si rosul, galbenul, locul lor e luat de verdele coniferelor si albul zapezii. Deja peisajul devine de poveste, este iarna lui Hans Christian Andersen, iar eu incep sa stresez lumea cu pauzele de poze.
La Padina fulguia cand am ajuns, dormitorul era incalzit, dar sala de mese nu. Sunt rapida de picior si imi pun sacul de dormit “satanic” (vorba lui Edi) pe patul cel mai din margine, de langa soba. Dupa frigul de afara si drumul cu multe pauze, unii au adoptat varianta somn de voie, eu deja vizualizam cafeaua, ceaiul, cartea si linistea... la munte, bleah!
Din fericire Bogdan propune un traseu subtire, de 2-3 ore si incep sa trepidez de nerabdare pana ce trei omuleti din toata gasca ne echipam, care cu ce avem. Trebuie sa recunosc ca am fost “cam” pantofari tura asta, pentru ca fiecaruia ne lipsea cate ceva important din echipament: Diana nu avea bocanci dar avea manusi, eu si Bogdan nu aveam manusi, dar aveam bocanci, eu parazapezi, Bogdan suprapantaloni… ce sa zic, impreuna strangeam un echipament de baza, chiar si pentru o tura asa scurta :)
Pe la 2 am plecat in Valea Horoabei, o minunatie de chei, o poteca ce urca si coboara de-a lungul a cateva cascade, sapa tunele in piatra uda, se intrerupe cu cateva traversee si te poarta de-o parte si de cealalta a raului, urmarind stanca.
Odata cu ingustarea canionului la Ponorul Horoabei, am fost nevoiti sa ne intoarcem, pentru ca era prea multa apa si piatra de curatat de zapada, iar mainile ne ajunsesera la o culoare nedefinita si parca nu ne mai apartineau.
Daca urcarea a fost acceptabila, chiar incitanta, coborarea pe stanca inghetata a scos ce-i mai “bun” din vocabularul autohton, iar Diana biata, a lasat la o parte mersul biped pentru tehnica saniuta.
Cu plimbarea facuta, mi-am gasit in sfarsit linistea la cabana. Am pus toate hainele pe mine, pentru ca in sala de mese era ingrozitor de frig, mi-am turnat visinata in pahar, si da-i cu sah. Am avut placerea (pana la un moment dat) sa intalnesc un “sahist”, dupa cum s-a autointitulat domnul Catalin. Baiatul m-a bagat in deschideri ca la carte, mi-a numit pana si variatiile deschiderilor pe care le jucam. Pentru mine a fost OK pentru ca am invatat ceva, desi mi s-a parut prea “robotizat” totul; dar ma intreb care a fost placerea lui din toata povestea asta… pacat ca replica lui de la sfarsitul meciurilor a stricat tot amuzamentul: “ Oricum, sa stii ca joci bine pentru o fata”… mda, misoginu’ e pe camp, uraaa draguta mea, misoginu’ e pe camp.
Pentru ca frigul m-a cam indispus, m-am bagat in pat la caldurica pe la 9.30, asa, ca pensionarii, cu gandul sa citesc pana se face focul de tabara afara. Dar cine pleaca de la bine la ger? In orice caz nu eu, asa ca de pe la 1 noaptea am adormit ca un pruncusor, fara macar sa aud concertul de sforaituri care cica a durat toata noaptea.
La intoarcere am avut cateva dubii cum ca as scapa intreaga de pe drumul pana in Moroeni. Se inserase, se lasase ceata. Inceputul a fost fascinant, padurea si ceata subtire erau placute privirii si ne starnea imaginatia la filme de groaza si lighioane care mai de care mai ciudate; dupa cateva sute de metri, poate chiar un km, puteam inca sa intuim formele brazilor care margineau rapa. Dar la un moment dat gluma s-a ingrosat, si vizibilitatea a scazut pe la 2-3 metri si pe jos se formase gheata. Nimeni nu se mai hlizea, nu mai vorbea, stateam cu ochii pironiti pe geam, doar doar vede vreunul mai bine pe unde-i cotitura. Am mers incet de tot, mai mult pe ghicite, incercam sa ramanem pe mijlocul drumului, iar curbele le vedeam doar dupa cate o movilita de pamant sau un trunchi de copac. Trebuie sa spun ca Bogdan cu Suzi au facut o super echipa :)
Acum mi-e pur si simplu lene sa-mi desfac bagajul, si ma gandesc la luna asta, in care mi-am promis ca stau acasa cuminte. Am anulat plecarea in Ceahlau de week-endul viitor si probabil asa voi face si cu Retezatul/Vatra Dornei din ultimul week-end; asta pentru ca am fost destul de isteata la cabana sa cobor 2 scari de-o data pe gheata si mi-a pocnit ceva pe la genunchi. Asa patesc tot timpul: pe traseu n-am nimic, la destinatie (eventual cabana) imi sucesc, busesc si julesc cate ceva…
Pozele urmeaza pe picasa, cand va binevoi Doru sa mi le dea.
In sfarsit, dupa ce punem toate hainele pe noi, ne alimentam cu apa de la cabana Silva si adoptam 3 caini, incepem urcarea spre vf. Ciucas, cu un ocol “mic” prin Muntele Rosu si creasta Gropsoarele.
